Umbra linsă de lumină
Sub metalica lumină, orizonturi în topire
mierlei cântecul usucă, iar tăcerea tine cerul;
seva-n straturi văduvită de a verdelui privire
e dorită, cum la ziuă jinduieste grănicerul;
umbra, geamăna răcorii, stă tivită-n două fire.
Uger de arsítă-i ziua, vorbe se topesc în greacă,
mai strănut în solitudini, glia toată apă cere;
galbeni, ochii din secundă nervul frunzei tot îl seacă,
plictisită e acanta, uscă huma în viscere;
umbra prinsă în broboane ca în clesti se culcă-n teacă.
Se-nveleste pământimea, aura îi e o smoală,
văd sibilele cernite-n strai, la orizont - morgane,
glezna-n mers le este vie, tânguirea li-i în poală,
stânjeniti sub nimburi, ochii se despoaie de sutane;
umbra linsă de lumină-i, albă-n fosnet… ca o coală.
Cu arsură i se leagă ergul pe genunchi doar serii,
în fântâni sporeste grija, marginea de buză doare;
arsă e si rugăciunea, de se lasă-n tihnă cerii,
storc un nor si-n fugă noptii-i sterg o mânză de sudoare;
umbra, petic în lumină, s-a uscat pe tâta verii.
|
