Pavel Susarã - poetul, pamfletistul…
Atunci când vorbim despre Pavel Susarã, suntem obligati sã tinem seama cã domnia sa este: membru al Uniunii Artistilor Plastici din România, sectia criticã; membru al Uniunii Scriitorilor din România, sectia poezie; membru al Asociatiei Internationale a Criticilor de Artã; atestat în muzeografie, încã din anul 1983, si Expert în artã, atestat de Ministerul Culturii. Una peste alta, mai este si Presedinte al Asociatiei Expertilor si Evaluatorilor de Artã din România, si-ar mai fi… Însã, fiind vorba aici despre o prezentare de carte, si pentru a rãmâne cu prezumtivii cititori într-o relatie potrivitã, respectiv sã nu pãrãseascã lectura pe motiv de programare la stomatologie, sedintã de partid, inundatie, cutremur, sau chiar urgentã la maternitate, mã voi limita sã spun cã în domeniul strict literar, liric în primul rând, Pavel Susarã a dat lovitura încã de la volumul sãu de debut Regula jocului (poezii), Editura Crater (1996), pentru care i s-a si acordat Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Asta ca sã stim si noi ce înseamnã sã cunosti „regula jocului”… Apoi, Pavel Susarã este autorul a numeroase volume care, fãrã vreo urmã de exagerare, îmbogãtesc patrimoniul culturii si literaturii române: Tetraktys, poeme, Editura Brumar, Timisoara, 2000 (nominalizatã la Premiul pentru experiment al ASPRO, Tîrgul de carte Bookharest 2001); Opt povesti adevãrate/ cu fiinte minunate, poezie pentru copii, Editura Aritmos, Bucuresti, 2000 (Premiul Uniunii Scriitorilor); Corneliu Baba, album monografic, Editura Parkstone, Paris, 2001 (nominalizat la Premiul pentru carte de artã, la Tîrgul de carte Bookharest 2001), Premiul pentru cea mai bunã carte româneascã apãrutã la o editurã strãinã (la Tîrgul de carte Bookharest, 2002); Sinuciderea se amînã (prozã scurtã), Editura Top Art, Bucuresti, 2003 (nominalizatã la Premiul pentru prozã al ASPRO); Universul din Cuscã, poem, Editura Eis, Iasi, editie bibliofilã, 2010, Universul din cuscã, poem, Editura Brumar, Timisoara, 2011; Carcase de cristal (cronici de televiziune), Editura Trakus Arte, 2012; Sissi, poem, Editura Trakus Arte, Bucuresti, 2013; Corneliu Baba, album monografic, editia în limba românã, Editura Monitorul Oficial, 2013. Dupã cum se poate observa, creatia lui Pavel Susarã acoperã cam toate genurile literare, de-aceea e destul de dificilã si nedreaptã o prezentare a sa ca autor fãrã aceste succinte, totusi, informatii despre activitatea sa literar-artisticã…
Lãsând la o parte acest preambul, aparent lung si aparent nepotrivit cu situatia, initial mi-a trecut prin minte sã prezint doar siviul lui Pavel Susarã (având în vedere cã sivi, mã rog, CV, sunã cu mult mai atrãgãtor si mai… occidental decât autohtonul si banalul spre penibil autobiografie). Asadar, nu mai zãbovesc, însã, încã un amãnunt din sivi-ul sãu se circumscrie perfect contextului de fatã, si anume: Lucrarea de diplomã a lui P.S., intitulatã: George Cãlinescu si categoriile picturii, a avut ca îndrumãtor pe Andrei Plesu, – detaliu semnificativ pentru zestrea intelectualã a sa, nu-i asa?...
