Pavel Susară - poetul, pamfletistul…
Atunci când vorbim despre Pavel Susară, suntem obligati să tinem seama că domnia sa este: membru al Uniunii Artistilor Plastici din România, sectia critică; membru al Uniunii Scriitorilor din România, sectia poezie; membru al Asociatiei Internationale a Criticilor de Artă; atestat în muzeografie, încă din anul 1983, si Expert în artă, atestat de Ministerul Culturii. Una peste alta, mai este si Presedinte al Asociatiei Expertilor si Evaluatorilor de Artă din România, si-ar mai fi… Însă, fiind vorba aici despre o prezentare de carte, si pentru a rămâne cu prezumtivii cititori într-o relatie potrivită, respectiv să nu părăsească lectura pe motiv de programare la stomatologie, sedintă de partid, inundatie, cutremur, sau chiar urgentă la maternitate, mă voi limita să spun că în domeniul strict literar, liric în primul rând, Pavel Susară a dat lovitura încă de la volumul său de debut Regula jocului (poezii), Editura Crater (1996), pentru care i s-a si acordat Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Asta ca să stim si noi ce înseamnă să cunosti „regula jocului”… Apoi, Pavel Susară este autorul a numeroase volume care, fără vreo urmă de exagerare, îmbogătesc patrimoniul culturii si literaturii române: Tetraktys, poeme, Editura Brumar, Timisoara, 2000 (nominalizată la Premiul pentru experiment al ASPRO, Tîrgul de carte Bookharest 2001); Opt povesti adevărate/ cu fiinte minunate, poezie pentru copii, Editura Aritmos, Bucuresti, 2000 (Premiul Uniunii Scriitorilor); Corneliu Baba, album monografic, Editura Parkstone, Paris, 2001 (nominalizat la Premiul pentru carte de artă, la Tîrgul de carte Bookharest 2001), Premiul pentru cea mai bună carte românească apărută la o editură străină (la Tîrgul de carte Bookharest, 2002); Sinuciderea se amînă (proză scurtă), Editura Top Art, Bucuresti, 2003 (nominalizată la Premiul pentru proză al ASPRO); Universul din Cuscă, poem, Editura Eis, Iasi, editie bibliofilă, 2010, Universul din cuscă, poem, Editura Brumar, Timisoara, 2011; Carcase de cristal (cronici de televiziune), Editura Trakus Arte, 2012; Sissi, poem, Editura Trakus Arte, Bucuresti, 2013; Corneliu Baba, album monografic, editia în limba română, Editura Monitorul Oficial, 2013. După cum se poate observa, creatia lui Pavel Susară acoperă cam toate genurile literare, de-aceea e destul de dificilă si nedreaptă o prezentare a sa ca autor fără aceste succinte, totusi, informatii despre activitatea sa literar-artistică…
Lăsând la o parte acest preambul, aparent lung si aparent nepotrivit cu situatia, initial mi-a trecut prin minte să prezint doar siviul lui Pavel Susară (având în vedere că sivi, mă rog, CV, sună cu mult mai atrăgător si mai… occidental decât autohtonul si banalul spre penibil autobiografie). Asadar, nu mai zăbovesc, însă, încă un amănunt din sivi-ul său se circumscrie perfect contextului de fată, si anume: Lucrarea de diplomă a lui P.S., intitulată: George Călinescu si categoriile picturii, a avut ca îndrumător pe Andrei Plesu, – detaliu semnificativ pentru zestrea intelectuală a sa, nu-i asa?...
