Autocenzura sau ceea ce ne lipseste
Mă simt nevoit să mă repet si să mă întorc la un microeseu mai vechi, Reversul libertătii, din volumul al doilea al cărtii mele Pro Domo (Editura Scrisul Românesc, 2013) în care avansam ideea că Libertatea – problema capitală a istoriei si a vietii sociale – nu este o zeită fără pată si trebuie să ne-o închipuim ca pe o medalie cu două fete, cu aversul si reversul ei. De fapt, nu numai libertatea, ci toate lucrurile si fenomenele acestei lumi pot fi privite ca o medalie cu două fete, cu aversul si reversul lor. Dar noi suntem îmbibati de prejudecăti si de păreri preconcepute, ca buretele de apă. Nu cunoastem bine istoria universală si nici istoria natională si nu vrem să învătăm nimic din ele.
Asa se face că, până mai deunăzi, noi nu vedeam decât o fată a libertătii, cea luminoasă, aversul ei, care ni se refuzase de atâta amar de vreme. Libertatea devenise, pentru noi, o obsesie, un ideal si o aspiratie, cel mai înalt ideal si cea mai puternică aspiratie, pentru care eram în stare să ne sacrificăm si viata. Si unii dintre noi chiar si-au sacrificat-o!
Cealaltă fată a libertătii, reversul ei, ni s-a dezvăluit treptat, după 1990, când am putut constata că libertatea nu are numai o fată luminoasă, gratioasă, ci si una întunecată si dizgratioasă, chiar grotescă.
După ani de-a rândul, în care libertatea ne-a fost îngrădită, am trecut brusc, dintr-o dată, la o libertate fără limite, care a degenerat repede în haos si anarhie. Ne-a fost dat, astfel, să trăim, de la o vreme, drama sau tragedia libertătii, căci libertatea poate deveni, la un moment dat, o si mai grea povară, decât absenta ei, atâta timp cât această libertate nu este constientizată si asumată, responsabilizator.
Aceasta este drama României de astăzi, o dramă a libertătii neasumate si neconstientizate, neresponsabilizate.
Tema libertătii de exprimare nu poate fi ruptă de tema libertătii în general, care nu poate fi bine înteleasă decât dintr-o perspectivă mitologică si filosofică, iar pentru aceasta trebuie să facem un recurs la mitologia greacă.
La vechii greci, Ananke era zeita necesitătii universale, personificarea constrângerii absolute, văzută ca o frână indispensabilă, ca un obstacol ineluctabil în calea vointei, ca o limitare a libertătii si a miscării. În gândirea antropocentrică a vechilor greci nu exista libertate fără constrângere, care era reprezentată de Lege. Nemesis, fiica lui Ananke, era zeita răzbunării si a justitiei divine, care juca un rol de restabilire a echilibrului lumii. Deviza ei, înscrisă pe templul de la Delfi, era măsura: ,,Nimic prea mult’’. Depăsirea măsurii atrăgea pedeapsa divină.
Între Ananke si Nemesis poate fi fixat întreg statutul libertătii în gândirea vechilor greci, ale căror idei au trecut la romani. Lucian Blaga avea perfectă dreptate când spunea, în Trilogia culturii, că vechii greci au fost cuceriti numai sub raport militar de romani, dar i-au cucerit spiritual pe acestia.
Una dintre functiile cele mai importante exercitate de Ananke este cenzura (latinescul censura – control). Ananke efectua – se poate spune asa – o cenzură cosmică. După cum acelasi Lucian Blaga vorbea, în cadrul sistemului său filosofic, de o ,,cenzură transcendentă’’, pe care o instituie Marele Anonim (metafora blagiană pentru divinitate) pentru a opri cunoasterea paradisiacă.
Deci există cenzură si la un nivel mai înalt, nu numai politic, ca să facem o glumă metafizică.
Nu există libertate spontană. Libertatea junglei este numai pentru animale. G. Călinescu spunea, într-una din tabletele sale din Gâlceava înteleptului cu lumea, o frază memorabilă, de o mare vigoare si expresivitate: ,,Cine deschide cusca urangutanului are o stranie idee de libertate’’.
Nu există decât libertate trecută prin constiintă.
Cenzura este impusă în istorie de regimurile totalitare, de dreapta sau de stânga, de regimurile extremiste.
Subiectul dezbaterii De la cenzură la autocenzură este vast si nu se limitează numai la libertatea de exprimare, la libertatea cuvântului, ci se referă la toate actele si la întregul comportament uman.
Imediat după 1990, cenzura politică a regimului totalitar comunist, exercitată de Directia Presei (n.b. care fusese desfiintată oficial, ca institutie, încă din 1982!) a căzut, a fost suprimată. Se părea că intrăm într-o epocă luminoasă si de durată a libertătii normale a presei si a tipăriturilor si a mass-media, dar n-a fost asa. Odată cu libertatea de exprimare necenzurată, cealaltă fată, întunecată, dizgratioasă si grotescă a libertătii, reversul ei, a început să-si spună din plin cuvântul.
A început să se manifeste, mai întâi, subcultura, siluirea limbii române în fel si chip. Stricătorii de limbă s-au înmultit mai mult ca oricând. Abuzul de neologisme, în special de anglicisme, este ca la el acasă. Eugen Simion avea dreptate când afirma, în Fragmente critice, că am ajuns să folosim, în mass-media, un jargon ciudat: ,,romgleza’’. ,,Betia de cuvinte’’, pe care o ostraciza, la vremea lui, Titu Maiorescu, la ora actuală face ravagii în presa noastră asa-zis culturală.
Ca si cum toate acestea n-ar fi suficiente si ca tot acest spectacol jalnic să fie cât mai complet, limbajul trivial si pornografic a câstigat pretutindeni, nu numai în mass-media, dar si în literatură, tot mai mult teren. Si toate acestea, în numele libertătii de exprimare!
Ce este de făcut? A dispărut cenzura, dar ne-a rămas ceva mult mai important: autocenzura, care nu poate dispărea niciodată, definitiv, pentru că este strâns legată de conditia umană si se află în constiinta noastră.
Socrate vorbea despre un demon al său, despre un spirit (gr. ,,daimon’’ – spirit) ce actiona ca o frână morală care îl oprea de la faptele rele si ca o voce interioară ce-i soptea cum să reactioneze în anumite împrejurări ale vietii. Aceasta este autocenzura, o frână morală interioară, un simt al măsurii si al bunei cuviinte, conform devizei: ,,Nimic prea mult’’, înscrisă pe templul de la Delfi, alături de o altă maximă nu mai putin celebră: ,,Cunoaste-te pe tine însuti!’’. Autocunoasterea este o premisă a libertătii, iar autocenzura este un autocontrol, o consecintă a autocunoasterii.
Autocenzura este chiar esenta democratiei, ceea ce ne lipseste cel mai mult la ora actuală. De aceea suntem atât de departe, deocamdată, de democratie, pentru că nu ne cunoastem atât de bine pe noi însine si n-avem frână morală si autocontrol.
Totul depinde de gradul de cultură al unei natiuni, pentru că numai cultura ne poate elibera. Numai prin cultură putem deveni liberi cu adevărat.
|
Ovidiu Ghidirmic 8/26/2014 |
Contact: |
|
|
