Cronică la „Sfesnic în rugăciune”, autor Traian Vasilcău-
Să fii contemporan cu Traian Vasilcău (Traianus), ar trebui să fie augură întâmplare ori ca o justificată bucurie de zile mari, mai ales când vin sărbătorile. „Răsărit la 2 aprilie 1969, în satul Viisoara, raionul Edinet, Basarabia”, cum ni se destăinuie autorul însusi, Traian Vasilcău are un traseu, un destin literar perescris în oracole de sibiline cumsecade, care, la un secol ori chiar si mai mult, le vine mintea la cap, vorba vine, si mai fac câte un pui de bine, prevestind de bine.
Să scrii peste 44 de cărti, e dovadă de sapientialitate, de talent înnăscut. „Nascuntur poetae, fiunt oratores” ( Poetii se nasc, oratorii se formează – Cicero). Asadar, poetului i s-a deschis „Via sacra” (calea sfântă). Nu pentru a merge doar el, dintr-un egoism aparte, ci, făcându-ne altruistic loc si nouă, cititorilor, să-l însotim în marea odisee creatoare, a-i lectura versul pus în cuvânt bine cumpănit si a-i descoperi frumuseti si sensuri, si simboluri, si mesaj, si continut de substantă.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România si Moldova, animator cultural, poetul este omniprezent în arealul culturii neamului său, ancorat în realitatea prezentului, fiind si Director al proiectelor: „Dictionarul scriitorilor români contemporani de pretutindeni” si „Antologia poeziei românesti în mileniul III”, în curs de aparitie.
Traianus, discipol al Almei Mater, este un corifeu al sriitorimii contemporane, situîndu-se pe o treaptă superioară în axiologia artei, opera sa intrând triumfătoare în pantheonul de valori al literaturii nationale si universale, ca o definire a efectului de catharsis a operei, lăsată posteritătii mostenire.
Volumul de poezii: „Sfesnic în rugăciune”, Notograf Prim, 2012, are o tematică aparte, în contextul operei lui Traianus, una de sfintenie, ce tine de înăltare spirituală, în care, între tinutul terestru si tinutul Dumnezeului există o simbioză osmotică, asemenea abordării de necesitate a unei disectomii, când separarea siamezilor este imposibilă.
Reflectiile ontice ale eruditului poet filosof, Traian Vasilcău, reverberează în constiinta sa, negăsind răspunsuri la cosmicele întrebări la care nu se va putea răspunde vreodată, chiar dacă am descoperi bosonul Huggs, - veriga lipsă. Dar, dacă totusi ar avea loc descoperirea, chiar si ateii ar recunoaste: „Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu).
Când se afirmă: „Dacă sînt, atunci cine mai sînt/Si de ce mai sînt, când lumea toată/E ca un apus strivit sub roată?” (Clinchet suav), autorul se întreabă dacă intrăm în vreun Program divin, care e acela si care sunt rosturile si rostuirile firii la scară cosmică, având constiinta că trăim dominati de mister; mister care va rămâne mereu mister; de aceea, poate tocmai de aceea, viata ni se pare mai frumoasă, pentru că si ea, viata, are micile ei mistere pentru care mintea umană e în stare de veghe si cearcă să-i desfacă nodurile gordiene, care noduri nu se dezleagă, ci se taie.
În poezia lui Traianus, interrelationarea om-demiurg nu este intermediată, ci este directă, folosind drept figură retorică deprecatia: „Calea-mi veghează sceptrul Tău, Stăpâne,/Cu inima-n uitare expulzată/Mă-ntreb, ajuns la marea-ti judecată,/În cartea Cerului dac-as rămâne” . (În drum spre suferintă)
Ori: „În Tine, Doamne, să rămîn mi-i vrerea/Dar mările din mine au secat/Si sunt fără de-a fi – un increat/Ce s-a născut pe sine din durerea/Si-apun sub dangătul monastiresc,/Ce m-amurgeste-n Cer si-l preaslăvesc”. (Psalm, pag. 39) Eul liric al poetului poartă aură divină, când boarea hiperboreică s-asterne precum brumele neducăuse. Volumul „Sfesnic în rugăciune” arde ca un rug ce-naltă flăcările spre bolti, ducând spre ‘Nalturi rugă, înfrătindu-se cu infinitul, ce mai contează dacă-i cu plus ori minus! Poetul se foloseste în redarea continuturilor, a mesajelor, de versul clasic, lesne de înteles că el, versul clasic dă armonie, acuratete, muzicalitate. Poetul este un maestru al rimei perfecte, al ritmului bine ales, când trohaic (coborâtor, descendent), când iambic (urcător, ascendent) asemeni unei melodii puse pe portativ, când andante, când alegro, când alegro manontropo, cu o octavă mai sus ori cu o octavă mai jos.
