Festivalul iei românesti
21 iunie, zi lungă de vară, a fost si zi de sărbătoare, de celebrare a sufletului iei românesti la Toronto. Împreună cu scriitoarea Elena Buică, Buni, cum o numim cu drag, am participat la expozitia iei românesti ce a avut loc la Muzeul de textile din oras, ca primă editie a Festivalului Iei. Festivalul a fost organizat de Tradicious (Canada) în parteneriat cu comunitatea La Blouse Roumaine (România), cu suportul generosilor lor sponsori. La Blouse Roumaine a pornit ca o comunitate ce s-a format spontan pe Facebook pe 7 noiembrie 2012. La Blouse Roumaine își propune să promoveze ia tradițională, simbol autentic al culturii românești, și să o readucă în prim-plan, propunînd-o ca un însemn de marcă al tării noastre.
La Festivalul Iei lumea era gătită românește. Doamne, ce mândri mai erau ficiorii si fetele! Nu știam la care să ne uitam mai întâi. Mie mi-a plăcut o făgărasancă înaltă, Petronela, poate si pentru că ea purta costumul alb-negru, asemănător celui din Săliste, cu care eram eu obisnuită. I-am dat si săcăteul tesut de mama mare, care se potrivea grozav costumului ei. Eu am participat cu câteva lucruri de artizanat, un tol pe care ciobanii îl puneau pe cal în loc de sa, plosca pe care o luau după ei plină cu apă si alte comori de suflet tesute la război de mama mare.
Lume multă. Alături de gazde am întîlnit o multime de români, de la Dna Consul, Antonela Marinescu si Dnul Consul al Republicii Moldova, George Oprea, până la niște colegi de birou. Erau si multi copii, toti drăgălasi, mai toti îmbrăcati în ii, asa cum le vine bine puilor de români!
Iile erau expuse pe peretele unei încăperi largi, de unde intrai într-un amfiteatru. O doamnă muzeolog descria exponatele donate muzeului, precizând anul în care au fost ele cusute, precum si numele tărăncilor care au creat frumusetea. Explicatiile muzeologului, desi sumare, dădeau voce iilor care parcă vorbeau singure. Fiecare ie îsi are povestea ei, a spus Dna Victoria Bularda.
Costumele nationale cu care erau îmbrăcate diversele persoane prezente la aceasta sărbătoare îti luau ochii: ba o maramă, ba o cingătoare, ba un brâu tricolor, iar ansamblele erau splendid articulate. La o pauza de masă, unde au fost servite bunătăti felurite, frumoasele noastre cântau si dansau precum fetele de la Căpâlna. Petronela tipuia, chiuia si le zicea asa, ardeleneste. O dobrogeancă cânta si ea. Raluca Vulpe ne-a încântat cu muzica sa folk si măiestria sa de chitaristă. Altii făceau fotografii exponatelor diverse, care includeau pictură pe lemn.
După pauză am fost invitați din nou în amfiteatrul unde Dna Elena Mitroi Nistea precum si Dna Iuliana Pasco -organizatoare si sponsor, reprezentând firma Tradicious - au prezentat în detaliu procesul de fabricatie al iilor, de la tipare si motive nationale, până la semnificatia lor. In timpul explicatiilor, Dna Elena Mitroi arăta "râurile" ce curgeau pe mâneci, ca si pe pieptii iei, stilizate în motivele diverse. Întelesurile lor indicau vârsta si dispoziția purtătoarelor, dând în vileag chiar si satul în care fuseseră create.
Eu a trebuit să ies din sală, iar când m-am întors să o iau pe Dna Elena Buică, am găsit-o pe Buni la microfon. Întreținea sala cu verva sa. Am auzit-o spunând că, deși prezentarea fusese excelentă, fusese făcută în engleză, iar iile românesti cereau să fie prezentate în graiul in care au fost plămădite, pentru a putea exprima bogatia de simțire ce le-a inspirat. De fapt, când erau prezentate diversele procedee tradiționale, Buni, alături, îmi spunea termenii românești ai uneltelor folosite: ăsta e dărac, aceasta este melită, acesta e fuior, si tot asa... Cam greu să le numești altfel, nu-i asa?
Pozele vechi din tară, din perioada interbelică, cu tărani la sezătoare, toți în costume naționale, au inspirat-o probabil pe Buni să ne vorbească de Nana Mariută, femeie din Ineul de Cris, aflată la vârsta de 50 de ani, "o bătrână" în viziunea tineretii celor 18 ani pe care îi avea Buni atunci. Nana Mariută, întrebată despre costumul ei național, ar fi răspuns:
“D'apăi, domnisoara noastră, noi n-avem port național, ci numai hainele noastre de toată ziua…” Costumele specifice zonei geografice în care trăiau erau percepute ca făcând parte din viața lor zilnică si din sufletul lor de români.
"Si cum e ia cu care merg fetele la joc, Nană Mariută?”, insista tânăra de atunci. "D-apoi, cum să fie, domnisoară dragă, cămesa e albă, că doar este vară si e cusută fain cu flori rosii”.
“Iar fustele si surtele cum sunt?”
“Păi, cum să fie, tot albe, răspundea Nana Mariută, că doar este vară, si sunt cusute de mână tot cu flori rosii si pe poale cu cipcă (dantelă), împletită tot de mână.”
“Si basmaua, marama, cum e?”
“Păi tot asa, albă, fiindcă asa se poartă vara.”
Si uite asa, Nana Mariută vorbea cu distinctie si simplitate despre splendoarea costumului purtat zilnic, în demnitate si frumusete.
Buni încheie mica sa povestire cu rugămintea să ne mai întâlnim, ca o comunitate, poate chiar într-o sală a românilor, dacă ne-o ajuta Pronia cerească. O sală unde să continuăm să vorbim românește si unde să ne purtăm iile, iar Buni arătă cu mâna spre ia purtată cu mândrie, chiar de dânsa. Sala o aplaudă călduros pe Buni, care se retrage strângând mâini în drumul spre usă.
Păstrez în mine ecoul emotiei întâlnirii cu tradiția, precum si cu frumusetea românismului din noi. Anticipez deja întâlnirea din anul ce vine, ce va avea loc tot în preajma Sânzienelor. Am plecat de la Festivalul Iei cu întelegerea că o parte din traditia noastră s-a scris cu acul. Împunsătură cu împunsătură. De fapt, s-a scris cu dragoste. Cu Suflet românesc.
|
Milena Munteanu 7/17/2014 |
Contact: |
|
|
