Dumitru Ichim la 70 de ani
Dumitru Ichim - Rătăcind din oare-n oare, ca să port rana ta, POEZIE!
Câte cărti a citit, dar si câte versuri a scris acest preot, poet, un om cu un har desăvârsit, dat de Dumnezeu! Dacă cineva nu crede în divinitate este deajuns să-l cunoască pe Dumitru Ichim si să se convingă că într-adevăr Dumnezeu l-a făcut pe om, după chipul si asemănarea Lui. Iar dacă nici atunci ,,Toma’’ nu crede, nu-i rămâne decât să citească din opera preotului si scriitorului Dumitru Ichim si să se convingă, pentru că despre opera lui se pot scrie tratate întregi de critică literară, filosofie, literatură comparată, teologie, semantică si semiotică, etc.
Cu usurintă, opera lui Dumitru Ichim slefuită perfect asemenea unui diamant cu multe fatete este o permanentă sursă de inspiratie pentru cei ce vor să citească, să-si primenească sufletul si să se clarifice cu sinele lor. Opera lui este întrebarea delicat pusă în permanentă cu privire la cine este el omul / preotul / poetul creator, transpusă într-un mod firesc spre aceleasi margini nemărginite în sufletul cititorilor ei.
Nenumărate sunt cărtile scrise de preotul Dumitru Ichim, dar si mai multe sunt poeziile nepublicate până acum. Păcat că literatura română contemporană din tară sau din străinătate nu are timp să se ocupe de editarea integrală a operelor unor scriitori contemporani uriasi, pentru că astfel ar fi reutit să-i impună atât în tară cât si în afara ei, dar nu cu forta, ci prin valoarea incontestabilă a scrisului lor.
Ca un fir rosu ce o străbate de la începuturile ei, din anii 1960 sau poate chiar si mai devreme când băietu’ Mitrel hoinărea pe dealurile Dărmănestiului, căutând să-si găsească menirea si firea si starea si locul pe malul apei adânci, limpezi si curate a Lacului Bălătău, unde singurătatea si sălbăticia naturii se împreunau cu taina facerii lumii, a cerului, acela, cred eu, va fi fost locul (,,piciorul de plai’’) care l-a pecetluit pentru totdeauna pe Dumitru Ichim, cel care avea mai târziu să fie purtat prin Muntii Neamtului la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamt, la Facultatea de Teologie de la Bucuresti, pentru ca mai apoi să se stabilească tot într-un loc muntos si curat: Kitchner, Ontario, Canada.
Iată deci, că nu este de mirare faptul că luând ,,drumul lui Cain’’ (Înlăuntru de spirală, p. 7) poetul se explică si se auto-explică ,,Prea mă mint în patru zări/ Si-n măsurile aceste’’ (Soptire gotică, p. 22), se defineste si se auto-defineste cu fiecare poezie pe care o scrie iară si iară, ,,Rătăcind din oare-n oare’’ si întrebându-se în permanentă cine este el în raport cu cerul, pământul si cuvântul (Binecuvântează-mi cerbii, p. 19) introducându-ne în această pace ,,în forme altfelului altfel (Înlăuntru de spirală) – o constructie specifică ce revine si se regăseste în foarte multe din poeziile lui.
