A scrie si a publica in diasporă
Când am luat drumul exilului stiam că dorinta mea de a continua să scriu versuri va avea de-a face cu două lucruri: (1) libertatea de a scrie direct cum simt si nu codificat ca înainte si (2) lupta de a păstra vie o limbă care va avea sanse tot mai putine de a fi folosită in noua societate spre care mă îndreptam.
Scriitori din generatia mea ca Petru Popescu si Andrei Codrescu sau din generatia tatălui meu ca Eugen Ionescu si Emil Cioran au adoptat cu curaj limba tării în care s-au asezat. Eu am preferat să păstrez limba cu care m-am născut si am crescut, pentru universul meu intim, fără intentii neapărate de publicare. Asa cum sunau mărturisirile unor scriitori de origine est europeană trăitori în exil, pe care le citeam în publicatii franceze si germane pe când eram în lagăr: limba maternă era refugiul lor regenerator - în ea simteau patria, părintii, credintele, dorurile lor de-o viată. Căci socul si eforturile adaptării în noua tară îti aduc la ceas de oboseală doar tristete si singurătate. “Un frig se-atîrnă-n oase/ mă cheam-un înapoi/ dar drumurile întoarse/ demult nu-s pentru noi” spunea un poem scris de mine cu mai mult de zece ani în urmă în volumul prefatat de Andrei Brezianu.
Poate această atitudine duce la izolare, la reducerea considerabilă a sanselor de comunicare, de confruntare cu cititorii. Dacă scrierile sunt totusi publicate, circulatia restrânsă a revistelor românilor din diasporă nu reduce cu mult izolarea. Cât de mult am dorit să citesc in extenso versurile lui Horia Stamatu despre care Eugen Ionescu spunea că este cel mai mare poet român din exil!
Cred, deci, că o primă caracteristică a identitătii culturale a multor scriitori din diasporă este izolarea, ca insulite răzlete în vacarmul societătilor de adoptie a căror dinamică se desfasoară sub semnul rigorilor economiei de piată. Deschiderea de după 1989 survenită în România a contribuit mult la realizarea de punti dar încă sunt multe condeie românesti pierdute în peisajul lumii occidentale. Izolarea ca si lupta pentru păstrarea nealterată a limbii materne în pofida renghiurilor de vocabular, de gramatică si de gândire jucate de bruiajul noii limbi au ca rezultat îmbogătirea cu multiple nuante a cuvântului poetic, pe de o parte si transformarea treptată a limbajului folosit într-un muzeu viu lingvistic, pe de altă parte.
Să mă explic. Faptul că limba română nu mai este folosită decât în ceasurile rare de reculegere ce rămân după activitatile zilnice de serviciu duce în timp la reducerea bagajului de cuvinte căci mintea este stimulată în îmbogătirea vocabularului limbii de adoptie cu care individul este bombardat din toate părtile - colegi, vecini, cărti, radio, televiziune. De aceea poetul, cu acelasi volum de idei si sentimente ca altădată, dar cu mai putine cuvinte la îndemână, analizează potentele fiecărui cuvânt si îl încarcă cu multiple nuante, care scapă la o superficială vedere a cititorului de poezie din tară. In acelasi timp poetul rămâne în afara evolutiei limbajului poetic din tară si versurile lui sună învechit. Asa a fost dezamăgirea cu care am citit, pe când eram încă în România, versurile lui George Uscătescu, de pildă. Mai târziu însă, când am început să întâmpin aceleasi dificultăti scriind româneste într-o lume în care 2/3 din cele 18 ore cât eram treaz vorbeam sau mi se vorbea englezeste, l-am înteles. Astfel se face că scriitorul din exil rămâne la limbajul perioadei istorice la care a părăsit tara natală sau a întrerupt legăturile cu ea.
O problemă aparte pe care o întâmpină poetul român din diasporă este traductibilitatea versurilor sale căci, orice ar face, cititorul cel mai apropiat fizic este cel din noua lui tară, de ale cărui idei, mentalitati si sensibilităti începe să se molipsească treptat după o mai îndelungă convietuire. Cea mai simplă si eficace solutie este cea aleasă de Andrei Codrescu: scrierea directă în noua limbă. Poate gresesc, dar simt că Mihai Ursachi a preferat întoarcerea în tară pentru a putea fi mai în larg scriind în româneste. Oricum, vietuirea în două literaturi, este un experiment dificil, ca mersul pe o creastă foarte lunecoasă, dar interesant si chiar întru câtva vitalizant pentru expresivitatea poeziei românesti.
Spre deosebire de proză, cred că poezia este greu traductibilă, tocmai pentru că este atât de concentrată, pentru că fiecare cuvânt are atâta greutate. Traducătorul ideal este autorul însusi, căci traducerea unei poezii este o creatie din nou. Am experimentat aceasta cu o serie de versuri proprii care au avut impact asupra literatilor din tara de adoptie datorită timbrului străin lor, asa cum si Andrei Codrescu spunea despre primele sale versuri socante în America în care folosea imagini insolite transpuse în engleză din română. Imi amintesc de traducerile din Goethe ale lui Horia Furtună sau traducerile din lirica universală ale lui Blaga. Traduceri făcute de poeti care, involuntar, primesc marca traducătorului schimbând infinitezimalele nuante ale originalului. Si totusi, foarte necesare pentru cunoastere, căci multe limbi străine ne sunt inaccesibile.
Deprinderea si practicarea unor noi reguli de viată crează un sistem diferit de gândire si simtire care conferă un unghi inedit de vedere fată de realitătile din tara de bastină. Este cumva avantajul perspectivei celui din afară, căci compatriotii nostri, desi cu avantajul de a fi în mijlocul evenimentelor, ar putea să nu vadă pădurea datorită copacilor. Cum este firesc, multi literati din tară s-au angajat cu responsabilă maturitate în rezolvarea problemelor politice si sociale ale noii societăti românesti acum în conturare. Ana Blandiana si Nicolae Manolescu sunt exemple prestigioase în această privintă. Angoasele, tristetile, disperările pe care le-a biruit trăitorul din exil, integrându-se organic într-un sistem initial străin sau chiar vrăjmas îi dau o identitate aparte comparativ cu cel din tară care a trecut prin alt gen de încercări grele ca închisorile, cenzura, oprimarea, lipsurile. Si totusi maturizarea, îndârjirea si dorul echilibrului, atinse prin suferintă, sunt o trăsătură comună pentru cel din exil ca si pentru cel din tară. Cred că gândirea si experienta de viată a scriitorului din diasporă, rodat de rigorile unei societăti deja stabilizate politic si economic, constituie un bun pe care cultura românească de astăzi îl poate folosi, cel putin ca un catalizator în reactiile de transformare de pe plaiul mioritic.
Consider că existenta în paralel a unei lumi scriitoricesti în tară si în afară sporeste forta literaturii unui popor. O îmbogăteste, o universalizează, o acordă mai bine la mersul general al traiectoriilor culturale pe glob, un deziderat pe care cu totii îl simtim foarte firesc la sfirsitul secolului XX. Un exemplu edificator îl constituie, cred, forta literaturii poloneze sau chineze care au laureati ai /
Chicago
|
Horia Groza 9/5/2014 |
Contact: |
|
|
