Anul Constantin Brâncoveanu
RELATIILE LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU CU PETRU CEL MARE
Pozitia geo-strategică si bogătiile naturale si umane au făcut ca teritoriul binecuvântat de Dumnezeu al României să constituie de-a lungul timpului obiect de dispută pentru vecinii hrăpăreti. Trecutul Principatelor Române a fost, în fapt, o luptă continuă pentru supravietuirea ca stat de sine-stătător, soarta lor depinzând de conjunctura politică contemporană , dar si de iscusinta Domnitorilor. Astfel, pagini glorioase de istorie precum domniile unor voievozi patrioti – vitejii Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Tepes sau înteleptii Alexandru cel Bun, Constantin Brâncoveanu, Matei Basarab, Vasile Lupu - au fost urmate de paginile negre ale domniilor fanariote. Împlinirea a trei sute de ani de la sfârsitul tragic al lui Constantin Brâncoveanu, figură luminoasă în istoria Tării Românesti dar si a Ortodoxiei române, ne oferă posibilitatea să aducem un prinos de recunostintă iscusitului diplomat european, bun diriguitor al bunăstării si treburilor tării, protector al culturii, ctitor de biserici, care si-a sacrificat viata, a sa si a vlăstarelor domnesti, pe altarul credintei.
Descendent al uneia dintre cele mai vechi si bogate familii boieresti, Brâncovenii, si înrudit prin aliantă cu ilustra familie de origine bizantină a Cantacuzinilor, beneficiind de o instructie aleasă, datorată unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino, a accedat la cea mai înaltă dregătorie pe lângă un alt unchi, domnitorul Serban Cantacuzino. La moartea acestuia, după unii în conditii suspecte, boierii l-au considerat pe logofătul Constantin Brâncoveanu ca cel mai îndreptătit să-i urmeze la domnie.
În momentul urcării pe tron, Tara Românească, vasală a Imperiului Otoman (aflat în eclipsă după asedierea nereusită a Vienei), era deopotrivă râvnită de Rusia (în plină ascensiune sub tarul reformator Petru cel Mare), si de Imperiul Habsburgic (care ar fi trebuit să le fie recunoscător domnitorilor români pentru implicarea de formă alături de turci la asediul capitalei imperiale). Dacă la pericolul extern se adaugă si lupta marilor familii boieresti pentru a-l detrona pe domnitor si a-si pune fiecare omul lor, vom avea o imagine cât de cât reală a greutătilor pe care a trebuit să le înfrunte Constantin Brâncoveanu. Cu răbare si întelepciune, folosind deopotrivă biciul si piscotul, el a stiut să le înlăture pe toate, rămânând la domnie timp de douăzeci si sase de ani. Iscusit diplomat, a dus pe plan extern o politică echilibrată, de pace, fără să întindă prea mult coarda cu turcii, care reprezentau principalul pericol pentru Tara Românească, oferindu-le pentru a-i îmbuna, la nevoie, sute de pungi cu galbeni. Bani avea: bun gospodar, a stiut să chivernisească cu folos averea familiei, ca si a tării, agonisind în timpul domniei, după spusele contemporanilor, o avere fabuloasă. Bun crestin, a căutat să se apropie de rusi, frati întru credintă, mai ales că si Rusia, dornică să obtină pe orice cale acces la Marea Mediterană, era interesată de serviciile pe care i le putea oferi domnul muntean, aflat prin forta împrejurărilor în tabăra turcilor. Pe de altă parte, o confruntare armată directă între celor două imperii, încheiată cu victoria crestinilor ortodocsi, l-ar fi ajutat pe Constantin Brâncoveanu să-si realizeze visul de a scăpa de tutela otomană, îndepărtându-I totodată de sabia lui Damocles. Mai întâi a mentinut si a căutat să extindă legăturile cu rusii stabilite de predecesorii săi, trimitându-i Tarului daruri si informatii pretioase despre turci. A permis si a asigurat tranzitarea diferitilor emisari ai Rusiei, mijlocind astfel legătura curtii cu trimisii săi la Constantinopol.
În 1697, socotind că a sosit momentul potrivit de a trece la actiuni concrete pentru a-si realiza visul, a alcătuit împreună cu seful Cancelariei sale, cărturarul Constantin Cantacuzino(care atunci încă îi mai era credincios), cu fratele acestuia, Marele Spătar Mihai Cantacuzino si, mai apoi, cu mitropolitul Dositei, un plan secret de luptă antiotomană. În anul următor l-a trimis la Moscova pe Gheorghe Castriatu, omul său de încredere, propunându-i Tarului să-i atace pe turci – Rusia, din Nordul Mării Negre, iar Tările Române, care urmau să adune trupe si de la alte popoare crestine din Balcani, în Bugeac. Petru I a primit cu rezervă propunerea: între timp îsi schimbase planurile si avea nevoie de pace cu Turcia, pentru a se concentra în cealaltă parte a Imperiului, unde intentiona să pornească o campanie împotriva suedezilor.
