Sublinieri : Vacantă
Care vacantă?
Suntem în august si căldura se lasă asteptată in Toronto si imprejurimi , nu e rău, dar un pic de caniculă ne-ar aminti de normalitate în această lume în care tot felul de semnale anapoda ne trimit în zone aberante
Si, ce dumnezeu, e toiul verii si ar trebui să avem o singură grijă: vacanta, perioada aia totdeauna prea scurtă, dar plină de dorintele si planurile unui an întreg, acele două-trei săptămâni de lene intelectuală si fizică, în care ne refugiăm în speranta că ne vom redresa, ne vom reaseza în matca rutinei de care, oricât am încerca, n-avem scăpare.
Da’ ce, se poate?
Vara nu vine, sau mă rog, întârzie să vină.
Plouă!
Plouă asa ca la tropice, în fiecare zi, ălora le-o conveni, mie nu, în august - ca si în iulie, de fapt, dar asa cum stim, n-am avut sansă - îmi trebuie caniculă, uscăciune, soare căpiat de adâncimea cerului, praf, mirosuri grele chiar orice numai nu ploaia asta interminabilă, pentru că tropice-tropice, dar plouă si dimineată si la prânz si seară si, sigur si peste noapte.
Mă vait? E, sigur că mă vait, mă lamentez, lamentul fiind forma de exprimare, în fata - mai bine în urma, parcă ar fi mai exact - tragismului existential si chiar dacă sună pretentios, chiar inutil pretentios, tragism, zic si dacă vreti si dacă nu vreti, pentru mine e tragic, asa un fel de pierdere majoră, ce zic, irecuperabilă…că până la vara viitoare trebuie musai să trec peste iarnă si peste preambulul ei noiembric, ăla când ploaia asta, care acum pare a fi aruncată cu găleata, se strecoară parsiv, se cerne mărunt asa ca să-ti dea iluzia că poate fi si suportabilă, dar care de fapt îti oferă picături chinezesti la scară universală; bătut în cap colectiv si degeaba că în pofida spiritului solidar rezultanta nu poate fi decât solitară.
Trebuie totusi să fac un efort si să-mi calmez nervii zdruncinati de ploi si să-mi imaginez, măcar, o vară fierbinte, vorba lui Faulkner, să-mi desfăsor lenea balcanică sub un soare arzător cam cum e acum în Caraibe, imaginar, vezi bine, că în insule se ajunge zburând si un zbor acum pare o chestie sub semnul întrebării chiar dacă stim că informatia globală e vinovată de spaimele astea ascunse care ne subrezesc sănătatea si asa precară, că si Rusia si Ucraina si Malaezia si câte altele sunt la dracu-n praznic, ghinioanele sunt ale lor, toată lumea zboară încoace si încolo si asa mai departe...bătând câmpii evident.
Mă vait convingător?
Hai să-mi revin:
Coasta nu-i deloc stiff (sic) pantă usoară, o urc chiar si asa astmatic, prunii par a fi o târă cam goi anul asta, ploaia si-a făcut de cap acolo mai abitir ca aici, oamenii răsuflă usurati totusi, Lespedea a stat în matcă, iar Oltetul e tocmai dincolo de deal, e o pace adâncă în florile astea crescute fără oboseala ordinei si disciplina culorii, o anume încremenire a timpului imemorial elimină realul si, ce să zic, plămânii se umplu de mirosuri stiute cândva, ochii preiau seninul unei lumi mai mult transmisă decât trăită si dintr-odată stim: e vacantă !
Eh, mental, vezi bine.
Si grozav de idilică relatarea asta, deci anacronică dacă revenim „pe pământ”; prunii aia s-au rărit rău, ciresii nu mai zic, gorunii au devenit istorie si chiar dacă vacile mai ies din când în când în sosea par a intra în cirezile străjuite de cowboy...un ritm universal se strecoară chiar si acolo unde închipuiam o permanentă indestructibilă si nu faceti gresala să credeti că vorbesc de cea de acum cincizeci,, saizeci, o sutta de ani...
Eh, nu înseamnă că stiu ce spun. ci numai fabulez despre acel timp al unei purităti ireale, dar solidă prin adevărurile pe care le conservă si nimic nu cred că este mai important decât o incursiune adevărată în ceea ce suntem, chestie atât de chinuitor inaccesibilă azi.
Dar să nu deviez, vorbeam de vacantă, timpul întrebărilor, al îndoielilor, al clătinărilor, al spaimelor, al esecurilor...lista ar fi fără sfârsit- nu-i în niciun caz acum...nelinistea gândurilor o las pentru la iarnă .
Avem noi - nu neapărat, românii - oamenii, o ciudată pretentie de a întelege si deci, de a interpreta ceea ce nelinisteste, o scormoneală continuă nu ne dă pace, « rotirea » privirilor în jur n-ajunge, orizontul imediat e totdeauna prea îngust, călătorind în spatii, fie si temporale sau poate tocmai, ne strecoară iluzia saltului dincolo de ograda proprie, „ruperea lantilor” - împrejmuirea aia superficială cu care ne delimităm în sptiul interzis – ne place sau nu, ne învată păsirea de care probabil avem nevoie, de vreme ce nu putem trăi fără ea.
Si atunci dăm drumul « robinetului » nostalgic în loc să facem gesturi definiitorii, lamentul e o găselnită a comoditătii, nu cere cine-stie-ce efort, lene existentială către care fugim imediat ce dăm de greu, fie că e greul acela al grijilor dezlăntuite, fie că e cel - mult mai afurisit, de altfel – al frământărilor spirituale, să-i zicem pretentios ori, pur si simplu, chinuri sufletesti si indiferent cât de comun sună ceea ce spun e real.
Hai să plecăm în vacantă!
Toronto / august 2014
|
Maria Cecilia Nicu 8/24/2014 |
Contact: |
|
|
