Scrisoare pastorală
Dragii mei enoriasi! Hristos a înviat!
Viata lumii. Noi, crestinii, nu credem în ideea de Dumnezeu. Judecătorii, procurorii si avocatii slujesc ideea de dreptate, iar filozofii slujesc ideea de întelepciune. Pentru acestia, dreptatea si întelepciunea sunt numai niste notiuni abstracte, care se schimbă în functie de vremuri, de locuri si de oameni. Dreptatea si întelepciunea în cazul lor nu se întruchipează într-o persoană anume, nici chiar în ministrul justitiei sau al culturii. Si acesti ministri slujesc ideile de dreptate si întelepiune, fără a pretinde că au cunoscut vreodată pe cuneva care ar fi însăsi dreptatea si întelepciunea.
Pentru noi, crestinii, Dumnezeu nu este idee, ci fiintă. Este o fiintă vie, creatoare si conducătoare a lumii văzute si nevăzute, spirituală, atotprezentă, atotputernică, vesnică, mai presus de lume, de timp si de spatiu, bună, dreaptă, înteleaptă, iubitoare de oameni. Asa cum ni S-a descoperit în Sfânta Scriptură si în Sfânta Traditie, Dumnezeu este Unul în fiintă, dar întreit în persoane: Tată, Fiul si Sfântul Duh. Nu sunt trei dumnezei, ci Unul, întreit în persoane. Aceste persoane formează Sfânta Treime. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au atribute comune, cum sunt cele enumerate mai sus, dar si atribute specifice fiecăreia. Asa, bunăoară, Domnezeu-Tatăl este creatorul si conducătorul lumii; Dumnezeu-Fiul este mântuitorul si va fi judecătorul lumii, iar Dumnezeu Sfântul Duh este dătătorul de viată si sfintitorul lumii. Ne este greu să întelegem această învătătură, fiindcă raportăm totul la ceea ce vedem cu ochii nostri trupesti, pierzând din vedere că Dumnezeu este Duh, nu materie, adică o altă formă de existentă.
De-a lungul timpului, atât Sfintii Părinti, cât si teologii de tot felul, au încercat să pătrundă adâncurile acestei taine a Sfintei Treimi, dar n-au reusit s-o facă pe deplin. Nu poti cuprinde apa mării într-un ibric! S-a recurs la tot felul de asemănări, dar deplin nu s-a putut explica această taină. Sfântul Spiridon al Trimitundei, la Sinodul I ecumenic de la Niceea, arăta tuturor că Sfânta Treime este asemenea unei cărămizi, care e formată din pământ, din apă si din foc. Mi se pare însă mult mai potrivită pentru întelegerea noastră asemănarea Sfintei Treimi cu un pom. Pomul este format din trei părti: rădăcină, tulpină si coroană. Toate trei părtile acestea formează una: pomul. Fiecare, luată separat, nu mai este pomul în deplinătatea lui. Aceste părti au atribute comune, cum ar fi faptul că sunt alcătuite din esentă lemnoasă, dar au si atribute specifice. Astefel, rădăcina captează din pământ substantele hrănitoare pentru pom si-l fixează pe acesta în pământ; tulpina transportă substantele hrănitoare către coroană si asigură stabilitatea pomului, iar coroana pregăteste hrana pomului, zămisleste si creste fructele.
În cultul Bisericii noastre au fost rânduite mai multe sărbători închinate lui Dumnezeu – Fiul(Nasterea, Tăierea Împrejur, Botezul, Întâmpinarea, Învierea, Înăltarea, Schimbarea la Fată), lui Dumnezeu – Sfântul Duh i-a fost dedicată o sărbătoare(Pogorârea sau Cincizecimea), dar lui Dumnezeu-Tatăl nu I-a fot închinată o sărbătoare propriu-zisă. Există însă o sărbătoare închinată celor trei persoane ale Sfintei Treimi, care este fixată luni, a doua zi după Rusalii, adică la 51 de zile după Înviere.