De la bun început, si pentru a lămuri lucrurile, autorul celor două cărti despre care voi încerca să spun niste cuvinte, nu este poet, nu este prozator, nici critic de artă, ci, printr-o simplă reductie, cutez să afirm că este unul dintre oamenii de cultură, de vastă cultură a cărui prezentă onorează. Adică este: unul dintre cei mai importanti critici de artă contemporani, poet, publicist, istoric de artă, prozator, eseist si polemist de fortă, organizator de expozitii de artă în tară si peste hotare, colaborator remarcabil si sef de rubrică la unele dintre cele mai importante reviste de cultură, începând, îmi convine să spun, cu cea mai importantă revistă a Uniunii Scriitorilor România literară… Iar siviul său dovedeste afirmatiile mele…
Prin aceste două cărti semnate de domnia sa, respectiv, SISSI si Carcase de Cristal, ni se prezintă ca poet si pamfletar. Ca poet, semnează această atipică plachetă (format si prezentare grafică), pe care, mai corect, as numi-o poem-plachetă fără ca respectiva combinatie să rezolve problema. Nicidecum! De fapt, Sissi este altceva, sau, cu alte cuvinte, pe măsură ce înaintăm în lectură, constatăm că este mereu altceva. Poti exclama la începutul lecturii: aha!, e un poem cu cheie, o smecherie după care se pitulează si multi alti autori. Apoi: înaintezi două-trei pagini si, dezamăgit, oftezi: nu, cred că autorul a rătăcit cheia si a folosit un speraclu… Mai înaintezi în lectură si, tocmai când crezi că ai apucat de capăt firul Ariadnei, constructia ideatică devine cazemată, mesajul o ia pe drumul misterios al unei epoci – ca s-o numesc asa – parte a secolului al XIX-lea unde dai tocmai de cea căreia Susară i-a dedicat poemul, Printesa Elisabeta Amalia Eugenia de Wittelsbach (1837-1898), renumită nu numai ca împărăteasă mare iubitoare de Ungaria, ci si ca fiind una dintre cele mai frumoase femei ale vremii. Deci, îl înteleg si aprob pe autor, fiindcă, după puterile mele, si eu as fi procedat la fel… Dar, ca să fiu un pic răutăcios, as mai spori zicerea cu insinuarea că, ideea poemului s-a născut la Pavel Susară si pentru sfârsitul tragic al eroinei poemului, împărăteasa fiind asasinată/înjunghiată la Geneva, în anul 1898, de către un oarecare Luigi Lucheni, dar si pentru frumusetea deosebită a acesteia, că nu degeaba ajunsese sotia împăratului Franz Iosif, nu? Asa stând lucrurile, este greu de analizat un text-poem-scrisoare fără a risca interpretări nepotrivite, aceasta si pentru că e aproape un nonsens înregimentarea în vreun curent literar a creatiei. Desigur, n-ar fi grea implantarea ei într-o formă ceva mai sentimentală a unui realism incipient, sau, de ce nu?, într-o formă primară a modernismului abia-abia prinzând puteri, însă, cel putin în ce mă priveste, senzatia că, de fiecare dată, un nu-stiu-ce rămâne pe dinafară, îmi creează sentimentul de renuntare. Poemul este, dacă mi se permite, un fel de biografie romantată a împărătesei, dar, în acelasi timp, si o mini epopee având nu numai elemente clar istoriografice, ci si o reprezentare grafică în paginile cărtii total inedită, ca să nu-i spun spectaculoasă. Apropo: majoritatea paginilor sunt încărcate de facsimile, ciorne, fragmente, reproduceri de fotografii vechi, comentarii de tot felul, cifre, cheltuieli etc., etc.; în general, vom intra în contact cu o lectură complicată împărtită, oarecum frăteste, între textul tipărit si scrierea olografă. Si, pentru ca totul să ia aspectul unui edificiu în care continutul culisează permanent între nou si vechi, autorul a recurs la o strategie aparte, respectiv, iată cum îsi începe el poemul: „o scrisoare tîrzie pentru/Elisabetta Amelia Eugenia de Wittelsbach,/Împărăteasă a Austriei si Regină a Ungariei,/căreia toată Împărătia îi spune Sissi(…)(sau, pag.1). Urmează o prezentare a situatiei de la curtea împărătească, adică atmosferă, personaje, situatii s.a.m.d., si plonjarea în realitatea imediată, iată cum: „află despre mine că sînt bine si sănătos, care sănătate o doresc si Luminătiei Tale. Acum este vară, însă nitel mai încoace, către toamnă, si eu mă găsesc chiar lîngă tine, aici, la Viena, în drum spre Geneva, si sunt venit cu anumite probleme, unele tot amînate, încă de pe vremea cînd Iosif al II-lea a vizitat Valea Almăjului, altele de prin anii când Maria Tereza a început zidirea cazarmei din Bozovici, iar celelalte, mai proaspete, de după colectivizare si restituire, dar pe care trebuia odată si odată, să le rezolv;” E ceva complicat în acest citat? Nu. Dar vine lovitura din pagina următoare prin textul din care citez: „am venit, scrie autorul, mai întîi să te văd, apoi să-ti aduc niste mesaje de la Adriana Babeti, Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu si Daniel Vighi, dar, mai ales, am venit să te previn asupra pericolelor de moarte care te pîndesc la fiecare pas.”(pag. 4). Adică, Adriana Babeti, Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu, Daniel Vighi? Mă rog, scriitori contemporani timisoreni, dar ce treabă ar putea ei să aibă într-un poem dedicat nevestei lui Franz Iosif? Citind întregul poem, ne vom lămuri cum că au… Si, uite-asa, Pavel Susară, folosind un stil special, dar fermecător, ne poartă de colo-colo – secolul XIX – secolul XXI – până ce, la sfârsit, ne divulgă secretul că, de fapt, poemul-scrisoare este semnat de nimeni altul decât ucigasul împărătesei, Luigi Lucheni care, este, în istorie, chiar un personaj real, asasinul împărătesei... Mai e de spus, poate, că, într-o eschivare subtil-poeticească, de toată frumusetea, poemul poartă semnătura tocmai a lui Pavel Susară. Asa, pentru autenticitate… În orice caz, cartea este o experientă de lectură absolut aparte si interesantă din multe puncte de vedere.