Insuccesul demersului nu a afectat bunele relatii care se înfiripaseră deja între Domnitor si Tar si între cele două tări au continuat si s-au intensificat schimburile de mesaje. Astfel, Brâncoveanu îl va avertiza despre intentia turcilor de a scufunda un vas dezafectat la gurile Donului pentru a-i bloca iesirea la mare si îl va tine la curent cu pregătirile de război ale turcilor, cu zvonurile care circulau prin cetătile turcesti de la Dunăre despre iminenta războiului cu Rusia etc… Brâncoveanu avea deja la Moscova purtători de cuvânt, oameni cu experienă si pregătirea necesară, capabili să culeagă, la rândul lor, informatii pe care să le poată folosi ca monedă de schimb. La un momet dat Tarul le-a oficializat chiar prezenta la curte, acordându-le statut de reprezentant diplomatic. Prin ei Domnitorul află că asa-zisa cruciadă anti-otomană initiată de habsburgi urmărea de fapt anexarea unor teritorii de la tările vasale turcilor, ceea ce-l va determina să se apropie si mai hotărât de Rusia. Datele obtinute i-au fost utile si pentru a cunoaste schimbările intervenite în raportul de forte pe plan extern, ceea ce i-a permis să-si stabilească atitudinea fată de anumite evenimente si chiar să intre în jocul marilor puteri europene.
La un momentdat Brâncoveanu ajunsese să se bucura de o mare apreciere în ochii Tarului, confirmată si de faptul că tratativele dintre cele două tări se purtau de pe picior de egalitate, si nu ca de la suzeran la vasal, cum se cuvenea în acele timpuri în asemenea situatii. Pentru sprijinul acordat în încheierea păcii cu Turcia în 1700, Tarul i-a acordat Domnitorului Crucea de Cavaler si i-a făcut daruri pretioase. S-a oferit, de asemenea, să-i asigure loc de refugiu si mosii în Malorusia (Ucraina de astăzi) în caz că acesta ar cădea în dizgratia Înaltei Porti.
Dar oricât se străduia Brâncoveanu să tină ascunse legăturile sale cu Petru I, nu se putea ca ele să nu fie cunoscute de turci. Pe de o parte în urma trădării unor emisari străini care intermediau corespondenta dintre cele două curti (hatmanul cazacilor zaporojeni Ivan Mazepa a trecut în 1708 la suedezi, iar succesorul lui, Ivan Orlik - la turci) si pe de altă parte pentru că boierii munteni din opozitie alergau cu pâra la Poartă deîndată ce aflau un lucru compromitător pentru Vodă. Turcii ezitau însă să ia măsuri radicale împotriva lui Brâncoveanu de teamă că acesta să nu fugă din tară, mai ales că mutase capitala la Târgoviste. Ba chiar s-au folosit, de aceste relatii. Astfel, în 1711 Marele Vizir i-a încredintat prin Hrisant Nottara, Patriahul Ierusalimului, o misiune de mediere cu Tarul Rusiei.
Când Petru I, în urma întelegerii cu Dimitrie Cantemir a intrat cu trupele în Moldova pentru a-i ataca pe turci, Constantin Brâncoveanu a găsit momentul potrivit de a se alia si el cu rusii. Ca prim-pas i-a scris Tarului, promitând să-i asigure aprovizionarea armatei cu cele de trebuintă. Prompt, acesta i-a trimis o pungă cu trei sute de galbeni ca plată anticipată a serviciilor. Brâncoveanu si-a strâns oastea si s-a dus în Moldova, dar s-a oprit la Albesti, asteptând să intervină la momentul potrivit. Prudenta si întelepciunea l-au salvat si de această dată: o parte dintre boierii săi, în frunte cu spătarul Toma Cantacuzino, au trecut din proprie initiativă la rusi . Nevoind să riste, Brâncoveanu i-a înapoiat Tarului galbenii, iar proviziile i le-a oferit Sultanului! Trădarea boierilor si prudenta Domnitorului au înclinat balanta victoriei pe partea turcilor. Tarul nu cunostea adevăratul motiv al schimbării de atitudine a domnului muntean si l-a considerat, pe nedrept, trădător, numindu-l “Iuda Brâncoveanu”. Peste trei secole Biserica Ortodoxă Română va repara greseala de apreciere a Tarului, sanctificându-l.
Acesta a fost sfârsitul nefericit al relatiilor dintre voievodul Constantin Brâncoveanu si tarul Petru I. Din cauza repetatelor trădări si uneltiri ale străinilor, cât si ale boierilor celor mai apropiati, Cantacuzinii, din cauza dusmăniei dintre voievozii principatelor Moldova si Tara Românească, care au pus interesul propriu deasupra celui national, s-a ratat o posibiltate unică de a schimba cursul istoriei acestor locuri.
Din nefericire blestemul trădării planează si astăzi asupra tării noastre.
|
Mihai Maxim 7/17/2014 |
Contact: |
|
|
