Atitudini: Dilemele inexistente ale unui diasporez
Nu numai românul itinerant, ci si italianul, neamtul, belgianul, englezul, olandezul si francezul – mă limitez intentionat la enumerarea natiilor cu care am eu de-a face în Spania, chiar în clipa de fată, pentru care bag mana în foc – toti, asadar experimentează dedublarea în afara granitelor tării. Că poate fi patetică sau ridicolă dedublarea cu pricina, asta depinde de fiecare individ în parte, nu de natia căreia îi apartine.
Interesant este că fiecare îsi varsă năduful cu predilectie asupra conationalilor săi. La prima vedere, pare ipocrit cum amicul nostru olandez preferă să ia loc la restaurant în capătul opus mesei la care se vorbeste limba lui, pe motiv că „sunt foarte putini olandezi normali pe lumea asta”. Ca să nu mai vorbesc de Karin - nemtoaica cu sot englez – cea care refuză consecvent să vorbească limba germană, pe motiv că „nemtii sunt mereu nemultumiti si cârcotasi”. Greu de contrazis, căci, prin pozitia inflexibilă adversă propriului ei neam, nu face decât să confirme teza criticismului exacerbat. Nu degeaba o alintă propriul ei sot cu porecla „little Adolf”.
Doar la prima vedere sunt aberante dezicerile astea publice, căci, dacă privim mai îndeaproape cazul, e clar că oamenii acestia trebuie să fi avut un motiv când au plecat în lume si s-au stabilit în altă parte. Cu alte cuvinte, au fugit de apucăturile de acasă, fără să bage de seamă că, de fapt, ei le poartă si le distrubuie uniform pe mapamond.
Am făcut introducerea asta cam lungă ca să estompez agresivitatea sentintei grăbite, potrivit căreia am fi usor schizofrenici deîndată ce ne stabilim departe de Carpati. Faptul că nu numai diaspora română, ci si cea a altor popoare prezintă un comportament ciudat, îndulceste din start gravitatea afirmatiilor. Ar fi absurd să negăm că există un oarecare grad de dedublare; el e chiar necesar; fără el nu ne-am putea adapta în lume. Cu mentiunea că nu e neapărat un „defect” tipic românesc, ci mai degrabă o calitate omenească, în general.
Există trăsături de caracter specifice fiecărei natiuni, trăsături care ar putea provoca un anumit model de dezechilibru în fiecare din noi, asta e incontestabil. Cu deosebirea că, să-mi fie cu iertare constatarea, un model de bază al „rrromânului”, nici până astăzi nu există. Ergo, nici model de dezechilbru tipic românesc nu putem avea. Habar n-am din ce cauză, nu sunt nici istoric nici sociolog de profesie, desi recunosc că m-ar tenta să fiu de toate, întruchipând prototipul dezechilibratului paranoic universal, atât de universal, încât ar putea defini Omul, ca studiu de caz, indiferent de natie! Cu asta chiar că i-as depăsi Domnului Plesu mai mult decât asteptările!
În fine, revenim la oile noastre: din cauză că noi, românii, am trăit despărtiti până nu demult - adică de pe când bunica mea, care mai trăieste si astăzi, împlinea doi ani - nu reactionăm toti la fel, în circumstante identice. Asa se face că eu, citind despre dilemele Domnului Plesu, când i se întâmplă să fie în repetate rânduri oaspete peste hotare, nu m-am putut regăsi sub nici o forma în pielea sa. Cum nu m-am putut dumiri nici de sensul întrebării dintr-un mesaj de email primit de la o fostă colegă de facultate: „tu cum ai emigrat?”. „Habar n-am, soro! Care emigrare? Stiu doar că am avut o grămadă de probleme cu coordonarea actelor de căsătorie între tările noastre de provenientă si de sedere. Dar mi-am zis că asta e vina noastră si le-om răzbi noi cumva, dacă ne-a fost sorocit să făptuim uniunea teutono-latină pe teritoriu maur. Bănuiesc că am avut noroc că nu ne-am întâlnit în Evul Mediu, întâmplător”.
Cum să sustii că suntem toti la fel, când prietenul cel mai bun al tatălui meu se definea el însusi drept „răgătean”, în timp ce amica mea din liceu se bătea cu pumnul în piept după câte o bere, cum că ea e „olteancă”, iar „ardeleana de mine” nu s-a sfiit să vânda la nudisti, în Eforie, slapii adusi de colegul de facultate - Sergiu din Bulgaria, dar n-a ratat niciodată ocazia de a-l taxa usturător sub centură, insistând să-l numească „Serghei”, doar pentru că era moldovean?! Ce vreau să spun cu paragraful acesta? Simplu: nu vibrăm toti la fel, nici măcar când suntem singuri printre străini. Unul e sensibil ca un diapazon si aude cum tusesc îngerii (precum Domnul Plesu, care simte cum i se desprinde un al doilea Eu din coastă); altul e mitocan insensibil, interesat doar să-i danseze mândra senzual pe fundal de manele, iar al treilea e negustor priceput („cât a luat nevasta bacsis la o masă de patru?”), sau megies destoinic („eu sap de aicea până aicea, si dacă mă prinde gaia, am asigurare medicală).
Deunăzi eram la cumpărături împreună cu o prietenă, tot româncă. Auzind cum discutăm, vanzătoarea - o blondă superbă - ne-a intrat în vorbă si ne-a declarat că e olandeză, logodită cu un român harnic, arătos si destoinic („probabil ardelean” – mi-am gândit eu în barbă; „mai mult ca sigur, bucurestean de-al meu” si-o fi soptit însotitoarea mea în gând). Oricât de greu ne vine să credem, noi românii avem o imagine în străinătate mai bună decât ne-am aâtepta.