La această manieră de a scrie se adaugă în completare, regionalisme sau, mai bine zis moldovenisme cu un pronuntat caracter local (deste, prispă, bagdadie, clempus, colbăit, culbeci, curechi, obială, huste, Frăsâna, sistar, Osoi, tol, Stărpărita), cuvinte inventate (spunătorule, nuntitorule, iconit, înlogosizare, reîntulpinare, atotdemult – un cuvânt care te face să te gândesti că nu poti să scrii sau să existi în Dumnezeu decât în tăcerea Lui absolută, sau versul ,,Necunoasterii cuprins’’ – Catavasie, p. 17 care seamănă la fel de bine cu versul din aceeasi poezie ,,Mi-a fost scris atotdemult’’, sau ,,Viorindu-mi rând pe rând’’ – Catavasie, p. 17), cuvinte cu iz de arhaic, unde practica inversiunii verbului cu auxiliarul acestuia din perfectul compus este predilect folosită pentru ratiuni de ritm, asezare, stabilitate a versului, a exprimării, sau de căldură ce iese din însăsi topica folosită ,,Fostu-am ursit – cocor –’’ (Cenusa de frică, p. 23), cuvinte care odinioară începeau pe un ton asezat, tihnit si calm povestile ,,a fost odată ca niciodată...’’, care nu fac decât să adâncească si mai mult tonul poetic, de litanie, de liniste sufletească, de calm si de bine interior, de care cititorul de astăzi, mai ales, are atâta nevoie: ,,Si iar te rog altcume cu vântul în câmpie:/ Nu mă opri-n cuvinte si în asa să fie’’ (Înlăuntru de spirală), sau de exemplu ,,cetluit’’ în loc de pecetluit, sau ,,Sihăstrească-mă stejarul!’’ (Cersind la poarta logosului, p. 14). Toate acestea creează acea atmosferă completă de pace interioară, dar si exterioară în care pare că până si tăcerile asurzesc.
Spuneam că fiecare vers îl (auto)-explică pe el omul, el proiectat fată în fată cu el însusi, el cel care se desprinde uneori de propriul lui trup, detasându-se de el însusi, devenind alt personaj ,,Eu am plecat de mine’’ (Înlăuntru de spirală) si care într-o bună zi se va prezenta în fata lui Dumnezeu (cea mai frumoasă si mai pură realitate) cu frică si cutremur ,,De-nchid în luturi geana, trezeste-mă în crin,/ Si dacă tac în piatră înalte-mă alunul,/ Eu sunt în două corpuri si totusi sunt în unul,/ Mi-e frică, mă cutremur de marea întâlnire/ Când s-o resoarbe spatiul în propria-i zidire,/ Când sta-vom fată-n fată ca ramura pe ape/ Si nu va fi departe si nu va fi aproape’’ (Înlăuntru de spirală). Acest om îsi preia cu seninătate corvoada poeziei, aceea de a căuta si slefui mereu cuvântul, dar nu poate ajunge la perfectiunea Cuvântului întrupat si zidit ,,Niciodată pentru Tine/ N-am găsit cuvântul rar’’ (Iarba îngerilor, p. 8). Zbaterea este un dat permanent de a iesi din sine, de a evada prin cuvânt ,,Celui zăvorât în sine// Cum să fac să te desferic?’’ (Iarba îngerilor, p. 8), este căutarea perpetuă a Cuvântului primordial transpus mai apoi din Cuvântul ziditor, în Cuvântul scris. Ca o concuzie, aceasta este conditia umană a poetului fată de măretia divinitătii creatoare, de necuprins cu mintea. Altfel spus, Dumitru Ichim este Zaheul zilelor noastre care ascultă porunca ce i s-a dat o singură dată pentru toată viata lui, anume aceea de a coborî din ,,frunzarul migratoarelor cuvinte’’ (Zaheu, p. 54).
Fiecare vers scris de Dumitru Ichim este un univers care se deschide în progresie geometrică spre alte universuri sau multiversuri. Astfel timpul pe care dorim să-l avem pare că este la îndemâna noastră, dar în mod paradoxal ne precede mereu, fiindu-ne cu un pas înainte, el pare că ne apartine, dar nu este niciodată al nostru. Singurul căruia îi apartine pe deplin si care l-a stăpânit si-l va stăpâni atât cât vor fi veacurile, este doar ,,nemitarnicul olar’’ (Nemitarnic de olar, p. 9) care a luat ,,tărână din pământ, l-a făcut pe om si a suflat în fata lui suflare de viată’’ (Biblia, ,,Facerea, Întâia carte a lui Moise’’ Cap. 2 : 7). Tot El îi va da, în final ca o recompensă pentru rugăciunea si nădejdea transmise cu sfială din suflet, si poezia mult asteptată si râvnită ,,În ulcior e somn de gol/ Plăsmuire de olar./ Înfloreste-mi în cântar/ Un cuvânt peste nămol’’ (Catavasie, p. 17). Vis-ŕ-vis de timp, sentimentul care devine aproape o certitudine, este că ceasul precis al acestuia este rontăit mărunt, ros în sensul distrugerii ireversibile de anotimp (ca un fel de categorie opusă), adică de însusi timpul care se îndreaptă împotriva lui însusi. Acest lucru se repetă la nesfârsit cu fiecare om care se naste pe acest pământ; acum este rândul lui Dumitru Ichim ,,Limpezeste spre izvoare,/ Iarul meu spre-astfel de iar’’ (Nemitarnic de olar, p. 9).
