Poemul Limbii Române ; La Început este Iubirea si Dorul ei este Cuvântul dătător de Viată.
Si în Cuvântul lui Dumnezeu, literă cu literă s-au gătit în Iie de sărbătoare prinzându-se în Hora mare si Sfântă a creatiei.
Cuvintele tesute din borangicul Luminii, sunt brodate apoi pe stergarele trandafirii ale surâsului divin de pe chipul românului.
Înfiorate în sine, toate cuvintele înmiresmate au venit Cuvântului sfânt să I se închine, să I se roage, să-L slăvească.
La Început este Cuvântul dumnezeiesc - Obârsia tuturor cuvintelor-făpturi: Cerul cu Îngerii lui, Pământul cu odraslele sale, Lumina cu cântarea-i serafică, Ziua cu zâmbetul ei, Noaptea cu întelepciunea sa, Apa cu vietuitoarele zglobii, Iarba cu miresmele florilor, Pomii cu mugurii surâzând, Plantele legănându-se îmbobocite, Codrul cu rapsodiile maestrilor lui, Soarele cu strălucirea sa, Luna si Stelele cu podoabele lor si sus de tot, peste toate acestea, ca un rege învesmântat în splendoarea frumusetii este asezat Omul –Omul dac- chip al lui Dumnezeu.
Purtăm în noi această dumnezeiască mirare în fata fiintării Sfinte, în care Poetul Iubirii a înfrumusetat cu Adevărul Său, Poemul Vietii Sale.
Dacă vom fi încântati de splendoarea Poemului dumnezeiesc, scris în elementele de aur, de Poetul Dragostei al Cerului si al Pământului, atunci vom tâlcui sublim literele de foc care tresaltă în stihurile Iubirii tuturor alesilor.
Dacă privim doar una din minunile Poemului sfânt, divinul Trandafir, în care răsar zorii înmiresmati în licărul de rouă, prelins pe brocardul petalelor îmbobocite ce dau binete Soarelui, simtim că în mijlocul lor surâde o taină. Este Taina iubirii Poetului !
Din toate aceste desăvârsite odrăsliri, înfrumusetate cu nenumărate felurimi, Poetul Dragostei a tors admiratia, ce înfloreste în Om, rodiile iubirii pentru Creator.
Toată contemplarea frumusetii, slavei si strălucirii acestei dumnezeiesti Iubiri, întrupează în Om cântarea divină.
Gândul sufletului este mugure de Dumnezeu. Cuvântul rostit este surâsul Luminii angelice, iar muzica cuvântului este cântarea însăsi a Duhului Sfânt.
Toată această încântare divină este întruparea sublimă a Fecioarei Maria.
Asadar, cuvintele gândite, rostite sau scrise sunt roade ale Tainei Cuvântului. Deci cuvântul este o taină, iar gândirea, scrisul sunt daruri ale Cuvântului. Prin urmare, se poate vorbi de un mestesug al scrisului, de un tâlc al scrisului, de nimicuri ale scrisului, când nimic nu ai a spune, de o artă a scrisului, de un har al scrisului, de o misiune a scrisului si de o vocatie a scrisului, de muzica cuvântului.
Este un scris mestesugit atunci când potrivesti cuvintele. Dacă le găsesti o întelepciune înseamnă că au tâlc. Când lasi cuvintele să se hârjonească într-o minte haotică, devin urme pe nisip. Când slujesti Creatiei, cuvintele se dăltuiesc armonios înăltându-se ca o grandioasă statuie. Dacă primesti harul de Sus pentru a slăvi Cuvântul si Neamul, cuvintele capătă sens, devin inspirate, împodobindu-se în Ode, în Balade, în Doine, în Imne, în Psalmi, în Ii brodate din duhul Patriei.
O parte din Mărturisitorii credintei si ai jertfei îmbrătisează si misiunea scrisului, zugrăvindu-le în alese scripturi, iar cei ce închină cuvintele numai lui Dumnezeu, le întrupează în sublimele Poeme ale iubirii.
În raport de cui slujeste sau pe cine slugăreste autorul, cuvintele sunt: golase, peticite, sifonate, îmbrăcate sau preaîmpodobite.
De asemenea toate cuvintele sunt croite perfect după chipul si asemănarea autorului.
