Roma, între fascinatie si prejudecată
Moto: Îmi asum conditia intelectuală ca pe o formă superioară de responsabilitate, iar facultatea critică de judecată ca pe o formă superioară a demnitătii umane. (Faulkner)
Nu doresc să scriu despre cât de frumoasă si enigmatică mi s-a părut Roma la acest început de vară, cât este de civilizată în sensul propriu al cuvântului, câte visuri s-au născut din apele învolburate ale Tibrului, ca apoi să se înalte si să fascineze omenirea...Roma nu si-a distrus vestigiile trecutului, ca în locul acestora să construiască blocuri de locuinte standard, fără personalitate, niste cutii de chibrituri, cum au făcut unele capitale europene! Dimpotrivă, Roma (Occidentul în general, si Italia, în special) a conservat totul, a restaurat monumentele istorice, le-a redat circuitului turistic, iar astăzi face bani buni de pe urma lor. O altă Roma, cea modernă, s-a ridicat alături de constructiile vechi de milenii, martore ale existentei unor civilizatii vestite în antichitate, care au uimit lumea antică si continuă să uluiască si contemporaneitatea. Prezentul si trecutul coexistă într-o armonie perfectă în Orasul celor Sapte Coline...
Nu voi vorbi despre sentimentele speciale pe care le-am trăit în capitale Italiei. Mi-am imaginat această călătorie încă din ultimii ani de liceu, când răsfoiam Istoria artei a lui Marin Nicolau-Golfin, în ideea de a urma o facultate cu acest profil, dar, cum s-a văzut mai târziu, nu într-acolo bătea vocatia mea. Nu voi vorbi nici despre obiectivele turistice pe care le-am vizitat. Există atâtea pliante, ghiduri, cărti, o întreagă industrie, care ilustrează cu profesionalism măretia arhitecturală romană, picturile si sculpturile vestitilor artisti plastici clasici si moderni, ineditul galeriilor de artă veche si contemporană, poezia bazilicilor si a fântânilor celebre, misterul caselor memoriale ale unor vestiti scriitori care au petrecut o parte din viată la Roma: Goethe, John Keats, Dante...
Altul este aspectul asupra căruia se va opri atentia mea, unul social-economic, pe care l-am numit sclavia modernă, sintagmă care defineste perfect conditia străinilor „veniti la muncă în Italia”.
Ne-am deplasat prin Roma, de la hotel spre diverse obiective turistice mai îndepărtate, cu taxiurile unor firme care aveau probabil contract cu hotelul. Ele afisau costuri convenabile comparativ cu preturile unor suveniruri, de fapt niste obiecte grosolane, de prost gust, care reproduceau în miniatură constructii totusi memorabile. Taximetristii de diverse natii, dar cei mai multi italieni, vorbeau italiana si engleza. De la cei italieni am aflat „povesti” incredibile despre imigrantii pripăsiti în Peninsulă...
Indiferent de domeniul în care muncesc, de performantele pe care le realizează, străinii sunt tot stranierii fată de care italianul de rând are rezervele sale si ar fi mai bucuros si mai în sigurantă să nu îi stie sau să nu îi aibă în preajma lui. Chiar dacă Italia sustine intrarea României în spatiul Schengen, în ciuda nelegiuirilor unor conationali de-ai nostri, chiar dacă Italia continuă să primească imigranti din fostele tări comuniste europene, din tările asiatice, din India si din alte colturi ale lumii, asigurându-le locuri de muncă si asistentă socială, italianul vero mocneste de revoltă si indignare. Toate relele ultimilor ani se datorează, în opinia lui, imigrantilor, străinilor, un loc în top revenind românilor cu vârful de iceberg, etnia rromă. Această atitudine de respingere am simtit-o pe pielea mea încă din aeroport, când, asteptând o cursă dinspre Franta, am intrat în vorbă cu o măicută a unui ordin religios italian. La auzul că sunt româncă, a făcut discret stânga împrejur, si, o jumătate de oră cât am mai rămas în aeroport, n-am mai schimbat două vorbe...
O spun cu o strângere de inimă: mi-a fost rusine că sunt româncă. Am vorbit tot timpul italiana si engleza atâta câtă stiu. Nu mi-am imaginat că voi vorbi limba maternă decât cu cei din familie si doar în soaptă. Aflându-mă la un moment dat în fata măretei Columne a lui Traian, as fi vrut să strig în gura mare că sunt româncă si că bărbatii aceia bărbosi de pe Columnă care luptă sub un steag cu cap de lup si trup de sarpe, sunt mosii si stămosii mei, dacii. As mai fi vrut să spun că zidurile acelea groase de 1,5- 2,00 m din care sunt construite Colosseum-ul, templele si termele romane, bazilicile si fortificatiile de apărare, templele zeilor si ale zeitelor, palatele împăratilor si toate acele minuni antice care constituie tot atâtea motive de mândrie pentru italieni au fost ridicate cu pretul vietii a milioane de sclavi adusi la Roma din tot Imperiul Roman, inclusiv din Dacia.
