Prefată la cartea lui Serban Chelariu " Gălbenusul soare "
POETUL METAFIZICIAN – SERBAN CHELARIU – TESTÂND FIABILITATEA PARADIGMEI GALACTICE
Aesthetic qualities are important in science and necessary, I think, for great science – Roger Penrose*
Cu cel de al cincilea volum de poesie, GĂLBENUSUL SOARE (Editura Limes, Cluj-Napoca: 2013, .) se rotunjesc două decenii de când, în cursul anului 1994, Serban Chelariu (născut în Bucuresti, la 30 septembrie 1943) a reînceput instinctiv să se rebranseze la tensiunea înaltă a discursului poetic, după ce părăsise această modalitate expresivă, în urma unei serii de tatonări între 1962 si 1971 cărora, la epoca respectivă, le-a subevaluat sansele cristalizării în timp. În acest mod, poetul si-a amânat un lirism insolit, pentru ultima treime a carierei sale de inginer în domeniul constructiilor industriale – carieră jalonată, pe de altă parte, si de o nestăvilită pasiune pentru pictura de sevalet, ce în repetate rânduri din 1970 încoace si-a împlinit-o prin numeroase expozitii personale si colective, mai ales în Statele Unite ale Americii, noua sa patrie.
În ce priveste poesia sa ca expresie a unei imaginatii deopotrivă introspectivă si vizionară, servită de o artă ce îmbină cutezător ludicul cu gnomicul, Serban Chelariu si-a propus explorarea noii perceptii (dacă nu chiar constiinte) galactice. Aceasta s-a ivit sub impactul paradoxalei opozitii de la inceputul secolului trecut dintre fizica cuantică, inaugurată în 1913 printr-un articol publicat de cercetătorul danez Niels Bohr (1885-1962), si teoria relativitătii generalizate, publicată în 1915 de către Albert Einstein (1879-1955), care în1905 lansase teoria relativitătii restrânse, cât si datorită impactului global si nu mai putin deconcertant al noilor teorii astrofizice, generate de viziunea cuantică asupra energiei cosmosului. Ipotezele si teoriile apărute după 1960, au preocupat generatiile următoare de matematicieni si fizicieni, reprezentate la vârf de britanicii Sir Roger Penrose (născut în 1931) si Stephen Hawking (născut în 1942) care si-au propus să realizeze o sinteză între cele două orientări rivale reluând la alt nivel de complexitate, după mai bine de o jumătate de veac, dezbaterea dintre Bohr si Einstein, ce a durat aproape un deceniu. Intuitiile si ipotezele lor, desprinse din axiomatica si codurile cosmogonice traditionale, au fost prefigurate încă de pe vremea presocraticilor, ca de pildă la un Heraclit sau la un Parmenide, când s-au pus bazele autonomiei stiintelor naturii fată de mitologie, autonomie ce s-a reimpus în prim-planul modernitătii timpurii, odată cu zorile Renasterii.
În a doua jumătate a secolului al douăzecilea si în primul deceniu al secolului nostru, observarea fenomenelor astronomice s-a adâncit considerabil, mai ales datorită progreselor tehnice, cum ar fi constructia telescopului orbital administrat de NASA, ce poartă numele astronomului american Edwin Powell Hubble (1889-1953), si capacitatea de a măsura masa particolelor subatomice cu existentă fluctuantă si în număr nelimitat, precum bosonii anticipati pe la mijlocul anilor 1960 de fizicianul scotian Peter Higgs (născut în 1929) si confirmată în ziua de 4 iulie 2012, creând astfel premisele elaborării în secolul nostru a unei teorii explicative complete privind originile, geneza si evolutia cosmosului... Higgs a devenit în toamna anului 2013 unul din laureatii Premiului Nobel pentru Fizică, ca recunoastere, este drept, tardivă, a acelei ipoteze epocale, formulată cu aproape jumătate de secol în urmă.
Se conturează parcă si mai pregnant, în acest al cincilea volum de versuri al poetului Serban Chelariu, un domeniu lexical care cuprinde atât în registrul ipotezelor teoretice, cât si în cel al unor enunturi ludic-ironice, termeni sau expresii precum: ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; . Tensiunea între imponderabilitătile spatiului intergalactic si sfera biologicului, determinată mai cu seamă de recurenta elementului gălbenus, este întretinută prin eludarea, pe parcursul întregului volum, a unor rezolvări cvasidefinitive. În acest sens, grupajul pieselor din GĂLBENUSUL SOARE evidentiază un interes sporit al autorului de a-si asuma complexitatea incertitudinilor, neostoit chestionate, dar într-o manieră mai temperată, menită să asigure interiorizarea rostirilor. În această ordine de idei, definitoriu este poemul f i e c a r e p u n c t. Ceea ce vrea să spună că si până la volumul de fată, tematica aceasta a fost abordată. Oferim asadar cititorului interesat, în prelungirea primei note finale (marcată printr-un asterisc), lista principalelor incidente, indicate prin titlul poemelor din volumele anterioare, indentificate la rândul lor, prin sigla titlului.
