Cuvântul bine temperat : Cum ne "acceptăm " unii pe altii
Mi-am pus întrebarea, în ultima vreme, care e limita până la care ne putem întelege reciproc si de unde trebuie să înceapă fenomenul de "acceptare" a diferentelor fundamentale dintre oameni. Folosesec termenul "acceptare" si nu cel de "tolerantă", atât de promovat de multiculturalismul canadian, admitând teoria regretatei mamei mele care spunea că "acceptarea" presupune oameni la acelasi nivel, în timp ce "tolerantă" presupune faptul că cel tolerat e la un nivel inferior.
Cum am mai scris deja, perceptiile oamenilor diferă de la individ la individ si depind de personalitate, temperament, capacitate afectivă, educatie si altele. Rolul primordial îl joacă formarea personalitătii în primii ani de viată, iar relatia cu părintii si environmentul vor determina pentru tot restul vietii perceptiile viitorului adult.
Am cunoscut o pereche la Montreal, el venit din China comunistă, ea de origina poloneză. El a terminat studiile în Canada si a găsit un job, iar ea detinea o diplomă de bibliotecara si lucra la uiversitate. Aveau un venit convenabil si duceau o viată din care nu lipseau spectacole, călătorii si alte satisfactii culturale. După mutarea mea din Montreal la Toronto, ei s-au mutat la Ottawa si nu ne-am mai văzut, dar am continuat legătură telefonică. Nu de mult, întrebând-o ce mai e nou în viată lor, mi-a spus că e necăjită pentru că trebuie să-si închirieze o magazie pentru depozitarea lucrurilor din casă. La început n-am înteles, dar, după ce mi-a explicat, lucrurile mi-au devenit clare.
Sotul ei, venit din China comunistă, a copilărit în sărăcie. Părintii lui erau nevoiti să facă drastice economii la mâncare si îmbrăcăminte, drept care tatăl lui era nevoit să poarte aceeasi pereche de pantaloni, zilnic, ani de zile. Si, pentru tatăl lui, faptul că reusea să păstreze în bună stare pantalonii, pentru atât de mult timp, era o mândrie. Copilul a înregistrat păstrarea aceleiasi haine că pe un element pozitiv si, ajuns adult, a rămas cu o greutate - devenită incapacitate - de a se debarasa de lucrurile vechi. Drept care acest om nu poate aruncă nu numai haine, dar nici alte obiecte, drept care s-au acumulat de-a lungul anilor atât de multe încât nu mai au loc în casă. Cum traumatismul că obiectele să fie date sau aruncate ar fi fost prea mare pentru sot, sotia a hotărât să închirieze o magazie unde să le depună. Decizia ei mi s-a părut interesantă, reprezentând o acceptare inteligentă a situatiei!
Despărtirea de obiecte nu e usoară. Sunt oameni care păstrează obiecte vechi chiar după ce nu le mai folosesc, gândindu-se că "poate vor avea nevoie cândva de ele". E de înteles dificultatea ruperii de "istoria" pe care obiectele de lângă noi le înmagazinează. Dar si aici intervine felul în care a fost crescut individul. Est europenii au avut dintotdeauna traditia de păstrare a obiectelor, în timp ce nord-americanii, născuti în societatea de consum, sunt mai confortabili cu ideea schimbării obiectelor sau a locuintei decât cu conservarea si păstrarea lor! Efortul pe care l-a făcut prietenă mea de a acceptă situatia creată de sotul ei, care nu aruncă nici haine nici obiecte, a stimulat-o să găsească o modalitate în care viată să fie suportabilă pentru amândoi. Practic, ea a înteles limita până la care poate să meargă în a-i cere celui care a copilărit în China să steargă complet din memoria lui, devenită instinct, obiceiurile formate acolo.
Sunt însă multe cazuri în care oamenii - fie în căsnicii, fie în prietenii - nu se gândesc la o solutie care să acomodeze nevoile ambilor parteneri si atunci se nasc conflicte neplăcute. Eu am încercat să lupt cu nevoia mea de a păstra lucruri, mai ales că am venit tot dintr-o tară comunistă, unde nimic nu se aruncă până nu devenea inutilizabil. Ajunsă aici, desi am observat la colegii de serviciu usurintă cu care vindeau lucrurile vechi si cumpărau altele noi, n-am adoptat sistemul. N-am putut să nu mă atasez de obiecte, pe de o parte, dar nici n-am renuntat la bucuria de a-mi cumpără câte ceva nou. În aceste conditii, mi-am impus o regulă pe care o respect cu strictete: introducerea unui obiect nou în casă implică în mod obligatoriu scoaterea celui vechi. La îmbrăcăminte tot asa, când cumpăr ceva, trebuie să renunt la altceva. Aici mai fac eu exceptii...că doar oameni suntem, nu?
Am dat un exemplu de mentalitate pe care unii oameni nu si-o pot schimbă si pe care cei din jur trebuie s-o accepte. Cred însă că cea legată de obiecte, desi e importantă, nu e majoră. Mult mai gravă mi se pare diferenta dintre comportamentul înrădăcinat în oamenii născuti, educati si care si-au trăit toată viată în acelasi environment, comparat cu al celor care au schimbat tară si s-au adaptat mentalitătilor din societatea gazdă. Sau dintre cei care si-au schimbat tară si s-au adaptat noilor mentalităti si cei care, desi si-au schimbat tară, au rămas la vechea lor formă de gândire. Efortul de "acceptare", în acest caz, e complex si trebuie făcut în egală măsură de ambii parteneri, ai căsniciei sau prieteniei. Întâlnirea la "mijlocul drumului" n-ar fi o idee rea si, că în orice situatie, un pic de iubire în plus ar ajută si ea!
|
Veronica Pavel Lerner 8/21/2014 |
Contact: |
|
|