Romanii au întemeiat unul dintre cele mai mari imperii pe care le-au pomenit vremurile vechi. N-am să intru în amănunte...Cert este că cea mai mare parte a bogătiilor din teritoriile ocupate au luat drumul Romei, unde s-a consolidat si finalizat ce se începuse si unde s-au pus temeliile unor noi constructii de o strălucire si o opulentă demnă de numele Cezarilor care au guvernat vreme de secole Roma. Legenda mai spune că însusi locul pe care s-a înăltat Cetatea eternă a fost binecuvântat de zeii: Diana, Minerva si Mercur. Ca pradă de război, romanii au adus din provinciile cucerite nu numai bogătii, dar si o mână de lucru ieftină, prizonierii, sclavii. Ce conta viata unui sclav? Cât valora el ca entitate umană în fata stăpânului atotputernic? Cine mai stia ceva de soarta lui, după ce era luat din locurile natale?...Bratele acestor milioane de nefericiti anonimi au ridicat zidurile impunătoare care împrejmuiesc cetatea si care durează de mai bine de două mii de ani. Pe oasele lor s-a înăltat măretia romană pe care o admirăm în direct, după ce plătim la fiecare intrare cel putin 10 euro...
Astăzi, nu cuceritorii romani aduc o mână ieftină de lucru în Peninsulă. Vine ea singură. O aduc est-europenii, asiaticii, indienii si alte semintii ale pământului, care îsi pun la dispozitie capacitătile fizice si intelectuale, iar Italia le plăteste sub pret. Peste tot, în aeroporturi, în restaurante, în locuri publice, grupurile sanitare sunt spălate de stranieri; cosurile de gunoaie sunt „inspectate” mai întâi si apoi golite de stranieri; personalul de serviciu din hoteluri este format din asiatici; bătrânii Italiei, singuri si neajutorati ajung să fie îngrijiti de românce cu mai mult suflet decât pretentii financiare, în schimbul mesei, cazării si a câtorva bănuti...
Am stat de vorbă în aeroport cu câteva românce care se întorceau acasă după mai multe luni de muncă în Italia. Erau obosite, încercănate, cu picioarele umflate, dar cu geamantanele doldora. La un moment dat, una dintre ele încearcă să îsi aranjeze mai bine lucrurile din bagaj. Am rămas stupefiată când am văzut: papuci de casă, bucăti de mochetă veche, fete de masă nu tocmai noi, halate de baie folosite...Cu aceste lucruri se întorcea o femeie care slugărise sase luni la un bătrân de 85 de ani dintr-o localitate de pe lângă Roma. Am întrebat-o ce i-a plăcut cel mai mult la Roma, si am enumerat câteva piete si fântâni celebre....Auzise de le, dar nu le-a văzut...E fericită însă că după sase luni aduce acasă bani pe care în România i-ar fi luat în doi ani. În aproape zece ani de când lucrează în Italia i s-a destrămat familia, a divortat de sot sau sotul de ea, copiii rămasi în grija bunicilor s-au descurcat cum au putut cu liceul si facultatea...Cert este că s-a înstrăinat de cei dragi, si-a pus viata si libertatea în mâinile altora, pentru câtiva bănuti care niciodată nu sunt de ajuns, oricâte economii ar face. Ori nu-si dă seama, ori nu vrea să recunoască, dar femeia asta a fost sluga bătrânului italian 24 de ore din 24, vreme de sase luni. Unde e timpul ei liber? Oare chiar merită să ne trăim viata oricum? Ce s-a ales de lucrurile sfinte la care românul a tinut cu tărie: familia, demnitatea, credinta, libertatea?
Ceea ce fac aceste femei în Italia, si ca ele atâtea alte mii de români prin diverse tări din Uniunea Europeană, nu este o formă de sclavie, o sclavie modernă?
Cuceritorii si-au luat si îsi iau mereu drepturile, dar învinsii rămân slugi, generatii după generatii, continuând să facă lucrurile murdare, să fie un fel de sanitari prin tările europene dezvoltate. Dacă oamenii acestia, românii, au plecat de acasă crezând că le va fi mai bine în altă parte nu este numai vina lor. Vinovată este în primul rând toată clasa politică, fiindcă nu a găsit după un sfert de secol de la căderea regimului comunist rezolvarea problemei sociale, rezolvarea problemei locurilor de muncă, o viată normală, decentă, curată pentru ei si conationalii lor... Încă o dată o spun că îmi este rusine. Cât despre mândrie..., nu sunt deloc mândră că sunt româncă...
|
Domnita Neaga 7/18/2014 |
Contact: |
|
|
