Poezii - (Din volumul în manuscris „Între Esentă si Nimic”)
Între Esentă si Nimic
În logica divină si-absolută,
perpetuăm între Esentă si Nimic;
si-ntergul Tot, - ireversibil circumscris
în stereotipiile aceluiasi tipic.
De-ar fi să fim o „pârgă”* pentr-u Lui făpturi,
cum scrie-n Cartea ce o credem sfântă,
de ce nu stim în ce Program suntem
si-n ce temei Cuvântul nu cuvântă.
În stereotipiile aceluiasi tipic,
e-ntregul Tot, ireversibil circumscris;
perpetuăm între Esentă si Nimic, -
un dat în datumul de neprescris.
*Epistolă sobornicească a lui Iacov, 1: 18 din Noul Testament : ,, El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui. ’’
( Biblia / editia 1928, pag. 1187 ).
Si totusi…
Si totusi…puncte terminus ar trebui să fie
în capete de infinituri de la plus la minus;
mai sunt atâtea despre care multe nu s-au spus,
să dea răspuns la ce e dincolo de vesnicie.
În orice logică a lucrurilor firii,
orice-nceput ajunge-n puncte terminus;
un jos nu este dacă nu există sus,
cum orice moarte e-nceputul primenirii.
Ordine-n Cuvânt
De ce nu pui Tu, Doamne, ordine-n Cuvânt,
să-i iei povara ireversibilitătii,
s-abrogi articolul din legile Cetătii,
să nu mai curg’-apocalipsă pe pământ?!
Făcutului îi pune puncte Terminus
si nu-l mai duce-n infinituri plus ori minus.
Să rămânem daci
Hai române, hai la bătălie,
că dusmanul nostru e în noi;
noi pe noi ne tinem în sclavie,
că si-n timp de pace e război.
Nu dormiti ne-ntorsi pe constiintă,
viata-i scurtă, dacă somnu-i lung;
ne abreviem propria fiintă
ca un cântec estompat de nibelung.
Gena demnitătii s-o purtăn mereu,
să murim cu zâmbet frânt, senini,
ca pe vremea lui Zamolxis-zeu;
să rămânem daci, ci nu latini!
Ca un Narcis
Ca un Narcis ce se-oglindea pe fund de ape,
mă contemplam cu stăruintă în abisul tău;
mi se părea, rostogolindu-mă-ntr-un hău
din care nimeni nu putea să mă mai scape.
Si nu strigam, salvând, o dulce nebunie,
si m-am lăsat tot înspre funduri de abis,
că-n apa-n care, contemplându-se Narcis,
erau metamorfozele cuprinse-n poezie.
Chemarea trecutului
Mi-e dor de Iasi, de strada Lăpusneanu,
de banca de la universitate,
de firava boboacă de la mate;
de dragul ei am repetat si anu’.
Mă cheamă clopotul trudit din catedrale
la liturghia-rugă către Deus Pater*
si plecăciune pentru fiii Almei Mater;
mă cheamă burgul cu peceti voievodale.
*Dumnezeu Tatăl
(Din volumul în manuscris „Între Esentă si Nimic”)
|
Vasile Popovici 7/24/2014 |
Contact: |
|
|