De la bun început, si pentru a lãmuri lucrurile, autorul celor douã cãrti despre care voi încerca sã spun niste cuvinte, nu este poet, nu este prozator, nici critic de artã, ci, printr-o simplã reductie, cutez sã afirm cã este unul dintre oamenii de culturã, de vastã culturã a cãrui prezentã onoreazã. Adicã este: unul dintre cei mai importanti critici de artã contemporani, poet, publicist, istoric de artã, prozator, eseist si polemist de fortã, organizator de expozitii de artã în tarã si peste hotare, colaborator remarcabil si sef de rubricã la unele dintre cele mai importante reviste de culturã, începând, îmi convine sã spun, cu cea mai importantã revistã a Uniunii Scriitorilor România literarã… Iar siviul sãu dovedeste afirmatiile mele…
Prin aceste douã cãrti semnate de domnia sa, respectiv, SISSI si Carcase de Cristal, ni se prezintã ca poet si pamfletar. Ca poet, semneazã aceastã atipicã plachetã (format si prezentare graficã), pe care, mai corect, as numi-o poem-plachetã fãrã ca respectiva combinatie sã rezolve problema. Nicidecum! De fapt, Sissi este altceva, sau, cu alte cuvinte, pe mãsurã ce înaintãm în lecturã, constatãm cã este mereu altceva. Poti exclama la începutul lecturii: aha!, e un poem cu cheie, o smecherie dupã care se pituleazã si multi alti autori. Apoi: înaintezi douã-trei pagini si, dezamãgit, oftezi: nu, cred cã autorul a rãtãcit cheia si a folosit un speraclu… Mai înaintezi în lecturã si, tocmai când crezi cã ai apucat de capãt firul Ariadnei, constructia ideaticã devine cazematã, mesajul o ia pe drumul misterios al unei epoci – ca s-o numesc asa – parte a secolului al XIX-lea unde dai tocmai de cea cãreia Susarã i-a dedicat poemul, Printesa Elisabeta Amalia Eugenia de Wittelsbach (1837-1898), renumitã nu numai ca împãrãteasã mare iubitoare de Ungaria, ci si ca fiind una dintre cele mai frumoase femei ale vremii. Deci, îl înteleg si aprob pe autor, fiindcã, dupã puterile mele, si eu as fi procedat la fel… Dar, ca sã fiu un pic rãutãcios, as mai spori zicerea cu insinuarea cã, ideea poemului s-a nãscut la Pavel Susarã si pentru sfârsitul tragic al eroinei poemului, împãrãteasa fiind asasinatã/înjunghiatã la Geneva, în anul 1898, de cãtre un oarecare Luigi Lucheni, dar si pentru frumusetea deosebitã a acesteia, cã nu degeaba ajunsese sotia împãratului Franz Iosif, nu? Asa stând lucrurile, este greu de analizat un text-poem-scrisoare fãrã a risca interpretãri nepotrivite, aceasta si pentru cã e aproape un nonsens înregimentarea în vreun curent literar a creatiei. Desigur, n-ar fi grea implantarea ei într-o formã ceva mai sentimentalã a unui realism incipient, sau, de ce nu?, într-o formã primarã a modernismului abia-abia prinzând puteri, însã, cel putin în ce mã priveste, senzatia cã, de fiecare datã, un nu-stiu-ce rãmâne pe dinafarã, îmi creeazã sentimentul de renuntare. Poemul este, dacã mi se permite, un fel de biografie romantatã a împãrãtesei, dar, în acelasi timp, si o mini epopee având nu numai elemente clar istoriografice, ci si o reprezentare graficã în paginile cãrtii total ineditã, ca sã nu-i spun spectaculoasã. Apropo: majoritatea paginilor sunt încãrcate de facsimile, ciorne, fragmente, reproduceri de fotografii vechi, comentarii de tot felul, cifre, cheltuieli etc., etc.; în general, vom intra în contact cu o lecturã complicatã împãrtitã, oarecum frãteste, între textul tipãrit si scrierea olografã. Si, pentru ca totul sã ia aspectul unui edificiu în care continutul culiseazã permanent între nou si vechi, autorul a recurs la o strategie aparte, respectiv, iatã cum îsi începe el poemul: „o scrisoare tîrzie pentru/Elisabetta Amelia Eugenia de Wittelsbach,/Împãrãteasã a Austriei si Reginã a Ungariei,/cãreia toatã Împãrãtia îi spune Sissi(…)(sau, pag.1). Urmeazã o prezentare a situatiei de la curtea împãrãteascã, adicã atmosferã, personaje, situatii s.a.m.d., si plonjarea în realitatea imediatã, iatã cum: „aflã despre mine cã sînt bine si sãnãtos, care sãnãtate o doresc si Luminãtiei Tale. Acum este varã, însã nitel mai încoace, cãtre toamnã, si eu mã gãsesc chiar lîngã tine, aici, la Viena, în drum spre Geneva, si sunt venit cu anumite probleme, unele tot amînate, încã de pe vremea cînd Iosif al II-lea a vizitat Valea Almãjului, altele de prin anii când Maria Tereza a început zidirea cazarmei din Bozovici, iar celelalte, mai proaspete, de dupã colectivizare si restituire, dar pe care trebuia odatã si odatã, sã le rezolv;” E ceva complicat în acest citat? Nu. Dar vine lovitura din pagina urmãtoare prin textul din care citez: „am venit, scrie autorul, mai întîi sã te vãd, apoi sã-ti aduc niste mesaje de la Adriana Babeti, Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu si Daniel Vighi, dar, mai ales, am venit sã te previn asupra pericolelor de moarte care te pîndesc la fiecare pas.”(pag. 4). Adicã, Adriana Babeti, Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu, Daniel Vighi? Mã rog, scriitori contemporani timisoreni, dar ce treabã ar putea ei sã aibã într-un poem dedicat nevestei lui Franz Iosif? Citind întregul poem, ne vom lãmuri cum cã au… Si, uite-asa, Pavel Susarã, folosind un stil special, dar fermecãtor, ne poartã de colo-colo – secolul XIX – secolul XXI – pânã ce, la sfârsit, ne divulgã secretul cã, de fapt, poemul-scrisoare este semnat de nimeni altul decât ucigasul împãrãtesei, Luigi Lucheni care, este, în istorie, chiar un personaj real, asasinul împãrãtesei... Mai e de spus, poate, cã, într-o eschivare subtil-poeticeascã, de toatã frumusetea, poemul poartã semnãtura tocmai a lui Pavel Susarã. Asa, pentru autenticitate… În orice caz, cartea este o experientã de lecturã absolut aparte si interesantã din multe puncte de vedere.
