Semne de intrebare - Lumea de lângã noi
Ratacesc pe culoarele subterane ale metroului, in acordurile unei melodii putin triste, interpretate de unul dintre nenumaratii artisti ce se produc de obicei in acest spatiu.
Ora tarzie, rutina – inca unul dintre cursurile de seara la care m-am obisnuit sa merg pentru a ma perfectiona, aglomeratia si poate si fundalul muzical prea putin vesel ma fac sa reflectez cu ceva melancolie la anii care au trecut de cand am inceput lunga calatorie a emigratiei.
Este greu sa traiesti intr-o metropola de talia celei in care locuim acum. Venita din capitala, obisnuita prin urmare cu un ritm de viata destul de trepidant, am simtit, de la inceput si pe deplin, intr-o maniera deopotriva pozitiva, dar si opusa acesteia, intreaga grandoare a acestei metropole a viitorului in care traim.
Drumurile noptatice la colegiu imi dau o si mai acuta senzatie a micimii mele ca persoana in acest spatiu destinat uriasilor. Desi soarta m-a facut sa am aici intalniri neasteptate, cu prieteni rasariti din undele trecutului si din spatiul magic al copilariei sau adolescentei, totusi realizez ca pot merge zile sI nopti pe strazile acestui oras fara a ma intalni cu nimeni cunoscut. (Din aceasta perspectiva, intalnirile de pe vremuri de la coltul blocului cu vecina putin plictisitoare plecata dupa paine capata o aura magica!)
Este o idee care ma copleseste, reducandu-ma la un fel de clona fara personalitate, un atom care se agita alaturi de altii intr-un gigantesc dans brownian.
Un mod de viata total opus universului satului, pe care il studiam – la vremea aceea a tineretii liceene dornice de aventuri, cu prea putin interes – marturisesc, dar pe care astazi tind sa il idealizez sI poate sa il recreez, in masura posibilitatilor, in mici spatii precum un colt de gradina sau un petic de padure.
Si imi pare ca nu sunt singura. Cred ca omul este conceput, prin Gratia divina, sa traiasca in comunitati mici, unde sa poata fi cu adevarat Om, unde sa poata sa isi arate mila, bunatatea, dorinta de ajutorare, in interactia directa cu familia, cu prietenii, cu ceilalti oameni din apropierea sa. Este greu sa faci acest lucru, si sa te dezvolti la intreaga dimensiune pentru care ai fost conceput, atunci cand familia si prietenii iti sunt departe sI cand singurele fiinte omenesti cu care te intalnesti sunt necunoscuti de la metrou – niciodata aceiasI -, pentru a se putea crea – precum in minunatul “Micul Print” al lui St. Exupery, in dialogul sau cu vulpea, acele legaturi – acea “imblanzire”, acea rutina care da farmec vietii si care astazi este aproape distrusa de ritmul prea trepidant si de dorinta, egoista in natura, de distractie.
Ceea ce ma bucura insa sunt anumite semne ca totusi oamenii simt nevoia sa traiasca la scara mica - adunandu-se - chiar si in aceasta gigantica metropola -, in mici comunitati, in cluburi bazate pe interese sI preocupari comune, etc. Am constatat chiar o dorinta a revenirii spre valorile trecutului – intalnind doua persoane care fac parte dintr-o ghilda a tesatorilor, asociatie cu un definit aer medieval!
…
Sosirea metroului imi intrerupe sirul gandurilor. Ma alatur – furnica obosita - valului de calatori, si ma las leganata de mersul trenului, de undele amintirilor dar sI de sperantele viitorului…
Toronto ON
|
Eliza Ghinea 9/8/2014 |
Contact: |
|
|
