Paznic de stele si de pisici negre - poeme de Virgil Dumitrescu
Poet de o rară discretie, evitând, din instinct ori premeditare, derapajele si convulsiile provincialismului literar, Virgil Dumitrescu si-a construit, cu sistem si rigoare stilistică, o carieră literară singulară, poezia constituind pentru acest autor emblematic o stare proprie de a fi, elaborată prin decantarea trăirilor profunde si a emotiei, nesupusă niciunui regim restrictiv.
Primordială rămâne în lirica lui Virgil Dumitrescu transfigurarea realitătii imediate, a cotidianului ce devine materie poetică, adecvată interogatiei meditative, căci poetul e „paznic de stele” (contrapunctic, si „paznic de pisici negre”, cu toată recuzita semantică decurgând de-aici), contemporan cu plutasul deschizător de orizonturi, care, post factum, „pe mal întărâtă pietrisul, vâslind si cântând”, cu „birjarii volanului”, de pe magistralele logosului, biciuind „nevricosi caii-putere”, cu mesterii podului imaginat pe cele trei picioare de temporalitate (ieri, azi, mâine), cu diabolicul pact pus în scenă la trecerea puntii „câteodată pojghită, dar nu mai/contează câtă vreme pe ea/se dansează”.
Poemele din acest cuprinzător volum, cu un titlu atât de original, au o frumusete aparte, în fiecare din ele simtindu-se muzicalitatea filtrată (vezi rima interioară) cu arta bijutierului în filigran. O poveste aproape ceremonioasă despre om si întâmplările/trăirile sale, îndeosebi despre iubirea sa care coboară din cuvinte si învăluie cititorul nu prin spaime si frisoane, ci simplu si direct, ca o binecuvântare. De aceea, verbul său nu e aspru, coltos ori care mătură totul. Funciarmente, se pliază după chipul si asemănarea celui „înconjurat cu-o frântură de cer”, melancolic si reverberativ, dezvăluind contradictii ale prezentului aflat în multiple ipostaze, precum si tragismul ascuns în felurite secvente, decriptate ori nu („târât sunt de cămilele nisipului ce se/vântură”). Toate, în fond, evidente semne particulare ale regăsirii prin poezie: „Viata întreagă am privit-o din varii unghiuri/si planuri/ am cercetat-o cu luare-aminte/ca un savant/la microscopul ultimei generatii de sacrificiu//bucură-te cât ea mai există îi soptesc/nefericitului//asta înseamnă să trăiesti/poezia pe pipăite/acolo unde răsare luna cu stelele/si să n-ai ochi pentru asta” (Poezia pe pipăite).
Din preaplinul trăirilor lirice tâsnesc adesea, ca niste gheizere, iscusit surprinse, cuvinte de dragoste si îmbărbătare, într-o reflexivitate acută privind conditia umană, întrucât vorbele exprimă lumea, iar existenta e însusi Cuvântul ce dezleagă taina Eului si a Fiintei. De aceea e nevoie de iubire, de suferintă, de sperantă fie si la modul conditional: „Iubirea, de-ar coborî din cuvinte, ce pământ ar alege,/pe care să calce cu toată greutatea ei/de păpădie în zbor – star peste o mie de stele - ,/de-ar fi să se-ntâmple, de-ar fi/să aleagă?” (Iubirea, de-ar coborî din cuvinte).
Autorul, „ca om de vază”, ce a atins, prin sinonimie autoironică, fină, „gâturi de portelan scumpe vederii”, intuieste că, atât cât îi stă în putintă, trebuie să se împotrivească vremii care sapă la rădăcina fiintei, ca si a naturii; iar alchimia livrescului si reinventării, ca stare existentială în cădere liberă, „nu poate fi observată/nici din emisfera nordică si nici din cea sudică”, ci „dintr-o/anumită parte a emisferei/cerebrale/dacă aceasta nu va fi ocupată cu dihotomiile” (O carte trece pe lângă pământ). Sunt notatii esentiale, ce incumbă dialectica pre-facerilor individului, a unor stări transfigurate poetic, pecete de noblete si întelegere a ceea ce se întâmplă într-o realitate irelevantă si lipsită de fior autentic.
În simplitatea exprimării si a acordurilor inerente cu prezentul contradictoriu, versurile lui Virgil Dumitrescu se constituie într-un vibrant recurs la melancoliile irizate de aduceri aminte si vise în care se cufundă propria identitate, printr-o caligrafie elegantă a gândurilor si simtirilor lăuntrice, cu atât de fluide si generoase întelesuri.
Volumul Paznic de stele si de pisici negre, al zecelea într-un irezistibil urcus scriitoricesc, se distinge prin structură unitară si o bine studiată rezonantă polifonică. Virgil Dumitrescu orchestrează, cu virtuozitate si har, ecoul acordurilor calde ori grave ale sufletului, prin cristalizarea emotiilor si a simtămintelor poetice, amintind în colateralitatea lor de slefuirea până la perfectiune a sunetului arghezian. Ajuns în acest punct, veritabile piese de colectie mi s-au părut poemele Purificarea mustului în toamnă mai domoleste focul de sub ceainic, De ce m-as teme?, Pe sub muntele nins, Iubiri captive, O pasăre a făcut pană în zbor, Prin gard, Ca si cum, E.Q., Geneză, Soldatul fără gât, Declic de imagine, La o pisică albă, zece pisici negre („Doamne, cât de mult s-a dilatat noaptea,/ca un balon subversiv traversează câmpia de sud,/mi-e si teamă să spun ce gândesc”) etc.
Poet reflexiv, preferând meditatia si rememorarea confesivă, Virgil Dumitrescu este, indubitabil, un nume de referintă al liricii românesti actuale.
Atâta umbră
Atâta umbră a timpului pe cât soare a fost,
adun si scad si ce-mi iese
e doar sufletul ce-mi iese pe gură
Mai pune, te rog, pe câtă asteptare se lasă
si ia-mi din câte scadente se-adună,
fiindcă dat îmi e să te văd
Fost-am paznic de stele si de pisici negre,
pe toate în grabă le predau
celuilalt.
Din fire de nisip mi s-a tesut cămasa
Asa întins cum mă zbăteam la soare, ca pestele
fără scăpare, mi-am tras cămasa
pe cap, de moarte stiind că nu scap
Mă învestise nu stiu cine drept sol, eu, să
nu mă dau, ca păcătosul,
de gol.