Filosofia paradoxală a lui Dumitru Ichim de a descoperi neîntelesul din înteles ,,Ne-nteles e întelesul’’ (Presentiment, p. 9) se manifestă prin aceea că rămânem tot în interiorul acestui univers sferic si misterios, tăcut si de nepătruns, ceva care aminteste de versurile lui Mihai Eminescu ,,Desi vorbesti pe înteles/ Eu nu te pot pricepe’’ (Luceafărul). Fără însă a-l copia pe acesta, Dumitru Ichim se lasă antrenat de jocul influentei, dar si de plăcerea de a se scufunda deliberat, jucându-se cu versurile, cuvântul si notiunile filosofice ,,Pretutindeni si în toate/ în nicicând si în niciunde,/ Ora fostă mă pătrunde.../ E în nufăr, e în poate?’’ (Presentiment, p. 10). Dar aceste realităti de care poetul însusi se îndoieste cer firesc demonstrarea teoriei existentei, a ciclurilor de viată care se repetă ,,Timpuri si spatii se repetă iară/ ... / Mereu a fost îl soarbe pe a fi’’ (Doare, doare timpul, p. 11), haosul (dar nu în sens de dezordine) va fi înghitit cu o sete nepotolită de repaosul atoate-stăpânitor, cu putere absolută, tăcut si misterios ,,Ca sâmbure de zi în anotimp de seară’’ repetat în fraza care aproape a devenit un leit-motiv biblic ,,si a fost seară si a fost dimineată’’. Paradoxal, timpul însusi îsi trăieste propria lui dramă, fiind înghitit si absorbit cu un nesat ametitor de propria-i pâlnie a eclipsei / a lipsei de timp. Aceste două perioade bine stabilite nu trebuie interpretate în niciunul din ambele cazuri ca fiind limitate strict la 12 ore, ele au sensul nedefinit al măretiei orelor cosmice, al ciclurilor existentiale ale universului, pentru ca apoi, convingeri sau dubii exprimate prin zvârcoliri, ,,Negări de răsărit si de apus’’, să fie toate raportate la o singură entitate deplină ,,În dreapta e cuvântul tău nespus’’ (Doare, doare timpul, p. 11). În imensitatea existentei aceste unităti de măsură nu înseamnă nimic, deoarece ,,Mintit pe hărtie/ De timpul stăpân,/ Nici anul nu este/ De-ajuns de bătrân (Eclipsa de timp, p. 18).
Cu o formatie de preot dar si de poet, Dumitru Ichim îsi permite ca pe lângă explicatii date unor categorii teologice gen Sfânta Treime, să dea acesteia una dintre cele mai clare si mai frumoase definitii lirice, plecând tot de la Cuvântul ziditor, creator ,,Întreit în formă, cugetat în stâncă/ Mai presus de grâne sinele se-naltă’’ (Prea torsul de linisti, p. 11) pentru ca pe de altă parte, acelasi poet să-si permită în aceeasi poezie să facă jocuri de cuvintele, să creeze cuvinte noi pentru ratiuni de prozodie, dar si pentru frumusetea, căldura si inefabilul textului.