Dacă despre Dumnezeu-Fiul, adică despre Mântuitorul, avem numeroase prilejuri să vorbim la diferite slujbe, despre Dumnezeu-Tatăl si Dumnezeu – Sfântul Duh avem mai putine prilejuri. Astăzi mă voi opri, în câteva cuvinte, asupra învătăturii privind pe Dumnezeu – Sfântul Duh. El este dătătorul de viată si sfintitorul lumii. Am putea spune că este ca un imens generator de curent electric(hidrocentrală, termocentrală), care produce viată si o transmite tuturor plantelor si vietuitoarelor din lume. Atâta vreme cât acestea au viată, trăiesc, cresc, se reproduc, îsi dau rodul lor. Când viata se retrage din ele, mor. Putem spune că Duhul Sfânt stă la baza materiei vii. Putem să reproducem orice plantă sau vietuitoare din diferite materiale, dar nu putem să-i dăm viată acelei forme. Viata a fost si rămâne o taină a existentei lumii vii. Viata se împărtăseste tuturor plantelor, vietuitoarelor de tot felul si oamenilor, indiferent de specie. Este o energie care pune în miscare tot felul de ,,aparate”, adică de organisme vii. Prin urmare, cu stirea si cu voia lui Dumnezeu există fiecare fir de iarbă, fiecare viermisor, cât de mic. În afară de voia si lucrarea lui Dumnezeu lumea vie nu există.
A doua latură a lucrării lui Dumnezeu – Sfântul Duh este cea de sfintitor. Sfintenia este o altă formă de energie, pe care Dumnezeu o împărtăseste atât oamenilor, cât si naturii. Ea nu are lucrare atât de vastă cum are Viata. Sfintenia se împărtăseste de către Dumnezeu - Sfântul Duh lumii ca har. Acesta este o altă formă de energie. El a fost dat Sfintilor Apostoli la Cincizecime, adică la sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh). Sfintii Apostoli l-au împărtăsit oamenilor sub forma Sfintelor Taine si Sfintelor Ierurgii. Stim că Sfintele Taine sunt în număr de sapte(Sf. Botez, Sf. Mirungere, Sf. Spovedanie, Sf. Împărtăsanie, Sf. Cununie, Sf. Maslu si Sf. Hirotonie), iar Sfintele ierurgii sunt în număr nelimitat. Amintim aici câteva: sfintirea apei, a bisericilor, a caselor, a crucilor si troitelor, a semintelor, a steagurilor, diferite molitve si slujbe etc. Sfintii Apostoli n-au fost însă nemuritori pe pământ. Tocmai de aceea, ei au transmis acest har primit de la Dumnezeu episcopilor si preotilor, însărcinându-i pe acestia să le continue misiunea în lume. De două mii de ani, se săvârseste lucrarea sfintitoare a Sfântului Duh în lume prin slujitorii Bisericii întemeiate de Mântuitorul pe cruce si de Sfântul Duh la Cincizecime. Dacă Viata se împărtăseste tuturor plantelor si vietuitoarelor si tuturor oamenilor, sfintenia se împărtăseste doar celor ce primesc Sfintele Taine si Ierurgii.
Asadar, putem spune că Dumnezeu-Sfântul Duh este viata lumii si sfintitorul ei.
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Cărarea Împărătiei a Părintelui Arsenie Boca mai cităm:
,,SOCOTELILE ÎNTELEPCIUNII CU MOARTEA. Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptătii Sale, când, spre pedepsirea răutătii, îngăduie războaiele. Atunci viata oricui se află în primejdie de moarte, si a celor de acasă si a celor de pe fronturi.
Să cercetăm, între marginile îngăduite, pricina aceasta, a războaielor, care pe multi îi spală de fărădelegi în siroaie de lacrimi. Luăm ca gând de ajutor în darea răspunsului vointa lui Dumnezeu, care urmăreste ca toti oamenii să se mântuiască si la cunostinta adevărului să vie. Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv întru dreptăti, pe cei nebăgători în seamă sau protivnici, - dar, totusi, oameni cumsecade -, abia cu ajutorul primejdiei îi înduplecă să vrea si ei ce vrea Dumnezeu, adică mântuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuintă. Al doilea gând de ajutor e primirea de mai înainte ca bun, a ceea ce orânduieste si face Dumnezeu si, stiind că nimic nu se întâmplă fară voia lui Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărârea Lui, chiar dacă nu pricepem aceasta. Iar gândul al treilea e că în suferinte fără de voie s-au mântuit mucenicii, în suferinte de bunăvoie s-au mântuit cuviosii; tot asa si cu suferintele războaielor, mult mai multi se mântuiesc pe front, decât s-ar fi mântuit acasă.
