Eminescu, la fel de viu după moarte
Cei 125 de ani scursi de la moartea poetului national au fost, se pare, prea putini, oricum nu îndeajuns de expliciti în ce priveste destinul său tragic.
Biografii s-au aplecat asupra epocii de atunci cât să nu deranjeze umbrele.
Cu toată febra căutărilor care n-au contenit, fiindcă Eminescu e la fel de viu după moarte, autorii manualelor scolare, de unde începe instructia unei natiuni, au rămas pe cronologia austeră. Avem în fată, fără vreun raport de cauzalitate, lunga fisă a unui pacient luând la rând spitalele, cu mici pauze de libertate în exterior.
Un bolnav căruia, dincolo de observatia clinică, teoria conspiratiei îi vine ca o mănusă. În ianuarie 1883, “înnebuneste” brusc, iar zvonul e făcut public. Iese din spital si munceste până la epuizare în redactia de la Timpul.
Se întâlneste cu Iosif Vulcan, directorul revistei Familia, apoi merge la Iasi pentru dezvelirea statuii lui Stefan cel Mare. Revine în capitală si, la 23 iunie, reapar semnele dezechilibrului său mintal. Se internează după cinci zile la sanatoriul doctorului Sutu, pentru ca în octombrie să fie trimis la Viena, de unde se întoarce în februarie 1884.
În noiembrie recidivează si e internat la spitalul “Sf. Spiridon” din Iasi.
În 1885, merge la tratament undeva pe lângă Odessa, iar după încă un an este internat la ospiciul de la Mânăstirea Neamt. Î
n 1887 se mută la Botosani, pentru ca, în 1888, la rugămintea sorei sale Henrieta, să se stabilească la Bucuresti. În februarie 1889, este internat la spitalul “Mărcuta” si apoi transportat la sanatoriul “Caritas”.
În noaptea de 15 iunie, moare la sanatoriul doctorului Sutu. Diagnosticele puse bolii după 1883 erau însă pur formale si prin aceasta nedrepte. Se coagulează teoria conspiratiei. Eminescu, nationalist convins, nu putea rămâne în afara evenimentelor care îi vizau pe moldoveni (înstrăinarea Basarabiei) si pe ardeleni, după semnarea tratatului secret între Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o parte, si România, pe de altă parte, prin care era interzisă orice manifestatie în favoarea eliberării Ardealului. Riscând enorm, în 1882, Eminescu înfiintează, conspirativ, Societatea Carpatii, militând, între altele, pentru aducerea trupelor din Regat. Prin faptele sale, luate ca nesăbuite, contravine politicii Partidului Conservator, lui Maiorescu însusi (iar acesta, luând calea străinătătii, îl va părăsi, decisiv, timp de o lună si jumătate), lui C.A. Rosetti si lui I.C. Brătianu. Petre Carp ordonă scurt: “…si mai potoliti-l pe Eminescu”. Poetul publică un articol vehement la adresa mai-marilor vremii. Nu semnează articolul, dar e turnat la Politie si pus în cămasă de fortă, în februarie 1888. Avea să moară, notează Henrieta, “în cea din urmă mizerie”.
Aflăm în acesti ani că adevărata cauză a mortii lui Eminescu a fost surmenajul cerebral.
Nu a suferit de sifilis, dar a fost injectat cu mercur peste dozele admise, spre a i se grăbi sfârsitul. De altminteri, creierul său, cântărind 1.490 de grame, este dovada falsitătii diagnosticului de lues, devorator de materie cerebrală.
Dând firul înapoi, astfel “înnebuni” brusc, la 33 de ani, pentru a se stinge, la 15 iunie 1889, cel despre care Arghezi nota: “A vorbi de poet este ca si cum ai striga într-o pesteră vastă”.
|
de Virgil Dumitrescu 6/15/2014 |
Contact: |
|
|
