Lumea ca lume : Venetia revizitatã
Desi Venetia s-a bucurat timp de peste o jumãtate de mileniu de neostoitã popularitate în comunitatea perenã a iubitorilor de luminã, reputatia ei ca destinatie predilectã nu pare sã apunã. Dovadã sunt acele vârfuri sezoniere când, invadatã zilnic de peste trei sute de mii de vizitatori, se aglomereazã în asa mãsurã cã nici mãcar o singurã piatrã din pavajul Pietii San Marco nu rãmâne ne-ocupatã.
Însã magicul Serenisimei nu-i pe gustul fiecãruia. In 1976 un coleg cu veleitãti de artist plastic trimis, prin aranjamentele politico-familiale obisnuite, ca împreunã cu “marele” Frunzetti sã-si reprezinte patria socialistã la faimoasa bienalã, mi-a declarat blazat la înapoiere, cã Venetia pute si nu meritã osteneala. Ceva mai târziu, în Canada, o tânãrã recent diplomatã în istoria artelor, a încercat sã mã convingã cã dupã trei zile nu mai ai ce vedea la Venetia. Pelerinajul meu ulterior la “orasul nufãr” – ca sã folosesc porecla afectuoasã inventatã de Paul Morand – m-a lãmurit cã experta si cu mine vorbeam despre locuri diferite, situate în lumi foarte îndepãrtate una de alta.
Contemporanilor mentionati s-au raliat în trecut personaje cu mult mai simandicoase printre care, la 1580, si Montaigne. Strãmosul scepticismului modern a gãsit Venetia în culmea gloriei, dar altfel decât si-o închipuise “si nu tocmai minunatã”. Peste mãsurã l-au supãrat multimile de vizitatori ce pãreau cã nu se terminã niciodatã. A fost de asemenea socat de numãrul enorm de curtezane – 11654, conform autoritãtilor republicei care puneau la dispozitia celor interesati un “Catalogo de tutte le principal et piu honorate cortigiane di Venetia” continând nume, adrese, specialitãti si preturi. Una dintre ele, Veronica Franco, înregistratã la numãrul 204 cu tariful de 2 scudi, era o poetesã vestitã. Printre clientii ei fuseserã printi, regele Frantei Henri III si numerosi alti demnitari. Ea a încercat, fãrã succes pare-se, sã seducã pe autorul Eseurilor dãruindu-i ca între colegi, cu dedicatie, exemplarul ultimei sale colectii de versuri. Peste aproape un secol Gibbon, scriitorul de istorii, a notat cã “spectacolul Venetiei ne-a dat ore de uimire si zile de dezgust”, iar si mai târziu, pe la 1858, umoristul englez Edward Lear a caracterizat Venetia ca “un oras de palate, porumbei, lachei si proxeneti”. Dar nimeni n-a egalat-o totusi pe acea hippy britancã drogatã, care în 1969 i-a spus lui Morand în chip de multumire pentru un pahar de grappa: “I shit on Venice!”
Este adevãrat cã Montaigne cãuta fãrã succes un leac pentru colicile lui renale si cã Gibbon era obsedat de vestigiile Imperiului Roman aproape inexistente în mlastinile venete, iar pentru hippies localitatea overdozei finale nu valora mai mult decât o latrinã. În schimb pentru Thomas Mann, Proust, Wagner, D’Annunzio si nenumãrati altii ca ei, farmecul civilizat, usor melancolic al Venetiei s-a dovedit irezistibil. Asa cum spune Henry James toti cei care înseamnã ceva sfârsesc prin a ajunge acolo, unde si “cei înfrânti, cei nefericiti si chiar cei plictisiti par sã fi gãsit ceva ce nici un alt loc nu poate sã ofere.” Iar acolo, în strânsã asociere cu opulenta decadentã a clãdirilor si cu profunzimea comorilor artistice pe care le adãpostesc, la farmecul atmosferei se adaugã extraordinara luminã venetã.
La Venetia lumina nu este incisivã si crudã ca în mezzogiorno-ul Italian, nici excesiv de clarã cum este pe alocuri în Grecia. Este o combinatie aparte a razelor solare directe cu multiplele reflexii depe oglinda apelor lagunare. Ea se revarsã mãtãsos peste peisaj.si clãdirile se rãsfatã în subtilele efecte create de luminã; efecte exploatate cu mãiestrie de un sir lung de pictori locali, de la Bellini si Titian la Guardi si Canaletto. Nu degeaba a scris poetul simbolist Henri de Regnier cã “este cea mai frumoasã dintre lumini,” în care noi “trãim viata umbrelor fericite.”
Fatada Venetiei priveste cãtre mare si beneficiazã din plin de acea luminã generoasã. Dar dintre giuvaerurile arhitectonice care întâmpinã pe cei ce vin pe calea apelor, trei ies în evidentã, un fel de uverturã pentru spectacolul fabulous ce urmeazã: triumviratul Palatului Dogilor cu bisericilor Santa Maria della Salute si San Giorgio Maggiore.
Santa Maria della Salute dominã peisajul. Este o capodoperã a barocului venetian si opera capitalã a arhitectului Baldassare Longhena. Ea a fost ridicatã la comanda senatului ca multumire pentru cã republica a scãpat de teribila ciumã din 1630. Constructia s-a terminat în 1687, la cinci ani dupã moartea lui Longhena. Arhitectul a folosit la armonizarea proportiilor reguli matematice inventate de Palladio, inspirându-se însã si din traditia veneto-bizantinã exemplificatã prin San Marco si San Vitale de la Ravenna. Altarele, tavanele si peretii, lucrãri ale unor pictori ilustri, constitue un tezaur inestimabil. Trebuie vãzutã, fiindcã descrierea literarã riscã sã devinã o însiruire de adjective si epitete de la un moment dat nesemnificative.
Privitã printre coloanele ce împodobesc Piazzetta, biserica San Giorgio Maggiore completeazã la perfectie elegantul echilibru al fatadei venetiene. Asezatã la distantã potrivitã de Piazzetta si de biserica lui Longhena si integrându-se în ansamblul marcian prin coloritul si textura materialelor ea contribuie la impresia falsã cã întregul este opera unui singur urbanist genial. Dar San Giorgio Maggiore se datoreazã altui mare arhitect, Andrea Palladio. Convins cã matematica si muzica sunt indisolubil legate el a studiat legile care guverneazã armonia. Aplicându-le apoi în arhitecturã a gãsit proportiile optime pentru constructiile sale. San Gorgio Maggiore este unul din exemple, o simfonie în cãrãmidã si marmurã. Dar n-a spus oare Nietzsche cã atunci când vrea sã înlocuiascã cuvântul muzicã nu se poate gândi decât la Venetia?
.
|
Gabriel Watermiller 9/1/2014 |
Contact: |
|
|