Cea de a doua carte semnată de Pavel Susara, respectiv Carcase de cristal, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2012, despre care voi spune câteva cuvinte în continuare, constituie încă o dovadă a însusirilor sale de autor satirico-umorist redutabil în peisajul pamfletistic actual de la noi. Respectivele calităti sunt demonstrate în cel putin alte două cărti ale domniei sale: Urmuz, subintitulat „parodii si satire politice” (1998) si Veto, poeme în proză (l998), (premiul ,,Al.Odobescu” pentru poezie, Călărasi 1998), în care autorul se lansează cu elegantă si izbândă într-o lirică mai putin practicată la noi după „cazul Topîrceanu”, respectiv parodia si satira politică, ambele presupunând o stăpânire exemplară a mijloacelor de exprimare poetică. În acest context, amintesc si de aventura în lirica noastră a inimitabilului poet Marin Sorescu, care a folosit la volumul său de debut un titlu destul de răscolitor pentru imaginatia criticilor literari, si nu numai: Singur printre poeti (1964). Între timp, din unele motive pe care nu le detaliez aici, până la Pavel Susară a fost cam secetă în literatura satirico-umoristică si parodică de valoare, dacă ne referim la aparitii în volum. Însă, aceasta e o altă poveste, mai complicată, mai cu ramificatii politico-ceausiste, în care cenzura a avut rolul ei amenintător-distrugător, dar si, sigur, interesantă, dar o poveste lungă.
Revenind: cea de a doua carte, intitulată Carcase de cristal, purtând un titlu aproape serafic, vreau să avertizez oricare prezumtiv cititor, că nu e decât o metaforă, gardul frumos vopsit după care se află leopardul satirei si umorului de cea mai bună calitate. Recunosc, si o spun cu o invidie colegial-prietenească pe suflet, că de multă vreme n-am mai citit literatură de gen atât de acaparantă. „Indubitabil, ne precizează autorul, orice activitate umană are disfunctii si, prin sarjă, ele pot deveni surse de umor(…)” (1. Insulta profesională, pag. 20). Aha, exclami, „orice activitate”! Înseamnă că acesta e filonul principal pe care Susară îl si explorează si exploatează „fără nicio milă”, în ghilimele fie spus, dar o face cu desăvârsit profesionalism. În acest sens, si pentru a încerca să-l instalez într-o grupare a autorilor de gen, am cotrobăit după afinităti cu Mircea Dinescu, pe la începuturile sale de editorialist la Academia Catavencu (O betie cu Marx, si Pamflete vesele si triste, cu Tudor Octavian (Tratat de înjurături si Prosti, dar multi), cu Ion Cristoiu, mai mult în prozele din volumul său Personaje de rezervă, decât ca editorialist la Evenimentul zilei, pe ici-acolo, însă rar, cu Marius Tucă (Verde-n fată si Astenii de buzunar), prin al său Jurnal national…), si, cu atât mai putin cu Adrian Păunescu (poetul), sau cu Corneliu Vadim Tudor, a cărui agresivitate de pamfletar o apucă frecvent pe drumul injuriilor gratuite si dure… Rezultatul investigatiei mele a fost relativ amăgitor, pentru că Pavel Susară este greu încadrabil într-o anume grupare literar-pamfletară, având în vedere că, în majoritatea scrierilor sale, situatia este binisor diferită. Avem de-a face cu un stil si o abordare a temelor de pe pozitia unui observator fin al realitătilor imediate pe care le si sanctionează cu promptitudine: „Acest public, pe care Pro TV îl curtează acum si al cărui primitivism îl flatează prin popularizarea sistematică a subversiunii si a scatologicului, este tocmai acela pe care se sprijină ideologiile totalitare, manifestările