Transpare din scrisul lui o anumită sfială si curătenie sufletească mostenite de la părintii lui de la tară. Dintotdeauna, din piosenie, credintă profundă si respect fată de cele sfinte, tăranul român a pus icoanele mai sus pe perete, ca să-si ridice ochii la ele cu o anumită evlavie considerând cele sfinte mult mai presus de el, ca om si ca muritor, într-un loc absolut curat, oarecum mai greu accesibil. Icoanele au fost întotdeauna încadrate de stergare albe, tesute în casă de mâini pricepute si cusute frumos cu ate viu colorate, cruciulite sau în diverse alte stiluri ,,Din patru-mpunsături de ac/ S-au născut fluturii verzi pe prosop./ Aliniati aripă de aripă, mă opresc parcă/ Să merg în codrul de arnici’’ (Prosop tărănesc, p. 20). Acesta a fost sufletul curat al adolescentului de douăzeci de ani, care atunci când a plecat de acasă a luat cu el ,,de sub grindă’’, păstrând viu în amintire pentru toată viata lui, ,,Prosopul tesut din razele lunii’’(Prosop tărănesc, p. 20). Cine îsi mai permite astăzi să mai scrie într-o astfel de manieră? Cu sigurantă numai un poet cu mare har cum este Dumitru Ichim, dar si un cunoscător perfect al limbii române ,,Unu-ndătinat în har/ Întomna adus aminte.// Ipostas mintea în ape/ Cel adânc si nepătruns/ Si mereu ne-am tot ascuns/ Si-n departe si-n aproape’’ (De-a v-ati cuvintele, p. 10) care, asa ca în joacă, se foloseste, firesc si natural, de categorii filosofice ,,Ne strigam încetisor/ Numai melcii să ne-asculte.// Am ajuns în cel ce minte/ Codrul jocului ce-a fost; Ne strigăm fără de rost/ Si-ntre noi numai cuvinte...’’ (De-a v-ati cuvintele, p. 10). Iar de aici, până la peisajele cu iz de patriarhal si pace moldavă ce amintesc de linistea pe care ti-o inspiră Sara pe deal a lui Mihail Eminescu, ,,Mugurii treziti pe creangă/ Erau slove de minei,/ Sfinte sub altar de tei/ Ca în munte o talangă’’ (Seara cuvântului, p. 20), de ,,codrii lui de aramă’’ din Călin (File din poveste), ,,Nu e semnul de aramă/ Însă prin frunzarul crud/ În departe mă aud/ Clipei foste să cer vamă’’ (Seara cuvântului, p. 21), până la localizarea într-un timp ancestral al Mioritei ce aduce în fata ochilor mitul cosmic al mirelui si miresei (înlăntuirea copacului – gândul – cu pădurea – psaltirea) ,,Acea vreme-avuse mire/ Pe niciunde sau nicicând,/ Un copac era un gând/ Si pădurea o psaltire.’’ (Seara cuvântului, p. 21) si al Măicutei bătrâne, cu brâul de lână, descrisă sau evocată cu finetea firului de borangic ,,Pietre-i smuls-am stea,/ Iar din lacrimi slabe/ I-am tesut podoabe,/ Dorul din rărunchi,/ Uite-i scris în unghi’’ (Mesterul Manole, p. 130), nu e decât distanta unei clipe cosmice între un prezent dubitativ, dar palpabil ,,Si era si nu era.../ Sălcii îti domneau pe păr’’ si un trecut exprimat în viitor, descris cu sensibilitate în inefabilul credintei în cuvântul existent din veacul veacurilor ,,Peste tot atottârziu/ S-a-nserat demult cuvântul’’ (Seara cuvântului, p. 21). În umila lui conditie de poet ,,rămas fără cuvinte/ Când glasul orb te bănui’’ (Hieroglife din înflorirea dintâi, p. 25) rugăciunea permanentă este ,,Ajută regăsirii mele’’ (Hieroglife din înflorirea dintâi, p. 25) ,,Si dă-mi vederea-n schimb măcar’’ (Adânc dinspre nume, p. 26), pentru ,,jocul de-a v-ati ascunselea prin cuvinte’’ (Joc de cuburi, p. 29).