Obisnuit, lumea crede că mor în războaie cei răi si scapă cei buni. Este si nu este asa, pentru că numai singur Dumnezeu stie si tine socoteala fiecăruia. Unul din sfinti a zis: ,,Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le stie”. Pe urmă numai singur Dumnezeu stie - si precum stie si face - dacă pentru cineva e mai de folos viata, sau mai mult îi foloseste mutarea din viata aceasta. Apoi Dumnezeu, în atotputernicia Sa, foloseste si pe cei răi, pe necredinciosi, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar si pe draci, ca printr-însii să aducă la mântuire pe cei de mântuit. Asa, bunăoară, cineva, încărcat de păcate, cum l-au povătuit cei trei ,,prieteni” ai săi, ajunge la strâmtoare si nevoie mare. Necazurile îi mai topesc trupul, îi mai subtiază mintea si asa găseste pe Dumnezeu, ca pe singura scăpare a sa din primejdie. Acum I se roagă pentru prima dată si poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor mortii în jurul vietii sale, Dumnezeu în atotstiinta Sa, văzându-1 că s-a îndreptat pe calea bună pentru toate zilele lui pe care le-ar mai avea - dacă ar fi cuminte - în chip nevăzut si minunat îl scapă de moarte sigură. Dacă însă îl stie, că mai târziu va avea o pocăintă si mai bună, îl va mai îngădui printre mai multe si mai grele primejdii, scăpându-l din pericol, căci necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută, - si mai târziu îl scoate din topitoarea suferintelor, fie spre viata cea fără de trup, fie întorcându-1 spre viata pământească, ca pe un înteleptit.
Pe cei ce însă n-au statornicie în bine, ci iarăsi s-ar întoarce la rele, uitând făgăduinta ce au făcut-o la strâmtoare, pe unii îi scoate din viata cea desartă, atunci când după stiinta lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăintă din viata lor, ca în aceea să se socotească în vecii fără de sfârsit. Acestia asa-s mai de câstig pentru mântuire, primindu-i Dumnezeu cu cât de câtă pocăintă. Cei ce trecuti prin suferinte au câstigat întărire si statornicie spre bine si printr-însii stie Dumnezeu că ar dobândi mântuire si altii, pe acestia îi scapă si-i întoarce iar acasă. De cumva iarăsi se dedau stricăciunii si îngrămădirii de păcate, iarăsi îi cheamă la scoală. Si asa face de câte ori trebuie si cu toti câti trebuie. Cu cei răi si, după stiinta lui Dumnezeu, fără întoarcere, printre alte nestiute taine, are si aceste două socoteli: sau îi pierde în grabă, în chip năprasnic, ca să nu-si mai înmultească relele si asa, mai usor să se osândească; sau că, prin răutatea lor, vrea să răsplătească, să ispăsească, să întoarcă, sau să mântuiască pe unii din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăintă, sau îndărătnici la sfătuirea si rugămintea celor buni.
Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, îi scoate din viata cea desartă, fie stiindu-i că ar avea să cadă mai târziu, tinzându-si la fărădelegi mâinile lor, îngreunându-si astfel sau chiar pierându-si mântuirea si chemându-i de aceea mai devreme, până nu se schimbă în răutate nerăutatea lor; fie că, plăcuti fiind lui Dumnezeu, i-a pus la încercare si i-a aflat Lui-Si vrednici, precum scrie: ,,Sufletele dreptilor sunt în mâna lui Dumnezeu si nu se va atinge de dânsele munca. Părutu-s-a în ochii celor nepriceputi, că dreptii sunt morti cu desăvârsire si iesirea lor din lume e o mare pedeapsă si mergerea lor de la noi sfărâmare, iar ei sunt în pace. Chiar dacă în fata oamenilor au îndurat munci, nădejdea lor e plină de nemurire sii putin fiind pedepsiti, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a încercat pe dânsii si i-a aflat Lui si vrednici. Ca aurul în topitoare, asa i-a lămurit, si ca pe o jertfa de ardere întreagă, asa i-a primit. Străluci-vor în ziua răsplătirii... Iar dacă sunt câte unii răi, fără leac si nu pătesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie că i-a lepădat Dumnezeu si-i lasă să se desăvârsească în rele, ca să-si ia osândă vesnică, - precum s-a spus la cele pentru Saul.”