În functie de adresa Destinatarului cuvintele îmbracă o tesătură fină din brocard, spirituală: teologică, filosofică sau poetică; o tesătură din mătase, literară: epică, lirică, dramatică, istorico-documentară si o tesătură grosolană din postav: maculatura de doi bani ori mâzgăliturile ingrate, profanatoare.
Numai abordările frumoase si morale îmbogătesc Tezaurul spiritual al limbii noastre daco-române. Limba unei Natiuni defineste si rosteste crezul fiintei Neamului, iar sensul ei celebrează Taina teologico-liturgică a Ortodoxiei.
În esenta ei limba îsi îndeplineste functia cultică, în care-L slăveste mai întâi pe Dumnezeu-Cuvântul, apoi Semintia sa si omul crestin în general.
În graiul vechi al Psaltirei, Psalmul 116 zicea:
Lăudati pre Domnul toate limbile,...
În Sânul limbii daco-române s-a răspândit mireasma Revelatiei dumnezeiesti.
Limba daco-română este mărturia dreptei credinte, este expresia frumusetii sufletului ortodox si Altarul consfiintit de martiriologia acestei Natii binecuvântate.
Bunul Dumnezeu ne-a hărăzit scrierea cu patru milenii înaintea Sumerului, tocmai pentru a-L lăuda mai mult decât toate celelalte popoare ori semintii.
Vocatia scrisului constă în semnificatia acestor slove de foc, săpate adânc în Pisania Rugului aprins din firida sufletului meu. Menirea lor este să mărturisească comuniunea mea cu Logosul divin, bucuria dragostei întru Dumnezeu, cuminecarea Dorului întru Măicuta noastră Ocrotitoarea, slujirea iubirii de Neam, admiratia pentru dascălii si duhovnicii mei, precum si cinstirea prietenilor alesi.
Permanenta mea grijă este să-i multumesc lui Dumnezeu, Care-mi trimite din înalturi, harul prisositor ce răsare pe cerul inimii mele ca un Luceafăr de dimineată. Hrana spirituală pe care o constituie vocatia scrisului îmi dă o bucurie peste măsură si o profundă multumire sufletească. Scrisul ales, bine cumpănit este apanajul mărturisitorului credintei si al demnitătii, care poartă în fiinta sa admiratia, cântarea, slava, poezia, credinta si dragostea pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos si mândria sfântă a Neamului său protodac.
Scrisul binecuvântat
mă îmbracă în lumina harului
cu o haină aleasă si prea înfrumusetată.
Soaptă cu soaptă sufletul
îmi scrie pe casmirul inimii
cuvintele unei frumoase dedicatii,
asa cum florile de salcâm
ne înmiresmează viata, primăvara.
Cu harul scrisului
am urcat pe crestele Carpatine
ca să-mi văd gătite-n sărbătoare
simbolurile Tării mele sfinte.
Am văzut un vechi descânt,
cum la-nceput s-a-nfiorat în sine
si-a pus surâsuri-muguri de creatie
în barba Mosului din Vetrele serafice ale Carpatilor.
Am găsit bătrânii stropi de soare
prinsi în zâmbetele străbune de sânge,
ce scânteiază-n urmele pasilor lui Iisus Hristos.
Am îngenunchiat pe tărâna caldă,
ca o plămadă de cer în care s-au cuibărit
sceptruri si coroane voievodale,
atârnate doar de poala
vesniciei Celui Preaînalt.
Am simtit cum creste-n
trupul meu licăr de floare,
din mireasma sublimelor Fecioare,
care au rămas în frumusetea vie a martiriului sfânt.
Am atins smerit stâncile,
foste odinioară schimnicii
Hotarului de veghe, ce-au tors din
Caierul timpului sumanul vesniciei.
Am îmbrătisat falnicii brazii,
scânteietori în sumanele lor verzi,
în care s-au întrupat Voinicii nostri daci,
să-I steie reazem lui Dumnezeu.
Am sărutat buclele izvoarelor,
care duc mărturia dreptei credintei,
din care beau lumină Sfintii nostri de Sus,
pavăză vesniciei noastre.
M-am închinat crucilor monahale,
care suie la ceruri,
ca niste Potire cu cuminecarea
jertfei Învierii Neamului nostru drag.
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 8/28/2014 |
Contact: |
|
|