Dar în ciuda acestei încercări permanente de găsire si regăsire, de a-si răspunde la întrebări fundamentale care, în pofida unor studii aprofundate, rămân tot la nivelul întrebării ,,Din ce zero-ncepe a?’’ (Din ce zero-ncepe a, p. 24), din ce tăceri s-a născut unu, de unde a apărut el ca om, desi nu a cerut acest lucru nimănui, din ,,a fi sau a nu fi?’’, Dumitru Ichim ajunge la concluzia că si el însusi ca ins în sine este tot un punct de pornire, asemenea tuturor oamenilor care s-au născut înaintea lui si a celor ce se vor mai naste si de acum încolo, el contopindu-se cu acel a originar, care initiază miscarea de rotatie a nimicului imuabil înspre un neant, pentru a ajunge la cuvântul care este singurul ce poate să treacă lin de la o stare evolutivă la alta, în veacul veacurilor, până ,,când omega va-nnopta’’ (Din ce zero-ncepe a, p. 25), iar cele nouă cifre vor fi din nou înghitite de zero, intrând în trupul alfei. Cel ce va rămâne până la sfârsit va fi ca si la începutul veacurilor tot cuvântul plutitor peste abisuri, care se va întoarce în sinea prea-adâncului si a prea-înaltului lui, oferindu-i poetului punctul de sprijin, fără de care el ar înceta să mai poată păsi în sine, neputându-se regăsi niciodată în măretia cuvântului alfa.
Pornind de la aceste consideratii, Dumitru Ichim părăseste tonul grav al genezei, preferând auto-proiectarea în oglinzi paralele care îi multiplică imaginea într-un joc serios de negare completă ,,Nici o dată lângă este’’ preferat unei îndoieli permanente ,,Totdeauna lângă oare/ Un alt eu de lângă mine// ... // Si sunt doi care se luptă/ Eu cu eu, mine cu mine’’ (Binomul oglinzilor, p. 31). Episoadele de viată si personajele încep să defileze unul căte unul: icoana sfăntă a bunicii, inocenta primei iubiri cu fata care i-a zâmbit pentru prima oară si căreia i-a trimis flori tot din grădina bunicii, moartea acesteia din urmă si practicile locului în astfel de momente, părerile de rău pentru cei dragi si plecati dintre noi care au tras obloanele peste ei, nemaiputându-ne auzi si vedea vreodată, moartea tatălui său, jocurile copilăriei, amurgurile încărcate de mister ,,Cu basme de cetini si grai de răsină’’ (Ora căprioarelor, p. 38), primele încercări serioase de debut în poezie de la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamt, visurile lui de adolescent, ochii mirati cu care redescoperea preschimbarea naturii cu ciresul înflorit, florile si seva căruia ar fi vrut să se contopească într-o aspiratie de viată nouă ce mai târziu avea să ia locul unei flori preferate întruchipată în delicata orhidee, tăcerile ascunse în frunzisul toamnei, colindele cu stele dintr-un târg uitat de lume, cu case mici, asteptarea vestii că Fecioara l-a adus pe lume pe Iisus ,,Scriind glas de prooroc:/ Că Fecioară/ Stea pogoară, Că prin Maică-o să coboare/ Prin Prea Sfânta Născătoare, Ca prin norul/ Unde rază mesteră/ A-nflorit o pesteră/ Iisus Mântuitorul.// ... Pruncul meu si-al Domnului/ Dormi tot raiul somnului./ Nani, nani, Prunc al meu/ Lumina din curcubeu!/ Luna-si strânge penele,/ Dormi si-nchide genele./ După ce-a trecut chindia/ Astăzi s-a născut Mesia.’’ (Cântec de leagăn în noaptea de Crăciun’’, p. 43), sărbătoarea Pastelui cu sfintenia Vinerii Mari, sălcii, denii, ouă rosii, pască, ghiocei, hăinute noi, ,,începutul nelumit de fiintă’’ (Ou de Paste, p. 143).