*
Plicul cu păcate. Stelică Zoican era preot la Balta. Avea epitrop pe Nită Urecan. Om de mare ispravă: muncitor, cinstit, corect, credincios, foarte atasat de biserică. Nu-si iubea casa si gospodăria lui, cum iubea biserica si o slujea. Ajuta si la slujbe. El tinea loc si de paracliser. Spunea ,,Miluieste-mă, Dumnezeule”, ,,Tatăl Nostru” si Crezul. Lumea din sat îl respecta si avea încredere în el. Datorită prestigiului său, si preotul era respectat, chiar că era tânăr. Fiecare era convins că dacă Nită Urecan si-a pus obrazul la o treabă, apoi treaba aceea va fi dusă la bun sfârsit. Preotul voia să facă reparatii la biserică, împrejmuiri la curtea bisericii si la cimitirul satului. Era destul să-i spună lui Mos Nită si acesta pleca din casă în casă, strângea bani, cumpăra materiale, găsea oameni potriviti si în scurt timp lucrarea era gata. Nimeni nu ar fi avut curajul să bănuiască măcar, că banii au mers în altă parte, ci nu au fost folositi în interesul bisericii si al comunitătii. Mos Nită era garantul.
Într-o duminică dimineată, când se crăpa de ziuă, Mos Nită a venit la biserică. Venea întotdeauna cu mult înainte de a veni oamenii si preotul. Iarna făcea focul, asa că la începutul slujbei biserica era caldă. În restul timpului găsea el altceva de făcut, pentru ca toate să fie bune si la locul lor, iar preotul si credinciosii să fie multumiti. În dimineata aceea, când a deschis poarta, a călcat pe un plic. Cineva îl vârâse pe sub poartă. L-a ridicat. Era deschis. În plic era o coală scrisă. Mos Nită a descuiat biserica, a intrat, s-a închinat la icoane, asa cum făcea întotdeauna. Fiindcă mai era mult timp până venea lumea, iar focul nu mai trebuia făcut, s-a retras pe un scaun si a citit scrisoarea găsită. După scris si după înversunarea cu care însira lucrurile, Mos Nită l-a recunoscut usor pe autor. Era un vecin al său, cu care avusese o mică neîntelegere pe o bucată de pământ cu oarecare timp în urmă. După ce-a citit scrisoarea, mosul a băgat-o în buzunar si si-a văzut de treabă, parcă nimic nu se întâmplase.
A venit preotul si credinciosii au umplut biserica. A început slujba. Mos Nită îsi făcea datoria ca de obicei. Era numai ochi si urechi, ca toate să meargă strună. Si au mers. La sfârsitul slujbei, după ce părintele a miruit lumea si biserica s-a golit, Mos Nită s-a dus la părintele si i-a spus: ,, - Părinte, am slujit cu credintă biserica până acum, v-am ajutat si pe dumneavoastră cu tot ce am putut, acum vă predau cheile bisericii si vă rog să-mi îngăduiti să mă retrag! Găsiti pe altcineva să-mi ia locul!” Uimit de o asa cerere, preotul l-a întrebat ce i s-a întâmplat. Bătrânul a scos scrisoarea si i-a dat-o. ,,- Părinte, vă rog să cititi scrisoarea aceasta! O găsii azi-dimineată, vârâtă sub poartă. De mine vorbeste. Tot ce spune acolo să stiti că este adevărat. Numai că el nu stie totul. Eu am făcut în tineretele mele mult mai multe rele decât scrie în scrisoare. Tocmai de aceea, nu mă socotesc vrednic să mai slujesc în biserică!”
Preotul a citit scrisoarea. Câteva propozitii i-au rămas în amintire până azi: ,,Părinte, cum îndrăzniti să tineti asemenea hoti în biserică? Dumneavoastră stiti cine a fost banditul de Urecan? Fura vite, le trecea muntii la Herculane si le vândea acolo…!” Acuzatiile continuau. Preotul a citit scrisoarea, a cântărit lucrurile si, cu tact, i-a spus: ,, - Mos Nită, Domnul Hristos a spus că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Ca atare, dacă ai fost păcătos la tinerete, dumneata te-ai spovedit de atâtea ori până acum si ti-ai spus păcatele. Chiar recunoasterea lor acum, aici, este o dovadă de căintă, de sinceritate si de credintă. Zici că vecinul cutare a scris scrisoarea, fiindcă s-a certat cu dumneata. Mos Nită, prefer să am biserica plină de păcătosi ca dumneata, decât să fac slujba cu sfintii din icoane, iar oamenii corecti, cinstiti si atât de grijulii precum vecinul dumneata să nu dea nici la Pasti pe la biserică! Nu, mos Nită, nu-ti primesc cheile! Rămâi, în continuare, si slujeste biserica si pe Dumnezeu cu acelasi devotament de care ai dat dovadă până acum!”