De o frumusete aparte, în metrică populară, poetul scrie: Blestem actual, Bocet senin, Bocet popular si Bocet de seară.
Poezia lui Traian Vasilcău nu este nici ermetică, nici intelectualizată, nici didacticistă, nici academicistă; este o poezie accesibilă, fără o excesivă metaforizare, ceea ce ar fi supărător, ferită de inadvertentele unui avangardism ce revoltă pe unii, ce-i asociază pe altii si a unui postmodernism cu adepti pro si contra, mai degrabă asemenea unui ins care, nu numai că-ti intră-n casă, dar te si dă afară din casa ta, considerând că tot ce este clasic nu mai e la modă, e arhaic, vetust, perimat, de dragul schimbării, ca un experiment didactic esuat.
Cartea de fată are si un revers al medaliei/monedei, dacă am considera că cele scrise până acum, ar fi aversul, - patriotismul curat, adevărat, al poetului, care îsi venerează sorgintea dacică, considerând că cercetările istorico-lingvistice au dovedit că daco-getii sunt unu si acelasi popor, despre care părintele istoriei, Herodot din Halicarnas/Halikarnassis (gr.) – 484 – 425 î. Hr. , avea să scrie în Istoriile sale: „Getii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci. (…) După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere si ar fi uniti în cuget, după părerea mea, de neînfrânt”.
Pentru realizarea poetică a continuturilor, autorul foloseste, cu abilitate de maestru, tropi – figuri de stil si figuri de cugetare, precum:
Epitete: ninsoare potopindă (valoare stilistică a gerunziului), lină viscolire, mări divine, nămeti de cânturi, triluri de lumine, cuvintele de vesnicii, implorări pustii, castelele luminii, mănunchi de lumini, nimb suav, templul de smerenie, rază de argint, ceruri revărsate s.a.;
Comparatii: si-al meu suflet – rai de pâine, curat ca steaua, Si numai datorită tie/ Mi-s clinchet plin de iasomie, vai, ochii noptii parc-ar fi morminte (dar si prosopopee – ochii noptii);
Metafore: „Ieri hoinăream cu trecutul ce astăzi mă-nfloare/Si nu stiam că mă duc spre viitor/…Ieri mă jucam cu prezentul ce astăzi mă-nfrânge/Si nu visam că mă duc să fiu viitor” ( Dragoste la nesfârsit, pag. 31); Revolverul înflorit.
Personificări: privirea cerului, luna stelele îndeamnă, viata cu moartea merg la brat, tristetea mea – cu bucuria, cocorii salută mortii, doarme iubirea, înfrigurat stă strâns sufletul meu, si când să-mi bată vulturii-n fereastră, murmur de stele, tăcerea guvernează…;
Hiperbole: „Ca Hitler, să-si arunce-n iad castelul,/Nevinovat fiind, Micimea Sa” (Ultimul vis al ultimului cneaz, pag. 28); „Suflet revărsat la cer/ Ceruri revărsate-n mare/…Mare revărsată-n cer,/Boltă revărsată-n suflet/…Ceruri revărsate-n Cer/Suflet revărsat în sine” (Elegie de ultimă toamnă, pag. 33);
Oximoron: „Dar într-o zi răspunde-va Tăcerea” (si inversiune), Noaptea mocnind, suspină-n drum…;
Îmbogătirea vocabularului. Marii scriitori, de la Eminescu încoace, au contribuit într-o măsură mai mare ori mai mică la îmbogătirea vocabularului limbii române, ca o datorie precum al soldatului din linia întâi care, nu numai că nu-si părăseste linia, apărând-o, dar si, respingând dusmanul, înaintează spre liniile inamice, cucerindu-le. Poetul Traian Vasilcău este un înflăcărat luptător pentru cauza patriei sale, arma de biruintă fiindu-i cuvântul bine cumpănit, dar si cuvântul „inventat”, în acceptiuni decente, de bună credintă, de bună intentie, ca limba/limbajul poetic să fie cât mai expresiv, mai nuantat si mai bogat în conotatii si semnificatii semasiologice.