Poezia pe pipăite
Cu buricele sufletului înaintam pe un dâmb de cenusă
răsărit brusc în apus si eu cel implicat în occident
respiram prin buricele
sufletului
de unde să stie pe dinafară ce înseamnă tristetea
cu buricele sufletului înaintam
adulmecând aerul scorojit
din care miraculos se desprinsese
o lacrimă
viata întreagă am privit-o din varii unghiuri
si planuri
am cercetat-o cu luare-aminte
ca un savant
la microscopul ultimei generatii de sacrificiu
bucură-te cât ea mai exisă îi soptesc
nefericitului
asta înseamnă să trăiesti
poezia pe pipăite
acolo unde răsare luna cu stelele
si să n-ai ochi pentru asta.
Călătorie spre mine însumi
Sanie trasă de un alter ego fără crâcnire peste
zăpada colii de scris, a imaginarului
care mă ia în primire, semn că n-au uitat
bătaia cu bulgări, din nimic spre mereu, si nici
bătaia cu petale de amurg visiniu
inimile noastre conexate
la greu.
Paznic de stele si de pisici negre
Am lăsat totul baltă în viata anterioară si m-am
înconjurat cu-o frântură de cer pe care
am arat si semănat după cuvenitele reguli
ale pământului meu.
Devenisem contemporan cu mine însumi, liber
de prejudecăti.
Se culegea însă peste rând,
de la prima bătălie transată a serii până
la ultimul triumf al cocosilor si încă
un pic pe deasupra. Basca
pisicile negre.
Ziua citeam despre vulpile-n vie si hotii
de inimi,
făceam anatomia spectrală
a primului motan căzut în capcană; metafizic,
a celui dintâi mieunat.
Fără ca totusi să schimb
măcar una
din traiectoriile stelelor căzătoare.
Acum,
trec verbele din registru la timpul prezent
si meditez cu ce as putea să m-aleg
întorcându-mă din drum
si scuipându-mi
în sân.
Odă în kilometru modern
Birjarii volanului biciuiesc nevricosi caii-putere,
zboară ca vântul pe lângă mine,
care te am în dreapta si refuz cu obstinatie
apăsătoarea oră de dictie
Îi simt cum calcă pedala de acceleratie
si la revedere.
Nu-mi pun mintea cu ei, doar
că mă pomenesc recitând cu adresă
Odă în kilometru modern, în replică rutieră
la Odă în metru antic
Atâta tot.
Cât de nemiloasă-i rafala, până unde e-n
stare să bată, în ce fel,
doar criticii soselelor ar putea
spune.
Purificarea mustului în toamnă mai domoleste
focul de sub ceainic
Am fost exploratorul în putere, iscoditor si
băgăret în toate, schiam intens
într-un borcan cu miere, iubeam
pe cinste
cum si pe furate
S-a spart balonul, a crăpat un drac si fildes
în infern se tot adună; tratam o
dimineată ca pe-un fleac, abia
trezit
cu un lătrat la lună
Uitasem să mă-ntorc din albe creste, aveam
privirea brici si mintea
trează, precum frizerul am strigat
că „este” la ora cu perciuni
de amiază
Călcam pe vârfuri,
pom întors de-o mână pe care si acum o simt
în vis, am auzit că zborul
se amână
si că mai sus de-atât e interzis
O, Panta Rhei!
O, lacrimă fierbinte, catharsis redundant
si de prisos, ce-a mai rămas
pe talpa dinainte e-nvătătura
mersului pe jos
Asa s-a-ntipărit că ancorează în vraja lor
si pulberi, si magie, as fi, n-as fi
insecta
ce brodează autumnal pe graurii
din vie
Iubire tu, profil ardent de doamnă, tardiv
sindrom nedeslusit si tainic, purificarea
mustului în toamnă
mai domoleste
focul de sub ceainic.
De la clopot a rămas frânghia
Putini mai cinează după rigoare cu sfintii,
s-a vindecat lumea după veacul de aur
al bronzului.
estimp îsi educă simturile din nastere
la trendul de bursă al metalelor rare, tot
mai frecvente în vremea din urmă
si cum zic -
nimeni nu ridică din sprânceana mirării,
nu se mai operează pe cord deschis
nicio icoană, dâra de mir nu se mai
prelinge pe obrazul trestiei gânditoare
târât sunt de cămilele nisipului ce se
vântură, mai am timp cât să dau
binete
celui pe care nu-l văd,
dar stiu că pândeste cu închinarea
din urmă
binecuvântata-mi desprindere.
De ce m-as teme?
Când eu sunt, tu, Aceea, te afli cu treabă
prin alte părti, de care mă despart nopti si zile
de freamăt, iar pădurea mă îmbie
la vânătoare. Potârnichile să se teamă,
iepurii, capra neagră si, eventual, ursul brun
Când vei intra, casa mea fără chei îti va sta
la dispozitie ca unui turist obosit.
Te vei odihni-n locul meu, cel plecat,
atât cât poftesti. Mă conduc după tăblite
si legi cu totul tie străine, nu mai stau
să-ti explic
De ce m-as teme?, te întreb. Ah,
glontul de ieri ti-a trecut pe lângă ureche
si nu mă mir, poveste de viată.
Sărutul de rouă
Nu mă spălasem încă de tămâie si de pupatul
ultim, smiorcăit, as fi cerut,
de greată,
o lămâie, v-as fi convins de mai putin
jelit
Nu mă spălasem încă de păcate, fântânile
secaseră în vară, priveam la voi
întins asa,
pe spate, ca la figurile
unui muzeu de ceară
Aproape înghetasem în deochiul la care
popii cântă să mă-ntorc, mă pomenii
făcându-le
cu ochiul acelora ce lacrima
le-o storc
În toamnă ocolit de noi averse, sub vechi
deschisul robinet din cer, închid
umbrela
rugilor perverse, cu picul meu de
ironii si fler
Am dăntuit prin iarbă rupt în două de-acest
sărut cu gheată în pahar, atât de viu
în ipostaza-mi nouă, încât,
de drag,
mă târâi spre altar.
Podul cu trei picioare
Ultimul e în ceată, cum în ceată e malul
pe care stă bine înfipt de la facerea
lumii.