Amintirile continuă cu imaginile propriilor lui copii (Matei, Elu, Victorita, Theo) în asteptarea febrilă a lui Mos Crăciun sau cu amintirile în care el, Mitrel tatăl, îsi tinea copii pe genunchi, asemenea bunicului din basm, jucându-se cu ei. Veselia aceasta este molipsitoare, are un ton de nostalgie, de copilărie trecută, niciodată uitată. Copilul Mitrel, tată acum, se vede ca un altfel de Nică Apetrei, care cătărat prin pruni sau meri în floare, auzea, din vale, vocea mamei lui care-l striga îngrijorată. Altădată copii se jucau simplu, doar că acum, adult fiind, Dumitru Ichim îsi vede mirarea aceea a lui de copil, la ceea ce nu-si putea explica pe atunci. Toate acestea împreună cu uimirile lui i-au rămas vii în amintiri, până în momentul în care a scris aceste versuri, ce-i vor rămâne, cu sigurantă, mereu în suflet. Ochii privesc departe si poate chiar o lacrimă alunecă, fără de voie, pe obraz. ,,Si erai acasă asteptând colindele, Irozii, cântecele de stea si atâtea si atâtea datini si obiceiuri’’ (Din vremea asteptărilor, p. 139). Elocventă în acest sens si plină de puritate este amintirea Crăciunului pregătit minutios, asteptat în casa părintească ,,Perdelele miroseau a ger, casa era primenită, masa plină de bunătăti’’ (Din vremea asteptărilor, p. 139). Fie că sunt scrise în vers sau în proză, aceste amintiri sfinte, pe care Dumitru Ichim le păstrează cu mare grijă si nealterate, nu sunt decât miniaturile lui de suflet, pe care el le va tine cu sfintenie si neprihănire în toată fiinta lui.
Vorbim deja de viata de dincolo de ocean, din Canada, dar constatăm că rădăcinile românesti, credintele si eresurile cum este cel cu broasca urâtă si bătrână (discutia se cam evită în comparatie cu Maica Precista ca mamă a lui Iisus), mitul mortii oprit doar de taina botezului vin în versurile cu influentă clar folclorică la Dumitru Ichim din faptul că el vede si percepe totul în jurul lui cu sensibilitatea sufletului de poet si curătenia omului născut la tară, nedistorsionat de civilizatie si care a rămas si va rămâne până la sfârsitul zilelor lui cu bunătatea si smerenia preotului care a fost hărăzit de Dumnezeu. Dumitru Ichim întelege lumea cu alti ochi decât noi ceilalti pământeni si ne propune, fără a fi invaziv, perceptia lui curată pe care noi, cei de azi nu mai avem timp să o realizăm ,,Maica Domnului ca iasca./ Si atunci apare broasca: Sunt urâtă si bătrână/ Ca o părăsită stână./ Văd că frica te îngaimă/ Si te zbati din spaimă-n spaimă/ Pentru leac ca să te scape – / Taina ce-i ascunsă-n ape./ Moartea e ca titirezul/ Ce-l opreste doar botezul./ Ascultă bătrâna broască:/ El se naste să ne nască/ Si-o să moară spre chindie,/ Moartea Lui să ne învie./ Si eu-s mamă si am prunci/ Hoinărind prin smârc de lunci/ Sau pe unde luna stă,/ Dar tu Maică Precistă/ O să nasti când trece norul,/ Lumii pe Mântuitorul./În freamăt de brazi si fagi/ Vor veni păstori si magi/ Si toti îngeri din genunea/ Care-a odrăslit minunea,/ Lerui, Doamne, lerui/ Tu esti taina cerului –/ Diamant de adevăr:/ Floare dalbă-n flori de măr.// Si-i răspunse Maica-n graiul/ Ce păstra-n mireasmă raiul:/ Azi în noaptea de Crăciun/ Lacrima mi-ai sters si-ti spun/ Binecuvântată broască/ Trupul tău nu putrezească’’ (Colindul Maicii Domnului, pp. 56-57).
Ca o încheiere, am putea spune că citindu-i opera, poezia lui Dumitru Ichim este înnăscută, iar nu făcută pentru că în ruga lui permanentă, în dialogul lui zilnic cu Dumnezeu, ,,cu îndrăznire si fără de osândă’’ el este cel ce poartă cu sine, cu frică si smerenie ,,Nu vorba, ci spusul/ ce Tu l-ai pus în mine’’ (La poarta lui Omega, p. 70).
(Gândurile acestea au fost asternute de mine pe hârtie ca urmare a lecturii cărtii lui Dumitru Ichim, Cersetorul portilor de rouă ).
|
Muguras Maria Petrescu 8/7/2014 |
Contact: |
|
|