Mai rar am întâlnit, plimbându-mă printre poeti si printre file, atâtea inovatii lingvistice. Orice bun român stie că îmbogătirea vocabularului se realizează prin mijloace interne: (derivare, compunere si conversiune - schimbarea valorii gramaticale); mijloace externe: neologisme, împrumuturile din alte limbi, cu care am venit în contact. În afară de aceste mijloace, imbogătirea vocabularuli se face, cum am mentionat mai sus, cu ajutorul inovatiilor lingvistice. Astfel, în acest volum de poeme de o specificitate aparte, întâlnim: suferire, buciumează, murire, îngerime, vijeleste, fărăsfârsitul, înlumină, amurgire, acuprinzând, învesnicesc, PreaCuvântul, nemortii, învulturiti, înduhovnicit, dreptăti s.a.
Elemente de sintaxă poetică si alte subtilităti prozodice:
Repetitia: „Dacii nu se dau pe bonuri, dacii nostri nu se vând,/…Dacii nu se dau valută… dacii merg spre niciodată, dacii plâng în nicăieri…Dacii nosti-si sorb tăria…Dacii nu pot fi…concediati…Dacii nu se dau pe pâine…dacii nostri sunt martirii…dacii nu se dau credite…dacii nostri n-au probleme…dacii sunt doar dacii nostri” (Cântec pentru dacii nostri)
„Dragostea mea pentru voi n-are asemănare/…Dragostea mea pentru voi n-are timp de-a se plânge/…Dragostea mea pentru voi nu cunoaste hotare…”. (Dragoste la nesfârsit)
Deprecatia: „Calea spre Tine, Doamne, pavată-i cu iubire,/Calea spre nicăire pavată-i cu blestem./Sunt beat, dar nu de vinuri ce-adăpostesc uimire,/Sunt beat de Tine, Doamne, să nu fiu beat mă tem”. (Psalmul sfintiei) Folosind aceasră figură retorică, deprecatia, autorul imploră divinitatea pentru că de acolo ne vin împlinirile sperantelor în care ne-am încredintat vrerile, dorintele pământenesti.
Inversiune: Bată-mă vina, Duce-m-as sub flori – totuna, „jelui-m-as si n-am cui,/Jelui-m-as Domnului/(Bocet de seară), „în taina ei ucisu-m-a” (Festin, pag. 54), cumpăra-o-as de tot, cuvânta-voi, ninge-mă lună…;
Asindetonul: „O letteră să-ti fiu, eternitate,/ Rană care se caută mereu” Suprimând conjunctia „si”, poetul dă vioiciune, dinamism; economia de cuvinte fiiind în armonie osmotică cu sentimentul, cu intrinsecul poetului.
Polisindetonul: „Ce-naltă i-i tristetea, că urcă până sus,/Si-o vede, si-o sărută, si-o mântuie Iisus” (Pastele, pag. 49) Prin repetarea conjunctiei si”, care are valoare stilistică, poetul dă mai multă energie logosului, accentuînd ideea poetică.
Interogatie retorică: „Doliuri peste suflete se-astern,/Ne va rămâne cântecul?” (Autumnală, pag. 18); „Da-n cer e sărbătoare, o fi si pe pământ? (Psalm, pag.13);
„Icoanele din vulturi amurgesc/Si-atunci mă-ntreb: „În care oare zi/ Cărtile mele mă vor dreptăti?” (Poem cu tară, pag. 30); „Si candela din noi s-a stins/Si-ntreb: „De sunt, cine mai sunt?” (Cântec de cimitir)
Interogatie-exclamatie: „Ce mai putea să facă trandafirul?/Cel care, despuiat de patrafir,/De teama unuia-si trăia delirul?!” (Fuga de cerber)
Exclamatia retorică: „Nici har, Doamne, de-oriunde/Să mă pot în Tine-ascunde!”…„Si de alte vecii nici n-am nevoie/Când e un mac Iisus si-un, mac mi-i Noe!” (Revolverul înflorit)
Dativul etic: „…Dar vine cerberul si mi-l coseste!” (Fuga de cerber)
„Mi-s sigur pe viată, mi-s sigur pe moarte/ Mi-s sigur pe rană, mi-s sigur pe-amirul”. (Aripi de rezervă); „Vi-s dor invins, mi-s zăvorâtă zare”. (Ochii măicutei)
Exprimat prin forme neaccentuate ale pronumelui personal, dativul etic nu are functie sintactică; folosirea lui are valoare stilistică, poetul, folosindu-l cu pricepere, cu pertinentă, cu abilitatea insului doct, elevat, cu o solidă instructie în materie, în teoria literaturii, în ale prozodiei.