Despre cei de acolo se povestesc lucruri ciudate,
dar nimeni nu a venit să întărească
sau să slăbească povestea.
Doar apele Styxului dau să iasă pe mal,
ca la inundatie, curioase si ele.
La cel din mijloc, se lucrează de azi-dimineată;
în cazul celor vizitati de muze
în căutare de job, se lucrează de azi-noapte.
Totul începe
cu o rugăciune, cu evlavie si gând bun,
după care se iveste ca din senin câte-un plan
diabolic. Dar mai e mult până diseară
si se trece în masă de la cele ale sufletului
la cele ale trupului.
În fată, piciorul din apă cel pe care
se încheie pactul cu diavolul la trecerea
puntii - câteodată pojghită, dar nu mai
contează câtă vreme pe ea
se dansează.
Pe sub muntele nins
Aici, doar soaptele – străveziile,
măruntele – fac toti banii. care nu se mai duc
pe apa sâmbetei, nu-i mai arunc. asa cum îi păstrez
legati în batistă, achit cu ei orice
strănut. de sfântul sărut, în duminica mare,
dezleg noduri
si soapte - străveziile, măruntele - , numai
de nu s-ar clătina muntele.
Iubiri captive
Până la capătul drumului, până acolo unde el
se înclină,
voi merge neobosit pe picioarele
mele. voi merge întruna, îti spun, voi
traversa râuri, voi urca munti,
voi sta de vorbă cu luna.
astfel jurând la plecare - eu, cel rău si cel
bun - , câinii războiului
nu m-au lătrat niciodată la trecerile-mi
succesive prin lume,
toate mirosind a carne de tun.
când, la o tresărire-a pupilei,
asta văzui: rochia lungă de voal
si gambele dansând pe o frunză
de laur, iar pe deasupra trilul de pasăre.
totul într-o colivie de aur.
Viziune
Mintea cea de pe urmă:
la doi pasi, cătelul pământului latră
si scurmă.
Vodă cel Rău
Vodă cel Rău are nevoie de aer, poporul rătăcitor
îi stă-n gât. Stia că de asta se moare,
iar azi-noapte, pe când se visase urât, a sărit
ca un robot în picioare si a zbughit-o
spre-ai lui.
Are nevoie de aer, acusi, de fereastră deschisă,
dar peste fereastra închisă atârnă cu falduri
greoaie perdeaua de plus.
S-au călcat între ei, s-au prăvălit ca niste
saci de cartofi, s-au năpustit într-acolo
si au făcut franjuri perdeaua după ultimul
vaier al lui Vodă cel Rău ca si cum
ar sterge podeaua:
„Vreau aer! Vreau aer!”
Fereastra minune absorbi de sub zid ecourile
celor numai piele si os. Vodă cel Rău
trase avid aer în piept, făcu ochii roată.
Se aplecă înspre gloată, vestindu-i
însă schimbarea la fată ca pentru sine:
„Acum e bine! Acum e bine!”
O pasăre a făcut pană în zbor
Incredibilă stire pe ecranele butonate de ultimul nor
si ea rescrie cu blanc aripa unghiului profilat
înainte de ploaie –
cum, Doamne, tu pasăre, tu înteleapta,
tu care cânti si pentru cel fericit
si pentru cel necăjit,
cum, Doamne, tu pasăre, de s-a întâmplat?...
cum, Doamne, tu pasăre, să capotezi în lumină
ca un nimic al plinului de benzină,
cum, Doamne, tu pasăre fără motor
să faci pană în zbor,
să te smulgi unghiului profilat înainte de ploaie,
când cu pana ta înmuindu-si alesătura
mi-a fost picurată învătătura?...
cum, Doamne, tu înteleapta,
să tragi tam-nisam, la o adică, pe dreapta -
tânăr eram si în acea clipă trăgeam pe stânga
împuscat în aripă, tânăr eram si de-acum
s-a prescris: pasărea aceea mi-au ciuruit-o
în vis
stoluri, stoluri de cocori, deturnate, si acestea
cu lasere,
se prăbusesc peste munti fulgerate
siderale făpturi de argint, cimitire de oase,
dulce pasăre, dulce pasăre…
Iubirea, de-ar coborî din cuvinte
Iubirea, de-ar coborî din cuvinte, ce pământ ar alege,
pe care să calce cu toată greutatea ei
de păpădie în zbor - star peste o mie de stele -,
de-ar fi să se-ntâmple, de-ar fi
să aleagă?
Drept mi-ar povesti în dulcele grai al noptilor albe
cum halouri de sfinti irizează între
cuvinte si semne de punctuatie fără cusur,
acolo unde gândul
se lipeste de trup, iar după virgulă nu moare
nimeni
E prea frumos, îngână iubirea, ca si cum
cei ce ascultă
cu aceleasi cuvinte îsi colorează
auzul.
Am să te tin aproape cu scrisul meu de mână
S-au dus cu timpul cărtile postale, doar eu,
recrutul aplecat pe-o rână, spun ierbii
rugăciunea
si jur pe patul pustii
c-am să te tin aproape cu scrisul meu
de mână
Cel obosit adastă să-si tragă răsuflarea
ca un reflex pe scrisul silabisirii
până ce ochiul
recompune lumina depărtării,
ca să te tin aproape cu scrisul meu
de mână
Vor dispărea atâtea si-n locul lor noi astre
vor străluci pe cerul ce ploaia
si-o amână, spun ierbii rugăciunea si jur
pe a-i, ai
c-am să te tin aproape cu scrisul meu
de mână
Un joc de focuri albe în cuiburile noptii,
un murmur în uitare nuntirea lor
îngână, doar ochiul
recompune lumina depărtării,
ca să te tin aproape cu scrisul meu
de mână.
Plutasul, pe mal, întărâtă pietrisul
Între dintii văzului, ascutiti, nu mi-au rămas decât
firimituri ale formelor voastre
comestibile din pupilă.
dintii unui orb în devenire. nici cu o floare
nu v-am atins bluza larg desfăcută.
ca om de vază, am atins gâturi de portelan
scumpe vederii.
de sub nori se pusese de nuntă. oasele
zburătoarelor, strânse cu aviditate la piept.
nimeni pe nerăsuflate n-a golit
un pahar,
nimeni n-a spart un pahar, după datina
locului. n-a picat din te miri unde
vreun ban.
o ploaie intempestivă si fulgerul care doar
el a întins mâna spre buchetul cu
trandafiri albi.
bănuiam că sunteti acolo după cum vuiau
apele.
plutasul, pe mal, întărâtă pietrisul,
vâslind si cântând. cântând
si vâslind.
