Victor Crăciun la 80 de ani
D O M N UL P R O F E S O R
Octombrie 1961. Studentii anului IV de la sectiile cu specialitate dublă ale Facultătii de Filologie de la Universitatea ieseană asteptam în amfiteatrul A-II sosirea profesorului. Aveam cursul de Istoria literaturii române. Ne revedeam după o despărtire de trei luni. Vorbeam cu totii, însufletiti. Băietii îsi aminteau de vitregiile convocării militare din vară, fetele povesteau despre taberele unde si-au petrecut vacanta, care, pentru toti, a trecut prea repede.
În vacarmul general a intrat calm în amfiteatru un tânăr blond. Cei mai multi i am remarcat prezenta abia atunci când acesta a juns la catedră. Pentru putinii care încă nu l cunosteau: era un bărbat înalt, bine proportionat, cu obrajii bucălati, cu ochii albastri si cu un zâmbet cald, care i lumina fata plăcută.
Vacarmul a încetat ca prin farmec. Fetele, care umpleau trei sferturi din sală, au amutit, unele rămânând cu fraza neterminată. Un oftat din peste o sută de piepturi plinute a urcat ca o adiere din rândurile din fată până în cele de sus. Toate îl stiau! Băietii, simtind în subconstient pericolul, am intrat în alertă: ce căuta acest Adonis aici? Doar nu ne o preda el cursul de literatură în anul IV?!
– Sunt Victor Crăciun. Anul acesta vom studia împreună Istoria literaturii române, secolele al XIX-lea si al XX-lea.
Vocea plăcută si melodioasă, privirea deschisă si prietenoasă ne au cucerit în curând pe toti, făcând să dispară orice rezervă din partea celor invidiosi...
Trebuie să recunosc că avusesem privilegiul de a l fi cunoscut mai înainte pe Vichi. Se stie că toti profesorii au porecle printre elevi si studenti. Numai că la el... porecla era un diminutiv. Rămas la catedră după absolvirea facultătii, natural că tânărul asistent Victor Crăciun avea o multime de prieteni printre fostii colegi care i se adresau cu acest apelativ, preluat apoi de către masa de studenti. Pe de altă parte, fiind adulat de studente si apropiat ca vârstă dar, mai ales, sufleteste, de noi, îl simteam de al nostru.
Ca student la Sectia de limba si literatura rusă limba si literatura română a facultătii amintite, eram seful unei grupe „internationaliste” – doi ucraineni, o rusoaică, o grecoaică, două evreice si restul, cum ne plăcea nouă să glumim, moldoveni.
Rusoaica, Frania, era sotia – acum – regretatului poet iesean Ioan Rusu. Pentru pregătirea seminariilor sau examenelor îsi invita uneori colegi si colege acasă. Am fost si eu de câteva ori.
Nu e cazul să mai spun că pentru noi, cei de la cămin, era o bucurie să fii invitat la ea. Iar vizita era sărbătoare dacă se nimerea să i fie sotul acasă. Iar Vanea, să aibă invitati.
Am întârziat odată la familia Rusu, când printre invitati se aflau George Lesnea si Victor Crăciun. Nu tin minte ce s a discutat; stiu doar că eram emotionat, coplesit de sonoritatea numelor unora dintre cei prezenti. Asa l am cunoscut personal pe Vichi si m am bucurat sincer, când l am văzut intrând în amfiteatru.
Dar numele lui Victor Crăciun ne era familiar nu numai de la orarul cursurilor, afisat la decanat.
În toamna anului 1960 s a sărbătorit cu fastul cuvenit – eveniment national!– centenarul Universitătii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Au onorat cu prezenta rectori de la prestigioase universităti europene si numeroase personalităti stiintifice, culturale si politice din tară si din străinătate. La spectacolul de gala de pe scena Teatrului National „Vasile Alecsandri” din Iasi s a jucat piesa „Centenarul tineretii” a tânărului universitar Victor Crăciun. Făcând parte din corul Universitătii, am fost adusi pentru repetitii în vederea spectacolului de gală cu trei săptămâni înainte de deschiderea anului universitar. Si noi, „artistii”, eram la curent cu întreg programul spectacolului, interesati în special de această piesă, scrisă parcă anume pentru noi.