Cea de a doua carte semnatã de Pavel Susara, respectiv Carcase de cristal, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2012, despre care voi spune câteva cuvinte în continuare, constituie încã o dovadã a însusirilor sale de autor satirico-umorist redutabil în peisajul pamfletistic actual de la noi. Respectivele calitãti sunt demonstrate în cel putin alte douã cãrti ale domniei sale: Urmuz, subintitulat „parodii si satire politice” (1998) si Veto, poeme în prozã (l998), (premiul ,,Al.Odobescu” pentru poezie, Cãlãrasi 1998), în care autorul se lanseazã cu elegantã si izbândã într-o liricã mai putin practicatã la noi dupã „cazul Topîrceanu”, respectiv parodia si satira politicã, ambele presupunând o stãpânire exemplarã a mijloacelor de exprimare poeticã. În acest context, amintesc si de aventura în lirica noastrã a inimitabilului poet Marin Sorescu, care a folosit la volumul sãu de debut un titlu destul de rãscolitor pentru imaginatia criticilor literari, si nu numai: Singur printre poeti (1964). Între timp, din unele motive pe care nu le detaliez aici, pânã la Pavel Susarã a fost cam secetã în literatura satirico-umoristicã si parodicã de valoare, dacã ne referim la aparitii în volum. Însã, aceasta e o altã poveste, mai complicatã, mai cu ramificatii politico-ceausiste, în care cenzura a avut rolul ei amenintãtor-distrugãtor, dar si, sigur, interesantã, dar o poveste lungã.
Revenind: cea de a doua carte, intitulatã Carcase de cristal, purtând un titlu aproape serafic, vreau sã avertizez oricare prezumtiv cititor, cã nu e decât o metaforã, gardul frumos vopsit dupã care se aflã leopardul satirei si umorului de cea mai bunã calitate. Recunosc, si o spun cu o invidie colegial-prieteneascã pe suflet, cã de multã vreme n-am mai citit literaturã de gen atât de acaparantã. „Indubitabil, ne precizeazã autorul, orice activitate umanã are disfunctii si, prin sarjã, ele pot deveni surse de umor(…)” (1. Insulta profesionalã, pag. 20). Aha, exclami, „orice activitate”! Înseamnã cã acesta e filonul principal pe care Susarã îl si exploreazã si exploateazã „fãrã nicio milã”, în ghilimele fie spus, dar o face cu desãvârsit profesionalism. În acest sens, si pentru a încerca sã-l instalez într-o grupare a autorilor de gen, am cotrobãit dupã afinitãti cu Mircea Dinescu, pe la începuturile sale de editorialist la Academia Catavencu (O betie cu Marx, si Pamflete vesele si triste, cu Tudor Octavian (Tratat de înjurãturi si Prosti, dar multi), cu Ion Cristoiu, mai mult în prozele din volumul sãu Personaje de rezervã, decât ca editorialist la Evenimentul zilei, pe ici-acolo, însã rar, cu Marius Tucã (Verde-n fatã si Astenii de buzunar), prin al sãu Jurnal national…), si, cu atât mai putin cu Adrian Pãunescu (poetul), sau cu Corneliu Vadim Tudor, a cãrui agresivitate de pamfletar o apucã frecvent pe drumul injuriilor gratuite si dure… Rezultatul investigatiei mele a fost relativ amãgitor, pentru cã Pavel Susarã este greu încadrabil într-o anume grupare literar-pamfletarã, având în vedere cã, în majoritatea scrierilor sale, situatia este binisor diferitã. Avem de-a face cu un stil si o abordare a temelor de pe pozitia unui observator fin al realitãtilor imediate pe care le si sanctioneazã cu promptitudine: „Acest public, pe care Pro TV îl curteazã acum si al cãrui primitivism îl flateazã prin popularizarea sistematicã a subversiunii si a scatologicului, este tocmai acela pe care se sprijinã ideologiile totalitare, manifestãrile paranoide