Prin gard
La tot ce le-am spus celor dragi, să-i îndrept si să
priceapă de tineri ceea ce se limpezeste mult
mai încolo, a tras cu urechea prin gard
vecinul din fata casei.
La orice da al meu si al nostru, el si ai lui
au răspuns invariabil cu nu.
Le-am întors obrazul, iar el si ai lui si l-au ascuns
de fiecare dată hoteste. I-am învătat pe ai mei
să binecuvânteze animalele, pomii, hotarul,
să cheme preotii pentru asta.
Iar el si ai lui
au împins cu binisorul de gard si au bătut pomii
cu pietre. Au otrăvit câinele si l-au aruncat
în fântână. Eu am luat totul mereu
si mereu de la capăt,
ca si cum nimic nelalocul lui nu ne-a-nvrăjbit,
bună ziua, vecine,
a câinelui e vina că a băut ce nu
se cuvine; si m-am rugat cerului să mă ierte
pentru o asa neghiobie. Lucrarea pământului
si a vietii până la urmă, el si ai lui
au răstălmăcit-o după cum le-au fost voile.
Între gard si prispa casei, abia
de se mai strecoară carul cu boi. Din fânar
au dispărut soarecii
si nici pisica nu se simte mai bine.
Omul vietii
Câte ramuri spre cer, atâtea rădăcini
în adânc - toate, cu bună stiinta celui ce
echilibrează balanta.
Circumstantiala de timp
În lunga frază a sintaxei mele e circumstantiala
care-mi scapă, le-am depistat mai sus pe
toate cele, pe ea o simt prea bine
cum mă sapă
Local, mai leg vreo sapte secundare de principala
căreia, dator, îi voi plăti cu viata
din dotare c-am si trăit, iubind,
de sapte ori
Din zile si din nopti făcut-am stive de unde
nu e vreme să mă mut, sărac în bani,
bogat în completive, pe care nu le dau
pe-un atribut
Când vreau să tac nu stărui la lumină, ce vreau
să spun îi fac batistei nod, sunt
circumstantiale ce se-nclină, sustrase
modei, însă în ce mod…
Sintaxa, ce-i cu ea? - e întrebarea si îmi
răspund turnând până se crapă, cum în oceane
am turnat, cu sarea, si onctuoasele
esente care-mi scapă.
Ochilor tăi le-au crescut degete de mesteacăn alb
Natura mamă:
de-atâta plâns, ochilor tăi le-au crescut degete
de mesteacăn alb curătat de ploaie,
printre care îngerii selenari se strecoară
ca printre zăbrele, jupuindu-si
aripile
Ei strigă spre înapoi cât să poată zări o nisă
de sperantă, care întotdeauna
se întunecă ultima;
cel cu lanterna aprinsă bâjbâie după
lucrurile uitate pe fundul prăpastiei si
încearcă din răsputeri să si le
aducă aminte.
Învierea de dimineată
Despărtirea fatală de cel ce ieri se ruga să nu moară
se stropeste cu apă de viată lungă.
Nu înainte ca micul iisus, răstignitul de pe
dormeo, să-si culeagă de jos (el, iisus) aceiasi
papuci;
aruncati peste-un musuroi de furnici, invariabil,
spre vesnică pomenire, în ziua care, iată,
si-a trăit traiul. Prologul e gata.
Piesa continuă cu o inerentă cădere
în alt personaj.
Cu tancul pe fluture
Ordin către blindatele amusinând în cazarmă, al căror
cer înrosit a-nceput să se scuture: toti
crinii imperiali în alarmă, striviti
orice aripă radicală,
puneti tancul pe fluture!
Acesta fiind inamicul, acestea fiind datele, nu dati
prilej poetilor să se bucure; scoateti
în haită armatele si haliti
tot ce zboară,
puneti tancul pe fluture!
Colateral ordinului întărâtară albinele, ochiul
umflat se retrase la tanc din cauza răului
ce salvă binele, iar de-atunci
fluturele
urinează pe tanc!
O carte trece pe lângă pământ
Din păcate trecerea ei nu poate fi observată
nici din emisfera nordică si nici din cea
sudică.
din fericire trecerea ei va putea fi observată dintr-o
anumită parte a emisferei
cerebrale
dacă aceasta nu va fi ocupată cu dihotomiile.
există atâtea păreri pro si contra unei consideratii
de cuviintă
mai ales într-un timp tâmp
de care ne lovim
încât traiectoria cărtii ar fi ultima lui ocupatie.
cei interesati ar putea-o zări
cu un telescop performant
si nota bene
pericolul de impact cu terra
e destul de scăzut
când o carte se apropie periculos de pământ
există posibilitatea ciocnirii ei
cu biblioteci si colectii geostationare
cu opere fundamentale
fără ca acestea să sufere vreo avarie.
rejectează de la distantă
pentru autoprotectie.
o carte este compusă din restul de pagini
inedite
asa cum un asteroid este restul
norilor de praf si de gaze
care s-au contractat si au dus
la nasterea soarelui si a planetelor.
o carte este compusă din materie
care
în eventualitatea unui contact cu aerul elevat
pe care îl au multi dintre pământeni
se aprinde.
cum ar fi cuvintele.
Întoarceri abstracte
Încă nedus la oftalmolog, satul meu nu mă
vede. Îi cad în genunchi
si mă rog, el îsi sterge ochelarii –
nu crede
Copt de lumină ori crud, acelasi ochi abstract
ne conduce, vino
sub frunza de dud, mai pune
si soarelui cruce
Crucea asta, bătrâne, mi-o duc singur
în spate: soarele cum răsare din
grâne, luna cum adoarme
pe coate
Când genunchii forează pământul, prin tija
lor te aud; soarele, soarele, bătu-l-ar
sfântul - vino sub frunza
de dud
Să apari, să-mi apari peste ape, o umbră
în capăt de grind. Umbra: atât cât
încape sub frunzisul iubirii,
colind.
Poem pe sârmă
Cuvintele acestea întinse la soare vin după toamna
cea mai ploioasă din ultima jumătate
de secol. S-au ros literele,
s-a risipit iubirea din ele. Au fugit unele către
altele
de spaimă si de urât, rareori de bucurie.