Cât priveste cursul de Istorie a literaturii române al lectorului, pe atunci, Victor Crăciun, pe care l am audiat la Universitatea ieseană, nu-mi permit nici acum să fac aprecieri. Îmi amintesc doar că ceea ce ne spunea el ne fascina, că ora ca unitate de măsură a timpului dispărea, devenind un timp al împlinirii intelectuale.
În expunerile sale scriitorii trăiau, sufereau, creau sau militau pentru o idee, iar auditoriul participa la actiunea romanelor sau suferea din dragoste o dată cu personajele lor. Atunci am descoperit cu adevărat universul literaturii române.
Ajuns, după absolvirea facultătii în Bucuresti, m - am străduit să mă adaptez standardului de viată oferit de noul loc de muncă, încercând să beneficiez, pe cât posibil, de viata culturală a capitalei. Într o seară am auzit la radio, o voce cunoscută. Nicolae Chilie mi a confirmat ulterior că Vichi, iubitul nostru profesor de literatură de la Iasi, era acum redactor la radio si prezenta emisiunea „Scriitori la microfon”. Încă nu mă debarasasem de mentalitatea de provincial si a doua zi l am căutat la telefon. L am căutat e un fel de a spune, pentru că el însusi ne iesea în întâmpinare, fiind dornic de a i reîntâlni si cultiva pe fostii săi studenti, ceea ce pe noi nu putea decât să ne onoreze. Mai mult, ne acorda cu generozitate prietenia sa, care nu se limita numai la vorbe, ajutându ne oricând cu un sfat sau o vorbă bună pusă acolo unde trebuie pentru rezolvarea unei probleme mai dificile.
Profesorul si a fructificat activitatea la radio, folosind materialul cules cu această ocazie în teza sa de doctorat „Scriitori români la microfon”, conducător stiintific Ovidiu Papadima. Am asistat la sustinerea tezei si, ascultând aprecierile elogioase făcute la adresa sa de către personalităti de seamă ale criticii literare românesti, m am simtit mândru că i am fost student. Drept urmare si acum câtiva ani, când m a prezentat academicianului Kopi Kuciuk printre altele si ca „fost student”, am simtit un nod în gât, revăzându l în memorie pe Vichi la catedră. I-am urmărit cu interes si cu bucurie activitatea si ascensiunea la Televiziunea Română, unde pe la mijlocul anilor saptezeci ajunsese director.
Tot ca „fost student”, dar si ca prieten, m am simtit onorat, să-l invit pe profesorul universitar doctor Victor Crăciun la sustinerea tezei mele de doctorat (titlul tezei era „Maxim Gorki si literatura franceză”). A cerut să i trimit din timp rezumatul tezei si la sustinere a făcut observatii pertinente, de specialist în literatura comparată, bun cunoscător al literaturilor rusă si franceză, cucerind auditoriul prin sarmul si eruditia sa. Prin 1986, revenit de sărbători în tară, m am reîntâlnit cu Profesorul si am fost invitat să petrecem revelionul în vila sa din Primăverii. Atunci i-am fost prezentat doamnei Cristiana, încântătoarea lui sotie, care îi stă alături în tot ceea ce Domnia Sa întreprinde. Ea este „cap limpede” pentru Profesor, întrucât are o cultură solidă, este înzestrată cu imaginatie artistică si percepe cu sufletul toate ideile lui. De un optimism molipsitor si o veselie debordantă, ea stie să înflăcăreze orice întâlnire între prieteni. Pentru cei care nu i cunosc bine, ei formează un cuplu aparent paradoxal: sunt în esenta lor intelectuali de vită nobilă, iar în viata de zi cu zi, oameni mondeni si fermecători. Frecventându le casa, am avut prilejul de a întâlni personalităti marcante ale culturii nostre.