Folosirea viitorului popular: „M-or scrie prin elegiile toate”, „Mai mult decât sigur m-oi fi pe uitare”. (Aripi de rezervă)
Forme populare: nimăruie, amiros, nicăire, vorovire, numa, nime,, mangafaua.
Reflexivul impersonal: „Ninge-mă lună, lună clară/Viata mea esti Tu” (Festin) – amintindu-ne de Bacovia: „Te uită cum ninge decembre…/Spre geamuri, iubito, priveste” (Decembre)
Este un procedeu artistic prin care poetul însufleteste, personifică impersonalul, amplificând, hiperbolizând lăuntricul uman; sentimental romantic revârsându-se ca apele peste grinduri, după care reintră/se retrag în matcă.
„Mă-nluminez si eu de-al boltii grai”, „Mă amurgeste clipa”, „Buzele-ti slobozind mărgăritare/Mă-ademenesc să le culeg atroce”. (Clinchet suav, pag. 40)
„Ning cu psalmi fără de vreme/Nu am spulber mai frumos” „S-apun sub dangătul monastiresc,/Ce m-amurgeste-n Cer si-l preaslăvesc!” (Psalm, pag. 39)
„Un rai stelar mă ninge/Păstoru-n stele plânge” (Baladă)
Dativul posesiv: „În orice dimineată, la margine de gând/Ea porumbeii singuri hrăneste-mi-i, plângând./Ce-naltă i-i tristetea, că urcă până sus,/Si-o vede, si-o sărută, si-o mântuie Iisus” (Pastele. pag. 49) „Si-n zori, trezit de moartea mea,/Straiu-mi visez, cusut de-o stea”. (Festin, pag. 54).
Imagini vizuale: „Pe margini de cuvânt, din absolut,/Ostiri de soimi imită temnicerii./Urcând pe-o rază de argint, cocorii/Salută mortii care ne conduc./Acestia-si lustruiesc de zor botforii,/Poartă cravată, dogme si trabuc”. (Poem din Opera tăcerii)
Imagini auditive: „Vântul coseste zarea de otavă/…Frumos ca un poem doinit/…rugându-ne să i-l întoarcem cînt”…Un frameăt de luceferi e în toi./Un zvon de îngeri îi răsare-n cale/Povestile în el cresc taine noi” (Nins de cuvinte)
De fiecare dată, când întâlnesc, din păcate mai rar, câte un „Traianus” îl invoc pe naturalistul, matematicianul, cosmologul si autorul enciclopedic, francez, - Georges-Louis Leclerc, Comte de Buffon (1707-1788) care afirma: ,,Le style est l’homme męme” (Stilul este omul însusi).
Da, stilul artistic al omului-poet-eseist-traducător-libretist-textier, Traian Vasilcău, este inconfundabil; citind la întâmplare din opera autorului, îl recunoastem prin stil, printr-o noetică platoniciană ori aristotelică, într-o abordare filosofică pe măsura personalitătii sale. Pentru contemporani si pentru posteritate, Traian Vasilcău (Traianus) este si va râmâne asa cum a dorit Domnia Sa să fie si să rămână, autodefinindu-se:
"Eu nu inventez nimic.Eu doar regîndesc universul.Cetătean de onoare al Rănii…rămîn.Eu nu editez cărti.Eu îmi zidesc sufletul în mai multe volume. Eu sunt o unitate teritorial- administrativă, un stat în stat.Toti îl cunosc, dar nimeni nu vrea să-l mai si recunoască drept stat. Am totul cît nu am nimic din toate.Traianus e un tsunami inexistent si omniprezent, este certitudinea lipsei sale de sens si important cît universul clipei fără sfîrsit.De-o viată tot citeste si reciteste fără de satiu Înaltul. Pentru că el trăieste nemurirea noastră si a lumii".