În parte, s-au întrepătruns si s-au făcut aceleasi
cu tesătura.
Îmi contemplu spatele cu furnicile lui
si mâna cu ceas, ce frumos atârnă la soare!
De mi-ar trece sârma prin gât, cuvintele-acestea
trebuie să se întoarcă de unde-au plecat.
Bookfest de toamnă
Prin noptile mele se plimbă lunatici care anuntă
deschiderea unui bookfest de toamnă, dar
încă se asteaptă picătura de ploaie
pentru decor
Si gura pofticioasă desenată după un sărut
clandestin se asteaptă, si oftatul banal
din ajun
care să domine standurile, generic
agătat în cuier.
Ermetismul paradisiacului A
Au picat la examen găsti întregi de liceeni
din urbea-mi natală,
unii rănindu-se grav si prezentând plăgi,
altora crescându-le câte un măr
la genunchi,
toti reclamând ca letal
ermetismul paradisiacului A.
Ca si cum
Ca si cum, ca si cum nu mai e
înserare,
nu mai e fum, ca si cum, ca si cum din
stihia pădurii ies mirese la drum
ca si cum, ca si cum nu mâine
spre apus ne-om iubi,
ci acum, ca si cum, ca si cum jăraticul
se întoarce din scrum
ca si cum, ca si cum duhorile mortii
sunt expulzate
duium, ca si cum, ca si cum îsi dă viata
pe ea cu parfum.
E. Q.
Poemul acesta îti e hărăzit până la ort, necontând cât mai e,
contând cât a fost.
putine corzi i-au rămas neatinse,
după stingere se desprind buimac si coboară în stradă
în asteptarea altui nefericit.
cât a tinut vremea - blând cătărătoare liană
pe umerii mei albiti de luna în crestere – , poemul acesta
s-a hrănit din visul de-o viată al celui sinucis din
dragoste,
tras pe academiei, apoi tras mai departe, întru
descărcarea cazului pe rondul de noapte;
în orăselul celor zece turle si al celor douăzeci de preoti
turnători de apă sfintită în vin,
timpul cu dop înghetase.
cu picioarele înainte mă strecuram cataleptic
printre masini si tramvaie din care soferii si vatmanii
se făcuseră nevăzuti ca într-un film cu extraterestri,
iar plimbăretii si alde gură-cască
nu apucaseră decât să se închine, luând-o la fugă
spre nicăieri.
le luasem urma numai de-al dracului, mă stricasem
(metempsihotic) de râs
sub masca mea mortuară nedusă la biserică si la femei;
mă descompuneam într-o veselie cu arii din luis mariano
în secretul lui marco polo si cu trepidatia de lăstun
a podului arcuit peste râul în care -
ce mai vremuri, iubito! -
ne-am scăldat în cea mai neverosimilă zi de vară.
Întinde-te cât poti, mi-a vorbit la împărtitul cărtilor
dama de verde,
întinde-te si trage de timp, îngroapă-te-n el, dacă vrei,
asa vei trăi si vei visa nunta de platină.
Nud
S-ar lipsi si de foita luminii, acesta fiind
secretul bărbatilor,
spre a-si pune la loc oasele frânte
de iscoadele cu privirea
piezisă.
Vin lupii, mamă
Vin lupii, mamă, le respir în bot si hămesiti
cum vin, mă vor de tot. nu trup de aer,
ci de carne vie pe care se vor bate
s-o sfâsie. atâta liniste era, doar
gându-mi
surlă, iar lupii asmutiti i-aud cum
urlă. o frunză pripăsită sub o rază soptea
la lună: codrul te veghează. si m-am
rugat pădurii să mă
tină la sânul ei de lapte
si lumină. când visul alb porni să se
prelingă, porni cu el si cerul să
prea ningă. vin lupii, mamă, le respir
în bot si hămesiti cum vin, mă vor
de tot. de nu-mi voi duce pân’la
capăt gândul, e semn că mi-a
venit si mie rândul. cu ochii-ntredeschisi
mai dau o raită prin luminis adulmecat
de haită. cândva, acolo, va doini
florarul si stele se vor tot roti
cu carul.
S-au întors copiii ca părinti
Ca dintr-un tunel al timpului, ca dintr-o răpire
de zile mari si de ani fără număr,
ca dintr-un rece si subteran război ce părea
să nu mai iasă la suprafată
S-a întors un întreg popor înfăsurat în bărbi
care mai de care mai ninse
Ele povestesc celor de-o schioapă cum era
pe vremea cu poezii învătate pe dinafară
si al căror rost astăzi nu pare
mai clar,
cu animălute ca în filmele de groază ale lui
Spielberg
Mai confundă si ele jucăriile de plus,
macaraua cu girafa
si leul britanic de la curtea regală cu pisica
siameză din programul de circ
al unei trupe vestite
Pe tărâmurile acelea,
bărbile au crescut cât în sapte ani pe pământ,
fără să se deconspire că apartin
unui întreg popor de viitori si cumsecade
părinti.
Geneză
În genunchi, adun litere pe care, aseară, copilul
le-a risipit pe covor; în genunchi le adun,
ca la o nouă facere-a lumii!
Când va fi, cum va fi oare să înceapă,
de unde cuvântul testat pentru zbor care să
miste păsările si vântul,
mâinile de pe roata olarului,
arc, viitură si pod,
inima celui îndrăgostit si ploile aducătoare
de rod?...
Ci iată-ne, el în genunchi,
multumind pentru cele ce are, cu noimă si
rost - eu, în picioare si schivnic,
o sentinelă
care stie că nu se mănâncă în post.
Modul meu de-a nu fi
Ies din mine ca dintr-un ins pe care l-am cunoscut
foarte putin. acum când mă găsesc
la distantă, privindu-l de sus, îmi pare
transfigurat
de ultravioletele cu care a încheiat pactul
de coalintare. ele îl mângâie pe crestet si cântă
la havaiană. el le duce garoafe infrarosii,
compatibile, apoi dă fuga
la mânăssstire.
acolo află lucruri spectaculoase. după care
se filmează căderea. alunecă, se rostogoleste,
se ridică,
din nou se împiedică de gânduri si viziuni.
aleargă surescitat în jurul său ca într-o cursă
de urmărire. când se prinde,
e prea târziu.
de n-ar fi noapte, de n-ar fi straniu,
de n-ar începe să plouă, as mai stărui pe afară
aidoma stăpânului care vorbeste cu câinele.
luna se striveste de geam după ce ultimul
condamnat retează cu clestele sârma
ghimpată
din lagărul somnului. modul meu
neobisnuit de-a intra în pielea aceluia.
modul meu de-a nu fi.