Ni s-a dus vestea cum că am fi harnici, docili si modesti, un rol destul de incolor în istorie, dar practic. Bineînteles excludem bandele de tâlhari, falsificatori si proxeneti, cu care dealtfel nu cultivă nimeni relatii directe, asa că nu dispunem de dovezi concrete sau de surse de informatii solide despre eventuale conflicte în plan psihologic cu care ar avea de luptat subiectii respectivi.
În concluzie, abundă exemplele de români bine integrati în occident, oameni cu scaun la cap si cu echilibru emotional incontestabil, cu familii respectate si cu cariere exemplare. Nimeni nu ne tratează drept „oameni de mâna a doua” si nici noi n-avem interes să ne autoflagelăm cu conflicte emotionale risipitoare de energie.
Ca mai tot ce se întâmplă în lume, fenomenul adaptării la nou e si el dominat de mecanismul cauză-efect. Din moment ce viata noastră în diasporă nu e neapărat scena zilnică a luptei acerbe pentru supravietuire si cu atât mai putin o pistă a continuei competitii capitaliste pentru trofeul suprematiei, nici egoul nostru nu are motiv s-o ia razna si să se chinuie cu vesnice dileme de autodefinire. Admit că e lăudabil efortul intelectual pentru a afla cine suntem si în ce măsură ne confundăm cu tara de origine, până la ce punct preluăm valorile patriei de adoptie si cum intervenim în peisajul actual al lumii, făra să părem deplasati. Din păcate, nu intelectul e cel care face ordine în dulapul nostru cu simtăminte; indiferent de vointa noastră, absorbim si prelucrăm în plan emotional trăiri disipate si după o vreme ajungem să ne definim mai mult prin „ticnelile” individuale decât prin „modele nationale tipice”. Pentru cine incă n-a atins stadiul acesta de relativă stabilizare a persoanei sale, e evident că se află încă pe drumul într-acolo si încă mai are de mers.
Până la un anumit punct, paranoia e în fiecare om. Câtă vreme nu trece la cârmă, rămâne o reactie firească de autoapărare, un mecanism sănătos care ne fereste de mai rău. Singura cale de a depăsi stadiul incomod al întrebărilor fără răspuns e căutarea încăpătânată, „baia” si mai adâncă în masa de oameni si de culturi noi, călatoria în diversitate, ascultatul de stiri si la spanioli, la italieni sau la polonezi, schimbul de idei cu Canada pâna la însângerarea degetelor pe tastatură, o aruncătură de privire în Univers mai departe de Ceata lui Orion. Cu putin noroc, privirea se limpezeste brusc, că la trecerea unei imagini din plan bidmensional în tridimensional, lăsând loc revelatiei că avem de-a face cu un univers în fiecare om si nu cu un om universal, bun la dezsurubat ambitiile mărunte ale oricărui popor, ca o cheie universală.
Va spune Domnul Plesu că, în ciuda tonului meu polemic, noi doi suntem de fapt de aceeasi părere, cum bine remarca în alt eseu: “Cand cineva trece printr-o asemenea criza, de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.”
Oare îi serveste la ceva dacă îi spun că nu e singur si că, în ciuda aparentelor, iesirea din criză nu e nici pe departe asa de anevoioasă cum si-o imaginează, zicând că trebuie “să ne dăm seama de gravitatea primejdiei”? Marile solutii vin singure, pe neasteptate si uneori au răbdare cu noi; la nevoie apar în repatate rânduri, până ne prind odată cu ochii deschisi. Uneori se furisează camuflate atât de bine, încât nici nu le observăm decât după ce si-au făcut datoria si ne-au scos din impas.
Revin asupra articolului Domniei Sale, intitulat „Românul în diasporă” si conchid:
E remarcabil cum, pornind de la observatii bazate pe propria persoana:
„Nu te poti abtine să asumi pînă la capăt noutatea în care te afli, dar nu poti să te desprinzi de aromele autohtone, de zvonurile spectrale de-acasă.” trecând apoi în revistă, cu vădită distantare, portretul-robot al unui ipotetic diasporez “made in hell”
„Dacă sînt credinciosi, au de străbătut, interior, infernul însusi. Căci trebuie să împace orgoliul cu smerenia, să adopte teoria iubirii pe un fond de ură smintitoare, care le otrăveste fiecare clipă. Lor si celor din jur. Supărati (simultan sau alternativ) si pe conationali, si pe "străini", intoxicati de frustrări si ambitii de nedomesticit, cînd cătărati pe cai mari, cînd înnoroiti în afecte tulburi, deprimati, îndîrjiti, oamenii acestia sînt o emblemă a nefericirii.”
autorul poate atinge în doi pasi si trei miscări stadiul tolerant-mărinimos al judecătorului lucid, păstrator al retetei miraculoase, cu sperante de autoînsănătosire (nu ca altii, care s-au îmbolnavit probabil pe viată!):
Sînt pentru două luni la Berlin si nu sînt scutit, la rîndul meu, de o formă (minoră sper) de schizofrenie.
Ehehei, stimati zmei, de-ar fi toate asa de simple pe lumea asta…
Ga
|
Gabriela Calutiu Sonenberg 8/4/2014 |
Contact: |
|
|
