Din volumul în manuscris „între Esentă si Nimic"
Ordine-n Cuvânt
De ce nu pui Tu, Doamne, ordine-n Cuvânt, să-i iei povara ireversibilitătii, s-abrogi articolul din legile Cetătii, să nu mai curg’-apocalipsă pe pământ?!
Făcutului îi pune puncte Terminus si nu-l mai duce-n infinituri plus ori minus.
Viata
Viata e un stat la rând ca să ne vină rândul, vadul pe care-l treci, s-ajungi pe malul celălalt; un joc divin de-a joaca existentială, un joc al stereotipiilor, un dat în datum, că asa e-n datul sortii.
E poate-un vis al unor entităti de dincolo de noi, ce tine-atât cât tine somnul lor acolo. E răsărit si-apus si încă un ceva ce încă nu s-a spus. E-ajunsul într-o gară unde numai se coboară; e drumul cercului ce se închide, - acronie – diacronie - acronie - , Calea-ntre Esentă si Nimic.
Un paradox – cum toate paradoxurile sunt stupide - , exil pentru o vreme si-ntoarcerea în dincolo de zidul Plank, ‘ nainte de Big Bang. E sensul unic al Făcutului dintâi, ce nici Demiurgul poate ori nu vrea să poată să fie altfel decât: am fost, suntem s-om fi cât tine vesnicia ai Nimănui. De am fi fost si-ai Lui…
Lăsati-l dracu!
Lasati-l dracu! E poet. O viată v-a mintit frumos, că viata e frumoasă!; că luna de pe cer, cu tot cu stele, e a voastră, stiind că nu puteti s-ajungeti pân’ la stele. Lasati-l dracu!
Când voi aveati si bube si noroaie, el vă spunea că viata e o roză si, să nu fiti tristi, că totul este o metamorfoză. Lasati-l dracu! E poet.
În veacuri paralele
Iubita mea, - fată morgană, în virtualitate am trăit, în veacuri paralele ce ne-au separat; stiam unul de altul, dar parc’-am fost abstracti, nu ne-am interferat.
Stiu c-ai intrat odat’ în visul meu; mergeai pe vârfuri, te apropiai tiptil(ă); plângeai cu rugăminti să te răpesc din veacul tău, c-ai mai crescut, că nu mai esti copilă.
Când să te iau, să te opresc la mine, un lotru ori numaistiucine, mi te-a furat din vis, si nu mai stiu de tine.
Din ceata ‘ceea
Din ceata de pe ulita copilăriei, lipsesc prea multi, dar nu făr’ de motiv; absente motivate… că s-au mutat definitiv în altă parte.
Dar n-au plecat deodată, ci unul câte unul, pe rând, cum pleacă leatul în armată, când se-mplineste anul, când vine si sorocul; nu stiu ca unul din acei plecati, doar unul să-i pună mâna-n cap norocul si să se-ntoarcă cum se întoarce leatul din armată. Ce parodie! Soartă?
Mă-ntreb
Mă-ntreb cumva frustrat de un răspuns: când voi pleca, si de ajuns va trebui ajuns, eu unde voi pleca cu-avizele trimise în caz că cerurile nu vor fi deschise?
Mă-ntreb cum vă-ntrebati si voi, când vine vorba despre lumea de apoi, în ce Program intrăm, pe mâna cui si cine ne va scrie soarta în răbojuri în caz că nu va fi vreo criză la hârtie?!
Voi, demoni sacri
Sărmani poeti, voi demoni sacri, ce v-ati deprins cu poezia, ne amăgiti că voi sînteti acei ce lumea o preschimbă cu versul vost’ în alchimia, dar cum se face, au nu stiti că nici de foame, nici de sete, nu tine poezia?!
Si nu stiu ce motiv mă-ndeamnă să vă scult minciunile edulcorate si poate nu stiti ce înseamnă o rimă ori un coriamb, ori un dactil, un vers în stil alexandrin si lucrurile metamorfozate - mă crede-un reflexiv, nu mucalit – când îti culeg cuvântul cumpănit ca pe lumina cea dintâi, ca pe un „Fiat lux!” divin.