Tu care trăiesti cu mine de gât
Tu care trăiesti cu mine de gât spune-mi
ce esti: gâde sau înger? după o lungă
listă de revendicări
si de plângeri, dată pentru
o vreme uitării, se redeschide dosarul
pe care
zgârie gheara întrebării.
râde un ochi, celălalt plânge. mai mult
de-atât, un al treilea,
pe care si tu îl descosi din înalt
si-l citesti, clipeste ca pentru mine:
dar tu, spune-mi, ce esti?
Nelalocul
Nu mi-l pot găsi si pace, dar îl caut
la vecin printre pâini
si poloboace, printre cănile
cu vin
Mi-au citit din cărti străine, m-au
întretinut cu sfatul, dar sării apoi,
vezi bine, că nu îmi priise
statul
Ba îngust, ba într-o parte, ba soldâu
ori aplecat, procedai
chiar ca la carte, multumind
când am plecat
Mă tot port pe căi sucite, doar mă va
călca norocul, sufăr ca de stări
icnite si m-apasă
nelalocul.
Soldatul fără gât
Asa s-a născut, au strigat noii barbari.
din răsputeri au strigat,
nedând crezare camarazilor săi.
în uniformele de atunci, defilând, ca ridicare
în grad,
gulerul vestonului îi caută gâtul
si azi.
Muntele care iubea luna la oră de vârf
Atunci când se amestecă între ele culorile fără vrajbă
sau răzbunare.
când muzica sferelor coboară pe serpentine de
bal, iar boncăluitul îsi savurează prada
din cât mai aproape;
atunci când pendula nu îsi mai leagănă clipa
printre fiinte si lucruri; când totul îngheată
în copca celei mai sălbatice dintre
felinele locului;
atunci când si când si iar,
despre muntele care iubea luna la ora de vârf
aduc mărturie din fluierul
care se bucură, din buciumul care
se tânguie pentru că
s-a-ntâmplat să nu prindă minunea,
într-atât de real-ireal se amestecă
între ele culorile,
fără vrajbă sau răzbunare.
Ura si la gară!
Când au călcat cu cizma încolonati
pe stradă, tânjind spre înăuntru, egal si spre
afară, zelosi din alte sfere cum pasărea
de pradă ne-au căpusat ecoul cu
Ura si la gară!
Plecau flăcăi la oaste abandonând
culesul în fiecare toamnă cu sacii strânsi
la moară, iar fetele, pierdute, îsi conduceau
alesul fie ce-o fi zicându-si, deci:
Ura si la gară!
Si ne-am desprins de-atâtea, trecute
pe hârtie, de leagăn si de cântec, apoi de dor
si tară, iar azi un fluier straniu ne suieră
si-mbie că ni-e valiza gata, hai
Ura si la gară!
Ce sansă că sunt trenuri, ce sansă că sunt
sine, ce sansă că mai suntem însiruiti
pe scară, iar dacă sunt si lacrimi – rămâneti
toti cu bine, eternizând alaiuri cu
Ura si la gară!...
Însemnare asupra zilei mele de nastere
Ziua de nastere a omului n-o cunostea nici cocorul,
nici barza. păsările cerului se-mpăunau
în zadar -
nu deslusisem niciun gângurit, niciun cântat
Ceva mai apoi, cât durează minunea
venirii pe lume a omului, mi-a fost dat
să aud si cucul, solo pe cracă,
si cocosul pe gard, larg desfăcându-si
aripile
Cineva din vecini căzuse-n război, dar cucurigul
acela, suferind si el de orbul găinilor,
boală ereditară,
citise strâmb mersul istoriei.
Pâinea, număr de circ
Pentru cât prisoseste, face parte din dresura
aleasă - ce vesel oras
de jos până sus; cu toată cântarea, plouă
câineste, iar ploaia
e deasă.
De câte ori te-am implorat
Nu te mai preta la găinării cu insomniile mele,
cuibar de gutui
din care nici toamna cu dintii ei strepeziti
nu mai muscă de mult
Amintirile strânse în grabă asteaptă
cu genunchii la gură
pe o plajă care a dispărut
de pe hărti,
doar-doar se va lăti pământul
un pic.
Teama de fericire
…Si după aceea? Ei bine, ce-mi mai rămâne
după aceea,
încotro să mă duc,
pe unde s-o iau,
pe care potecă a nimănui,
când ghimpele din talpa drumetului care
se clatină
(spre fericire, descult)
e ac de cojocul piciorului
rătăcind în desert?
Dacă nimic nu se clinteste în bătaia cuvântului
Cu vântul care umflă pânzele poti străbate oceane,
dar nu te-nscrii la cuvânt.
Dacă nimic nu se clinteste în bătaia cuvântului,
rămâne bătaia între cei rupti de somn
în urma noptilor albe.
Cuvântul, prin sine, se rostogoleste
ca bulgărul de lumină mult mai
încolo,
fie ce-o fi si ce este.
În cap de listă.
Esti raiul meu trecut prin iad, minune
Musc zdravăn din mărul care a provocat
un război, musc din toate merele care provoacă
războaie, se va asterne pacea între noi si
vom dansa, ca doi actori,
în ploaie
Se vor retrage trupele terestre, doar cele rock
vor bubui pe scenă, acesta-i armistitiul
din ferestre al ghimpilor ce se
înfig în venă
Vor etala de-acolo ce-am apărat cu sânge, câtă
iubire urcă, uitarea cât coboară, ca să
ajung la tine, când ziua se răsfrânge, dau calul
meu si saua, dă-mi cuvenita
scară
Ce replică amară si straniu mestesug: sunt
mutul trei-păzeste plimbat ca la călus, pelinul
ce lucrează de zor pe betesug mai verde-i
decât Eva pe-o canapea de plus
Esti raiul meu trecut prin iad, minune, acolo
unde schija dă nemilos
în floare, pe unde umblă vorba
că soarele apune, iar cel chemat la dreapta
îl vede cum răsare.