În bratele Dumnezeului meu
(replică la „Vis de Crăciun” de Ademar Barros)
Eram si eu în noaptea de Crăciun la mare,
cu Dumnezeul meu de mână, - divină întâmplare!
Din loc în loc, intermitent, lipseau câteva urme
din pasii mei, cercând nisipul să îl scurme.
Intermitente urme din trăiri intermitente,
din împământeniri native si latente.
De mi-a fost dat în datum o viată de-mprumut,
înseamnă că de multe ori, în brate m-a tinut!
Învătătorul meu
A semănat dascălul meu o sămnătură
de slov’-aleasă, rară, neîngenuncheată,
cu care-as ridica pe Chomolungma templu,
cu care-am scris cu-aldine soră, mamă, tată.
El a plecat grăbit să caute prin ceruri
un colt de tihnă, rătăcit, prin Elizee,
de va găsi, de s-o-ndura Prea Milostivul,
să-si doarmă osteneala pusă în condeie.
Cât încă…
Cât casa veche încă are prag,
cât pragul încă-i părintesc,
cât luna-mi intră prin feresti,
e-un vis din care mă trezesc.
Mă culc din nou, iar să visez;
doar visu-mi încă poate-aduce
pe cei plecati, chemati la Dânsul,
în cer, sub glie si sub cruce.
Naivă hologramă
De ce te-astept pe pragul casei ca pe vremuri,
când stiu că dezlegare să te-ntorci nu-ti lasă?!
si ce-nduiosător spuneai ca un îndemn matern
că nicăieri nu e mai bine ca acasă!
Ca dup’-o noapte, să dispari când zorii se zoresc,
de ce-mi apari ca o naivă hologramă?!
de ce-mi trimiti Tu, Doamne, doar imaginea
si-un glas coborâtor ca o bătaie de aramă?!
Răsfrânt cuvânt
Răsfrânt cuvânt prin care îmi primesc osânda,
mocnind durutul greu, dar fără vreo sudalmă,
atâtora chemati, ca să Te afli-n treabă,
mă-ndrept supus, dar drept, cu sufletul în palmă.
De nu îmi vei găsi un loc în crudul verde
din Marea-‘Mpărătie fără de destine,
eu Te-oi ruga, Mărite, de-o abstractiune:
aruncă-mă-n exil si-ntoarce-mă la mine!
Obsesia nonsensului
În special
nu găsesc sens vietii
pe pământ;
în general,
nu găsesc sens universului;
dacă povestea cu vesnicia
nu este poveste,
atunci,
la ce si cui foloseste
vesnicia?
Arată-mi, Doamne,
un scop, un tel, un sens
- unul, numai unul -
să pot scăpa
de obsesia nonsensului!
Până la obstinatie!
Eclesiast
Ajunge-vom la marginea
nemărginirii?
Ne va convinge oare-Eclesiastul
că toate sunt desertăciuni
în ordinea fireasc’-a firii?
Ori noi pe noi
ne vom convinge
că nu avem
nevoie
măcar de o convingere
să ne convingă!
Că toate sunt desertăciuni
în ordinea fireasc’-a firii.
Ninge iarnă peste îngeri
Ninge iarnă peste îngerii din dedesubt, -
mici mormânturi, parcă musunoaie-acoperind;
crucile par niste mâini firave ce se prind
ca-ntr-un joc ce dintr-o pricină s-a întrerupt.
Plâns în incote sporeste-ntreg misterul,
cum în vaduri clipoceste apa peste prund;
mă întreb imperativ, dar nu pot să-mi răspund:
ce rost cu pământul?! cui foloseste cerul?
Ninge iarnă aspră peste fratii mei, doar prunci;
norii-si varsă din preaplinul ugerelor iarnă
peste ulita pustie, liniste să cearnă.
ce golită-i casa! Si cum era pe-atunci!
Dac-avem vreun rost, vreun sens, atunce,
spune-mi, fă-mă, Doamne, să-ti pricep Făcutul!
ne împarti în două: pe pământ lasi lutul,
iar în ceruri, sufletul îti trebuie la ce?
|
Vasile Popovici 9/8/2014 |
Contact: |
|
|