Poate…poate…
Când duceai cu greu ulciorul cu răcoare din izvorul si te-am ajutat să-l duci pe cărarea dintre lunci, singuri ca-ntr-un cuib de cuci, ai uitat?
Când la plată, de rusine, te-ai cam înrosit ca racul, eu persuadând, că leacul ti-l dau eu, că e la mine, doară să-l primesti.
Ca să scapi fată curată, să te iau cu binisorul, că esti cea mai fată, fată, care nu vrea deocheată, dar spre sară, pe-noptate, poate…poate…
Cântati patriarhalul
Pictorii-s de mult la tară si pictează pitulici; voi poetii, ce-asteptati de-ncurcati treaba pe-aici!?
Ce mai stati în burgul vost’, bateti strada si asfaltul? repliati-vă la tară, mai aproape de Înaltul si cântati patriarhalul, brazda neagră si belsugul, puneti rimă-n vers, măsură si deprindeti mestesugul
celor câte sunt la tară; înfrătiti-vă cu glia, cu izvorul si-aveti grijă: nu ucideti ciocârlia!
Anotimp
Si a plesnit bobocul, si-a dat salcâmu-n floare, eterul, zgomotul de fond, si-l tine treaz în veac; un punct mânjeste cerul, - o ciripitoare; în pajisti, fete si feciori pun fânu-n prepeleac.
Marghioala pune apă în ulcior de la izvor; tiptil, s-apropie flăcăul, si-ntrecând măsura, o sperie pe fată, care-si face cruci de zor, scuipând în sân să nu se ia de ea sperietura.
Lăsatul serii-i strânge-acasă si în case, nici hora, si nici sezătoarea nu mai este-un trend; de-un timp, tata Goldana nu mai coase si-si cumpără de-a gata de la second hand.
Cum dracii… - parabolă -
Cum dracii se pricep să-mi facă raiul iad, de ce nu hotărăsc nici o măsură sfintii, să-i urce-n cer si-apoi să-i văd, în hău, cum cad în coadă si să-si rupă-n gură dintii?
Cum dracii îsi dau mâna cu frătie si fac din drăcovenii treabă diavolească, din carul lui hodorogit, Sfântul Ilie de ce nu-i fulgeră, chiar să-i trăsnească?
Cum dracii si-au făcut un iad, alternativă la raiul nost’, s-au apucar zelosi de treabă, de-au pus tălpoaie, de la Tartor o misivă, dar nu din orice popă, nici din orice babă.
De ce, cum spune Blaga, raiu-i luminat de flăcările iadului? – tristă sărăcie! stiam că Dumnezeul meu e luminat, iar la lumină nu se fac’-economie.
Înc-un an
Ca-n toti anii, si-anul ăsta cântă-n nuc privighetoarea si cu trilu-i nearhaic ne perpetuăm splendoarea
astei vieti ce o petrecem, astei vieti ce ne petrece parte dincolo de-albastru, parte în mormântul rece.
Înc-un an si încă unul pân’ se termină si anii si nu te-mprumută nimeni cu-ncă unul, pe toti banii.
Si-a venit un înger
Si-a venit la mine-un înger, îngerul ce mi-a fost strajă, îngerul ce mi-a zâmbit, si-a venit ca să mă vază
dacă încă mai fac rime, dacă încă mai port semne ale unui veac arhaic si, ca înger, să mă-ndemne
ca-n urcusul spre golgote, printre legi, printre cutume, să nu supăr pe Nimicul ce m-a aruncat în lume.
Gândind la Eminescu
Mă tot gândesc mereu la Eminescu, sărac, cu-o sută ludovici pe lună, plată expediati de căminarul la Viana pribagului poet cu fruntea lată.
Îl am în mintea mea pe Eminescu, împrumutând pantofii de la Chibici* si pantalonii de la Bodnărescu**, s-ajungă la un curs de matematici.
Îl port mereu în mine pe-Eminescu, mereu geniu pustiu si demon apostat; privesc pe firmament luceafărul de ziuă – efigie-suspendată-n cerul înstelat.
|
Vasile Popovici 6/11/2014 |
Contact: |
|
|