Eu cred că tu ai fost, nu luna
Luna, din cer, s-ar strivi de geam ca o căpsună
zaharisită. Jucăriile unei copilării înecate
în praful secolului trecut
s-ar scutura in corpore într-acolo.
Tomul de poezii-murătură al îndrăgitului
meu cântăret dintr-o capitală istorică
s-ar aseza si el cuminte la rând, cu o sansă
în plus – poate că.
Nu strică, la vremurile astea, putină dulceată,
măcar în galosi.
Ar fi o premieră să-ti spargi capul cu mine
ca să mă înveti până la disperare
lectia aspră a unei iubiri anonime, dreasă
cu pana înmuiată într-o căpsună
fără noroc.
Si totusi, se-nvârte. Eu cred că tu ai fost,
nu luna.
O viată invers
La câte lucruri se întâmplă pe dos, de nu mai
întelege omul nimic, o viată pe invers
- de la bătrânete la tinerete – ar fi ca o
reglare de conturi.
Cal cu aripi
Monologul mi-l întoarce vântul, sufleorul
motăind
îsi intră-n rol, un bob de rouă căutam,
cuvântul, cum bobul de cafea
din nechezol
Sălbatic suflă si mă ia pe sus, mă ajustez
atât cât pot,
în pripă, semnu-ntrebării, cum e el, adus,
mă-nhată preventiv de o
aripă
Ea mi-a crescut la inventar ca piesă si ca
mijloc mobil strunit
de duh, răspuns taxat
la orisice adresă, grenadă explozivă
în văzduh.
Declic de imagine
Am zărit ramele goale si mi-am zis că nu văd
ce văd. ramele goale, cu busuioc
si stergar. doar semnul crucii părea
că pluteste prin cameră.
am cutezat să alerg până am simtit jăratic
sub tălpi.
s-a aprins casa, am strigat.
o lebădă albă a părut în fereastră
si s-a luminat cuminte de ziuă.
tatăl meu si mama mea între fire de busuioc si
stergar. asa cum el obisnuia
să-si poarte nodul de la cravată, cât pumnul.
asa cum ei îi plăceau culorile închise.
parfumul de epocă la locul lui, ca atunci.
si eu, care zărisem ramele goale
si mi-am zis că nu văd
ce văd.
În podul palmei ghiciti-mi
Tot mai rar în apele mele mă trezesc pe patru picioare,
între cearsafuri care încep să tiuie
la atingerea corpurilor străine;
sufăr de un disconfort fată de care medicii se abtin,
se miscă pământul cu soarele, de parcă n-ar fi
existat niciun Big Bang,
mă aruncă pe unde vrea si pe unde nu vrea,
mă joacă la linie, mă joacă la mart.
Voi cei de colo,
în aruncatele zaruri ghiciti-mi.
Livezi de ouă rosii, si galbene, si verzi
Livezile-cuibare si-au terminat vopsitul. în spatiul
lor hipnotic aproape că te pierzi. o altă înviere,
încondeiata toamnă – livezi
de ouă rosii, si galbene, si verzi. atâta doar
urmează: întâi, te reculege. apoi, când cotcodacul
livezilor străpunge, nu-i loc de îndoială.
te-naltă si culege.
Când strigătul devine soaptă
E semn că zgomotul încetează si că furtuna
bate-n retragere,
că-n sala de asteptare a gării din acel nestiut oras
de provincie („nu mai avem decât fără loc,
preferati?”),
peretii s-au cojit între timp - si ce i-am mai proptit
cu umerii nostri de dascăli în trecere…
Te pot îmbrătisa doar printre pleoapele amortite
fără să te mai alerg dintr-un colt
al amintirii în altul; se înregistrează
cu o cameră ascunsă de partea cealaltă a peretilor,
peliculă retro în care nu mai contează
firescul cuvintelor de atunci,
cât magia lor de acum.
Viziune
Nu de moarte mă cutremur, nici de vesnicia ei,
ci de pragul pân’ acolo părăsit
de dumnezei…
Fluturele de pe umărul meu
Nu stiu când l-a luat somnul, vorbeam de unul
singur (cum ar veni, cu el),
nu i-am mai simtit aripile zbătându-se
aidoma unor vâsle usoare traversând
Marea Nelinistii –
răspunsul său la fiecare din întrebările mele
Până aici au reverberat spusele-mi:
ai obosit si tu, fluture, ai obosit,
greutatea luminii n-o mai suportă nici umărul;
a fost o vreme când, împreună,
apăram trecătorile
cu trupurile noastre de ceară arzând…
Citind în farfurie
Cercuri de cărbune si flori de mină pe zidul
mortii,
lingura de argint,
amprentele tale si degetele
cu care mă-nchin,
surpându-le.
Râu de câmpie
N-a fost să vii tropăind cu ostile tale de păduri
si pietris, să iei cu asalt păpădiile, să nască
gravidele pe furis prin poduri,
în paie, să se usuce viile pe picioare,
un stergar să se spânzure-n baie
Melcii, pe prund, să-si retragă, înjugati, coarnele,
să-nvete ce vasăzică asediu, să-si lase casa
la frati si, cine stie, vreun sediu
pentru viitorul comandament, în rest nicio
lacrimă de strivit sentiment
E schimbarea ta la chip, în câmpie, intrus,
din alt veac, valuri cărunte pe sub sălcii pletoase
îmbiind la cerdac, suspinând si atât,
numai piatra de pe sufletul meu e o piatră de
munte;
nu vezi? Dau ocol metafizic livezilor mele
nevăzute, nemulse, neverzi.
Amintirea zilei de mâine
Mă acoperisem cu o pătură de pâclă albastră,
ca să nu semene cu pâcla
de pe pământ. Niciun lucru-n cădere
nu mi-a făcut frizura de tânăr.
A fost o minune – unica, ireversibila –
să pescuiesc pentru a doua oară în
aceeasi deltă a visului.