Tot prin Domnia sa i- am cunoscut si pe poetii Leonida Lari si Grigore Vieru si iată în ce împrejurări. În ianuarie 1987, Profesorul m a rugat să le las, în trecere prin Chisinău, un pachet de cărti, printre care, din câte îmi amintesc, si un volum de Vasile Voiculescu, apărut sub îngrijirea sa. În Chisinău m a asteptat la gară Leonida Lari. A insistat să fac o întrerupere, să rămân câteva zile la ei, ceea ce pentru mine nu era posibil. Am făcut schimb de telefoane, ne am mai sunat de câteva ori si la întoarcerea în tară m-am oprit o zi în Chisinău pentru a cunoaste mai multi poeti locali. Propunerea mi s a părut tentantă, poeta – o persoană interesantă, si în decembrie am dat curs invitatiei. Cu această ocazie i am cunoscut sotul, actorul Mihai Iorga, si pe cele trei fiice, eleve de liceu. O familie minunată, oameni care simteau româneste. Toată seara, la mai multe pahare de vin adevărat, amfitrionii mi au povestit lucruri cutremurătoare, care mi au dezvăluit adevărul crud al „politicii nationale a PCUS” si al „egalitătii dintre toate popoarele înfrătite ale marii Uniuni Sovietice”, mi au vorbit despre persecutiile si prigoana la care erau supusi cei care îndrăzneau să si amintească vreodată de originea limbii si a poporului „moldovenesc”. La plecare poeta mi a oferit câteva cărti cu poeziile sale si ale lui Grigore Vieru, cu rugămintea de a transmite câte un exemplar poetului Ioan Alexandru si Profesorului.
Vizita mea nu a convenit cuiva din Chisinău, pentru că la vama „moldovenească” trei vamesi tineri, tunsi proaspăt (deosebit de politicosi, nimic de zis), au „studiat” timp de două ore cărtile conationalilor lor. Manifestându mi nemultumirea si indignarea, în final i am întrebat franc: cum de fuseseră angajati în asemenea functie oameni cu vederea atât de slabă, dacă se foloseau de lupă pentru a „citi”? Nevoind, probabil, ca discutia să ia amploare, mi au spus de la obraz să i las să si “facă datoria.”
După 1990 am avut bucuria de a l avea ca oaspete pe Profesor la Moscova. M am străduit să i fac sederea cât mai plăcută si mai fructuoasă, mai ales că asteptam de mult timp prilejul de a i fi util acestui om recunoscut prin altruismul său. Am făcut o din recunostintă, din prietenie, dar si de teama de a nu mi l “răpi” alti prieteni din Moscova, pentru că Domnia Sa are prieteni peste tot.
Apropo de prietenie: la una din aniversarile lui Victor Crăciun, un distins vorbitor remarcase că acesta stie nu numai să si facă prieteni, ci să i si păstreze. Aplauzele care au urmat au arătat câtă dreptate avea: toti cei din sală ne consideram prietenii săi!
Sincer interesat de personalitatea Profesorului, am participat la lansările unor cărti ale sale, în special despre Eminescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Brâncusi etc... Dar Domnia sa girează cu prezenta si lansări de carte ale unor confrati mai tineri sau ale unor scriitori români “de aici” si „de pretutindeni”.”. Am fost măgulit că a aceptat să fie moderator la câteva lansări de carte ale subsemnatului la Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor si la Târgul de carte Gaudeamus. Particip cu bucurie la actiunile pe care le organizează ca presedinte al „ Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni”, manifestări de mare tinută artistică, literară, morală si politică, adevărate lectii de patriotism, la care iau parte personalităti culturale românesti de prim rang, dar si reprezentanti ai românilor nostri de peste hotare. Ca o recunoastere a meritelor sale, Profesorul Victor Crăciun a fost ales membru de onoare al câtorva academii de stiinte, iar mai multe universităti din tară si de peste hotare i-au acordat titlul de “Doctor Honoris Causa”. Prodigioasa activitate de critic si istoric literar, de miliant pentru înfăptuirea unitătii românilor de pretutindeni si pentru perpetuarea spiritualitătii românesti, patriotismul său înflăcărat îl îndreptătesc să ocupe un binemeritat fotoliu în Aula Nemuritorilor.
Pentru a fi sigur că l găsesti la telefon e mai bine să l suni pe mobil pentru că este mereu în miscare. Dacă l întrebi de sănătate, Profesorul evită să dea un răspuns direct, preferând să vorbească despre planurile sale de viitor – la ce lucrează, ce trebuie să mai editeze, unde va mai pune o placă comemorativă si pe cine vom comemora anul acesta, pe cine urmează să întâlnească, în ce tară intentionează să plece etc... I ar mai trebui încă o viată de om ca să înfăptuiască tot ceea ce si a propus.
Un motiv în plus ca la împlinirea frumoasei vârste de optzeci de ani, studentii de ieri si prietenii de astăzi să i dorească, tinerete fără bătrânete, iar Bunul Dumnezeu să-i dea sănătate si putere de muncă pentru a-si realiza gândurile lui nobile!
La multi ani, Domnule Profesor!
|
Mihai Maxim 7/17/2014 |
Contact: |
|
|