A rămas Mos Nită si a slujit la biserică încă multi ani si nimeni nu a avut ce-i reprosa.
*
File de jurnal- 28 febr. 1981. ,,Azi-noapte, la 0,46 am plecat cu acceleratul din Bucuresti. În Gara de Nord era mare aglomeratie. A fost o furtună puternică. Ningea. Era pericol de înămetire a zăpezii pe linii. În gară am văzut-o pe Sofia Vicoveanca, cântăreata Bucovinei. După toate aparentele, cred că are în jur de 25 de ani. Destul de drăgută, îmbrăcată foarte decent. Un fel de testemel negru îi încadra bine fata. Palton modest, de culoare închisă; o fustă neagră îi acoperea aproape în întregime cismele. Avea o geantă la umăr si o alta, galbenă, mai mare, în mână. A aplecat cu trenul de Suceava. Era însotită de o fetită de 14 – 15 ani. Cred că dacă ar fi fost singură, as fi încercat să leg câteva vorbe cu dânsa. Nu stiu ce i-as fi spus, însă am oadmiratie eosebită fată de această artistă, fată de stilul ei interpretativ. În glasul ei parcă reînvie toti mortii, toate sperantele si bucuriile Bucovinei.
Tot în Gara de Nord am văzut-o si pe Ecaterina Oproiu, atât de apreciatul critic de artă. Era în compania unei tinere si a unui tânăr. Privea plebea gării de undeva de sus, cu pretentia omului a toate cunoscător, sfidând parcă mizeria vietii(…).
În sala de asteptare cl. I, une reusisem să mă streor si să-mi găsesc un loc, era o familie de turci sau tătari dobrogeni. Soacra si fiica l-au lăsat pe iubitul ginere si sot lângă bagaje si s-au reîntors după vreo două ore, schimbate si iradiind de bucurie. Nefericitul a făcut un tărăboi de toată frumusetea, ar aceasta nu le-a stirbit cu nimic femeilor buna dispozitie. Turcoaica cea micăera foarte drăgută; cea bătrână avea ceva urât, tulburător, în priviri, ca o pasăre de pradă. Desi îi despărtea câteva generatii de epoca migratiilor, ochii aceia mai păstrau în ei ceva din pustietoare.
În tren am avut parte de niste moldoveni pusi pe sotii, care n-au mai tăcut până la Severin. Probabil că nu stiau că eu picam de oboseală! Se luminase bine, când am ajuns în autogară la Severin. Era un ger cumplit. Am urcat în autobuzul de Balta-Baia. Sofer era consăteanul meu, Luca Bădită. Fiindcă nu apucasem bilet de la casă, m-a luat de mână si m-a dat jos. Pe câtiva profesori i-a trântit pur si simplu pe peron, pentru că nu aveau abonamentele vizate. Masina nu era înărcată la maximum. Se zice că i-ar penaliza pe soferi cu 5%, dacă ar tăia bilete din autogară. Zeci de oameni pierd ore în sit pe peron în asteptarea unui bilet. La cele două case sunt cozi interminabile, sufocante. În două ore nu se stie dacă poti ajunge la casă. Să mai ai si ,,fericirea” ca tocmai atunci să se termine si biletele! Am circulat pe multe trasee. Mai usor vii din Bucuresti, Cluj, Timisoara la Severin, decât din Severin până la Bârda. E o sfidare a civilizatiei ce-o pretindem si a eticii ce-o promovăm să vezi soferi cu câteva clase, ,,dumnezeii autogărilor” trântind si rupându-le nasturii la haine nefericitilor pasageri, uneori cadre didactice, oameni cu o anumită pregătire, fără a mai vorbi de nenumăratii anonimi ai zilei! E absurd dar adevărat să vezi oamnei plângându-si mortii pe peronul autogării, fiindcă, venind din Botosani, n-au mai putut să-si ia bilet pentru Izverna. Masca sub care se ascund toate este criza de benzină… Să fie, oare, adevărata cauză?
Am venit până la Malovăt cu autobuzul de Malovăt. Nea Lungu a avut însă voie să taie mai multe bilete din autogară: ,, - Dom’le, legea-i lege, omu-i om!” De la Malovăt am mers pe jos pană la Bârda”.
*
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 6/16/2014 |
Contact: |
|
|