Lectie de copac bătrân
Cum nu mai am
pe nimeni si nimic, doar către el privirea
mi-o ridic. „ti-oi fi gresit,
te-oi fi lăsat si eu, nu m-ai avut
la bine si la greu. parcă, odată, când
a plâns pădurea, am aruncat
cu mâna mea
securea. apoi, înfăsurat
pe inelar, mi-a înverzit mândrete de
lăstar. si nu mai stiu
ce pasăre în zbor a sfâsiat perdeaua
unui nor. plecam
de-acasă si veneam acasă ca-ntre ai mei,
azi golul
mă apasă. privirea mi-o ridic,
deci spune-mi drept pe cine, cum si când
să mai astept”. nu m-a lăsat
de-atâtea
să-l descos, l-am auzit: „priveste
si în jos!”
Calul troian
Copil, călărind si eu dealul satului, dădeam
pinteni la sanie.
Nu se alesese lumânarea colacului
de grâul cel alb pe care ea, moara de vânt,
mi-l presăra pe sub frunte
Strachină-ntoarsă,
acelasi troian în acelasi
loc nechezând iarnă de iarnă, după legi
stiute de el, mânca pământul să m-ajungă
din urmă
Spic de ninsoare si grâu, frângeam
din aceeasi azimă câmpia
si dealul,
dădeam pinteni la sanie până jos,
unde alti mânji îsi asteptau călăretii
Apoi toate s-au dus de unde veniseră -
calul troian si-a risipit coastele,
un clopotar stirb ce mai
molfăie la intrarea lui triumfală,
satul a intrat si el în pământ.
Si totusi, pe rând, ceva ne adoarme
Am biruit până sub ochiul cel mare deschis,
cu o frătie de arme numai sărut, unde
si cocosii de munte veghează, si totusi,
pe rând,
la atâta frătie de arme, iubito -
pe rând, ceva ne adoarme.
Zatul iubirii
Si acum, să căutăm în nisip lesurile zburătoarelor
care ar fi trebuit să supravietuiască noptii
de dragoste,
cea mai scurtă din toate;
zorii se-arată, empatiile noastre de tus
alertează ultimul albatros.
La o pisică albă, zece pisici negre
Doamne, cât de mult s-a dilatat noaptea,
ca un balon subversiv traversează câmpia de sud,
mi-e si teamă să spun ce gândesc.
Uterul ei de femeie în chinuri
alertează maternitătile, nu se stie unde si când
va fi debarcată, iar în sectiile speciale de primire
tătici
nu mai e loc nici de-un vis pe genunchi.
Doamne, cât de mult s-a dilatat noaptea, asa
să fi fost si înainte de nasterea mea,
petrecută în lumină solară ?...
La o pisică albă, zece pisici negre:
se-ntunecă prea devreme si prea târziu se
crapă de ziuă. Mi-e si teamă să spun
ce gândesc.
Duceti-vă, troiene!
Duceti-vă, troiene, m-ati înăltat pe fals la grinda
ce-o atinge doar tâmpla unui
zeu! Eu care mă pierdusem în toamnă
la un vals, mă regăsesc în iarnă călcând
spre Dumnezeu
Ce-mi e de ieri pe astăzi, ce-mi e de azi pe
mâine, balon umflat cu aer si întepat
de prunc în joaca lui, eternă,
întinsul unt pe pâine, pe care-ntotdeauna
celui de jos l-arunc
Descopăr într-o doară că ninge si în sus, că nu stiu
cine trage de noi pân’ la tavan. Adorm
pe fusul babei si iată, pe alt fus,
al visului ce toarce, fac ochii mari
în van
În giulgiul de pe câmpuri ne va-ngropa
ninsoarea (ce stranii anotimpuri cu dus-întors,
pe scări!), ne vor călca pe oase si tărmul ros,
si marea, cântând din reci armonici,
suflând din depărtări
Duceti-vă, troiene, m-ati înăltat pe fals la grinda
ce-o atinge doar tâmpla unui
zeu! Eu care mă pierdusem în toamnă
la un vals, mă regăsesc în iarnă călcând
spre Dumnezeu.
(04. 07. 2013 – 01. 05. 2014)
Volume lirice de acelasi autor:
* Fiul soarelui, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1975
* Mai mult de cât cuprinde ochiul, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1988
* Iulie Patru, Ediura Aius, Craiova, 1998
* Van Gogh, poetul, Editura Aius, Craiova, 2010
* Dacă ar fi să exist, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2011
* Patru mâini si o aripă, Editura Autograf MJM, Craiova, 2011
* Păcatele după Newton, Editura Autograf MJM, Craiova, 2012
* Insomniile unui tratat de pace, Editura Aius, Craiova, 2012
* Nesomnul păsării din Rai, Editura Aius, Craiova, 2012
Virgil Dumitrescu este membru al Uniunii Scriitorilor din România
„(…) o parafă de legalizare notarială, situându-l pe Virgil Dumitrescu dincolo de contingentul local al creatorilor, chiar si al celor zisi de zile mari. Ole!”
Marian Barbu
„(…) sentimentul ludicului, ironia, umorul si sarcasmul se împletesc fericit în structuri lirice de o surprinzătoare inventivitate verbală”.
Nicolae-Petre Vrânceanu
„Timpul, perseverenta, interogatiile lăuntrice si lecturile neîntrerupte i-au dat puterea să întruchipeze din cuvânt o lume poetică mai mult decât convingătoare si deosebit de incitantă”.
C. Voinescu
„ …o constiintă artistică matură, posedând o tehnică impecabilă de a construi miracole si o putere de plasticizare din ce în ce mai rar întâlnită la creatorii din ziua de azi”.
Constantin Preda
„Virgil Dumitrescu scrie o poezie a evanescentei, a scintilatiilor, construind pentru a risipi, fugind de retorică pentru a nu dogmatiza”.
Paul Aretzu
„ …este un poet special, din speta celor dispusi să îsi arunce în joc fiinta întreagă, tocmai atunci când te astepti mai putin, si cu care nu poti să nu empatizezi”.
Mihai Ene
„Chiar si prin volutele unui joc stilistic din care nu lipseste cochetăria cu ofertele modernistilor saptezecisti, Virgil Dumitrescu rămâne indisolubil plasat în albia atât de promitătoare la timpul său a expresionismului autohton de extractie blagiană, dar revalidat în contextul redeschiderii sincrone a liricii noastre post-proletculte”.
George Popescu
„Poet reflexiv, preferând meditatia si rememorarea confesivă, Virgil Dumitrescu este, indubitabil, un nume de referintă al liricii românesti actuale”.
|
Ion Deaconescu 6/18/2014 |
Contact: |
|
|