paranoide si toate formele de atitudini si de manifestări antidemocratice.” (Cine are nevoie de Vacanta Mare 2 (I), pag. 30). Această atitudine, specifică unui intelectual-artist, este dovedită pagină cu pagină a cărtii prin utilizarea unui limbaj în care rationamentele autorului constituie o componentă perfect mulată pe continutul ideatic în care subiectul este fixat ca într-un insectar: „Când vine ditamai Presedintele tării – si, iată, eu îl scriu consecvent cu literă mare! – în chip de victimă, plângăcios si confuz, în fata întregii natiuni(…)” (Suspinele târzii ale unui mizantrop revoltat, pag.51). Iată o mini constructie antinomică superbă al unui autor sensibil si receptiv la o actualitate românească care oferă minut de minut evenimente de senzatie (proastă, as zice eu). Pavel Susară le prelucrează atent într-un laborator secret si, odată ajuns cu ele într-o formă pamfletar-convenabilă, adică apte să comunice mesajul la parametri ideali, acesta este expediat spre destinatarul-cititor cu valoare de… ironie, în care sarcasmul ia forme si profunzimi greu de bănuit. Nu pare complicat, dar e, pentru că aici dăm de o zonă psihomentală numită talent sau har, adică un produs divin la multi autori invocat, însă la tot mai putini existent. În timp ce la Susară pare o joacă a exprimării, pe multi altii Marin Preda i-ar apostrofa cu binecunoscuta-i formulă: „Aha, l-am prins: balast!”. Si spun acest lucru nu ca o găselnită spontană, ci cu bucuria de a-l regăsi pe Pavel Susară dezlăntuit în ipostaza de pamfletar de fortă, la care satira acidă este sau ar trebui să fie, pentru cei vizati, distrugătoare. Din păcate, însă, desi sarcasmul său are destinatari concreti, este neiertător si impartial, ceea ce si asigură savoare textelor sale, efectul este greu penetrant spre constiinte si moraluri. S-ar pune întrebarea: de unde-si culege Susară principala materie primă pentru scrierile sale? Răspunsul e unul singur: de la televiziuni, de altfel, pamfletele din volum fiind, poate cu o exceptie-două, cronici de televiziune, fermecătoare si apetisante, mai ales pentru telespectatori cu pretentii… normale. Din nefericire, nu e tocmai asa, iar acest adevăr rezultă indubitabil, din următorul citat: „E limpede: aspiratiile europene ale României, ori, mai exact, aspiratiile ei mondialiste, sunt irevocabile si definitive. În sfârsit, ne-am identificat idealul si ne-am găsit cadenta. Ne îndreptăm ferm, ca niste soldati prusaci în pas de paradă, către Evul Mediu europeano-asiatico-african unde, iată, am si ajuns; atentie se închid usile…, urmează statia Ninive, Sodoma, Gomora(…) (Integrarea în Evul Mediu, pag. 55). Poate că unii dintre cititori nu stiu mare lucru despre cetatea Ninive, asa că îndrăznesc o scurtă explicatie biblică: „Dumnezeu ii spune lui Iona: „Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, si strigă împotriva ei. Căci răutatea ei s-a urcat până la Mine!” Asadar: Sodoma, Gomora, Ninive – mai rămâne ceva de comentat?
Nu vreau să abuzez de bunăvointa posibililor cititori, dar nici nu vreau să închei această prezentare fără a vă invita la o lectură interesantă, importantă, relaxantă, gravă, satirico-umoristică, incitantă, scrisă cu talent si responsabilitate artistică, o lectură pe care as numi-o chiar lectie de viată, semnal de alarmă si un summum, dacă vreti, a ceea ce se cheamă existentă în sine.
Carcase de cristal, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2012
|
Dumitru Hurubă 9/1/2014 |
Contact: |
|
|