si toate formele de atitudini si de manifestãri antidemocratice.” (Cine are nevoie de Vacanta Mare 2 (I), pag. 30). Aceastã atitudine, specificã unui intelectual-artist, este doveditã paginã cu paginã a cãrtii prin utilizarea unui limbaj în care rationamentele autorului constituie o componentã perfect mulatã pe continutul ideatic în care subiectul este fixat ca într-un insectar: „Când vine ditamai Presedintele tãrii – si, iatã, eu îl scriu consecvent cu literã mare! – în chip de victimã, plângãcios si confuz, în fata întregii natiuni(…)” (Suspinele târzii ale unui mizantrop revoltat, pag.51). Iatã o mini constructie antinomicã superbã al unui autor sensibil si receptiv la o actualitate româneascã care oferã minut de minut evenimente de senzatie (proastã, as zice eu). Pavel Susarã le prelucreazã atent într-un laborator secret si, odatã ajuns cu ele într-o formã pamfletar-convenabilã, adicã apte sã comunice mesajul la parametri ideali, acesta este expediat spre destinatarul-cititor cu valoare de… ironie, în care sarcasmul ia forme si profunzimi greu de bãnuit. Nu pare complicat, dar e, pentru cã aici dãm de o zonã psihomentalã numitã talent sau har, adicã un produs divin la multi autori invocat, însã la tot mai putini existent. În timp ce la Susarã pare o joacã a exprimãrii, pe multi altii Marin Preda i-ar apostrofa cu binecunoscuta-i formulã: „Aha, l-am prins: balast!”. Si spun acest lucru nu ca o gãselnitã spontanã, ci cu bucuria de a-l regãsi pe Pavel Susarã dezlãntuit în ipostaza de pamfletar de fortã, la care satira acidã este sau ar trebui sã fie, pentru cei vizati, distrugãtoare. Din pãcate, însã, desi sarcasmul sãu are destinatari concreti, este neiertãtor si impartial, ceea ce si asigurã savoare textelor sale, efectul este greu penetrant spre constiinte si moraluri. S-ar pune întrebarea: de unde-si culege Susarã principala materie primã pentru scrierile sale? Rãspunsul e unul singur: de la televiziuni, de altfel, pamfletele din volum fiind, poate cu o exceptie-douã, cronici de televiziune, fermecãtoare si apetisante, mai ales pentru telespectatori cu pretentii… normale. Din nefericire, nu e tocmai asa, iar acest adevãr rezultã indubitabil, din urmãtorul citat: „E limpede: aspiratiile europene ale României, ori, mai exact, aspiratiile ei mondialiste, sunt irevocabile si definitive. În sfârsit, ne-am identificat idealul si ne-am gãsit cadenta. Ne îndreptãm ferm, ca niste soldati prusaci în pas de paradã, cãtre Evul Mediu europeano-asiatico-african unde, iatã, am si ajuns; atentie se închid usile…, urmeazã statia Ninive, Sodoma, Gomora(…) (Integrarea în Evul Mediu, pag. 55). Poate cã unii dintre cititori nu stiu mare lucru despre cetatea Ninive, asa cã îndrãznesc o scurtã explicatie biblicã: „Dumnezeu ii spune lui Iona: „Scoalã-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, si strigã împotriva ei. Cãci rãutatea ei s-a urcat pânã la Mine!” Asadar: Sodoma, Gomora, Ninive – mai rãmâne ceva de comentat?
Nu vreau sã abuzez de bunãvointa posibililor cititori, dar nici nu vreau sã închei aceastã prezentare fãrã a vã invita la o lecturã interesantã, importantã, relaxantã, gravã, satirico-umoristicã, incitantã, scrisã cu talent si responsabilitate artisticã, o lecturã pe care as numi-o chiar lectie de viatã, semnal de alarmã si un summum, dacã vreti, a ceea ce se cheamã existentã în sine.
Carcase de cristal, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2012
|
Dumitru Hurubã 9/1/2014 |
Contact: |
|
|