*
Unul din primele poeme ale lui Serban Chelariu, intitulat v i a t a – dacă nu chiar primul ce s-a izvodit din palimpsestul strălucitului său debut editorial datând de la finele anului 1998 – se derulează, cu aplomb, astfel: viata/nu ne este decât/ o aruncătură din privirea păstrăvului/ peste a lacului ruptă eternitate/ o tu/ Parmenide/ o tu/ temporalitate// magnolia si-a scuturat/ petalele din cârcă/ un proaspăt există/ cu greul din/ este/ peste a noastră fragil de riguroasă osatură/ de zeu hoinar/ si derbedeu/ împărătiilor agreste// trecutul/ dat la darac/ prin carne îsi agată/ trosnind de amintiri/ dintre secunde smulsi/ crăpând uscat/ scaietii// prieteni/ moartea este mult/ mai adâncă/ decât plugul vietii// o/ cât de mult/ ne-nconjoară/ si desparte/ dinspre fiecare/ cardinală parte// doară cerul/ iazul si câmpia/ chicotesc cu norii/ fără să le pese/ fluturându-si în lumini/ tesuta-n viată/ apretată-n vesnicie/ iia Am citat această fascinantă compozitie pentru că ea reliefează de la bun început faptul că la Serban Chelariu poesia se iveste, precum zeita-fecioară Atena de sub fruntea lui Zeus, înarmată cu coif, pieptar si lance, gata să-l sprijine efectiv pe eroul-luptător, decisă să-l favorizeze si să-l ocrotească. Întâlnim astfel încă de la primul volum idealurile poesiei pure cheltuindu-se cu aceeasi devotiune si abnegatie în edificarea fiecărui poem în parte. Dar nu mai putin aflăm inserat si continuumul spatiu-timp în invocarea din finalul primei strofe: o tu/ Parmenide/ o tu/ temporalitate// în care al doilea temen al binomului, temporalitatea, îl reprezintă pe Heraclit, celălalt important filosof presocratic, care, prin opozitie cu Parmenide, desemnează ipostaza curgerii timpului, în vreme ce Parmenide este asociat cu postularea unitătii de monolit a încremenirii spatiale. Implicit deci, invocarea trimite atât la zorile filosofiei europene cât si la dimensiunea cardinală a teoriei relativitătii restrânse, specifică zorilor secolului al 20-lea.**)
Privind retrospectiv, recunoastem încă de la volumul debutului intitulat ‘cu reverberatii proustiene’ ÎN UMBRA NUMERELOR PRIME, însumând 40 poezii (Editura Paideia, Bucuresti: 1998, 108p.), fuziunea dintre plastica rostirii – sprijinită pe o prozodie surprinzătoare, ce pare uneori desprinsă din melosul folcloric autohton – si structurarea sensului, în baza unei retorici riguros conceptualizate si a unei stilistici atent calibrate. Volumele ce i-au urmat: QUADRATURA LUNII (Editura Paideia, Bucuresti: 2000, 135 p.), compus din 49 de titluri; PRAF PESTE PULBEREA INIMII (Editura Cartea Românească, Bucuresti: 2002, 247 p., din ale cărui 141 bucăti 76 sunt inedite); NODURI SI CÂRLIGE (Editura Brumar, Timisoara: 2005, 110 p.), compus din 53 poeme; la care adăugăm acum si pe al cincilea, GĂLBENUSUL SOARE, cu ale sale 47 poeme, totalizează laolaltă 265 piese, cu un statut generic cristalin, însotite, pe parcurs, de ingenioase vizualizări grafice, apartinând autorului.
Un al saselea volum, PIELE SI UNGHII, se profilează la orizont, aflându-se într-o fază înaintată de finisare. Conform unui antecalcul, opera poetică a lui Serban Chelariu ar putea, asadar, totaliza în curând în jur de 350 poeme, din care mai multe zeci, poate chiar o treime, întrunesc, pe lângă interesul în sine al temelor, un mănunchi de superbe rezolvări formal-estetice – ceea ce constituie deja un corpus redutabil, ce-l îndreptăteste pe autor la un statut consolidat si peren pe fundalul confruntărilor dintre teoriile critice si judecătile axiologice, una din preocupările de vârf ale istoriei literare.
*
Vom reproduce acum inedita, p e s t e c â t e v a z i l e, extrasă cu permisiunea autorului din sumarul provizoriu al volumului în curs de asamblare, PIELE SI UNGHII, în care scriitorul consemnează sobru ca un recitativ, dar sub semnul autoironic al unei temporalităti aleatorii, prefigurarea unor momente de răscruce ale biografiei sale. Evenimentele, asadar se înseriază sub forma unei cronologii-bilant, fără a avea însă un caracter retrospectiv accentuat. Mai curând, ele se asează sub oblăduirea timpului prezent, guvernator al discursului liric, pe punctul de a se realiza mereu în viitorul previzibil, fapt care nu exclude însă, ba chiar întrevede o anume transcendere finală:
peste câteva zile mă duc la grădinită
peste câteva zile mă duc la scoală
peste câteva zile părintii sunt dati afară din învătământ
peste câteva zile pictez un tablou
peste câteva zile îmi fac autoportretul în lut
peste câteva zile mă duc la înmormântarea bunicului
peste câteva zile părintii sunt reabilitati
peste câteva zile mă duc la liceu
peste câteva zile mă plimb cu o fată
peste câteva zile mă duc la nunta surorii
peste câteva zile dau examen la bele-arte
peste câteva zile dau iar examnen la bele-arte
peste câteva zile dau examen la institutul de constructii
peste câteva zile tata redevine lector universitar
peste câteva zile mă duc la înmormântarea tatei
peste câteva zile ajung inginer
peste câteva zile mă îndrăgostesc
peste câteva zile mă duc la armată
peste câteva zile mă duc la servici
peste câteva zile mama publică poeziile tatei
peste câteva zile mă duc pe santier
peste câteva zile sora pleacă în străinătate
peste câteva zile mă duc la pasapoarte
peste câteva zile mă duc la aeroport
peste câteva zile mă duc în manhattan
peste câteva zile mă duc la metropolitan museum
peste câteva zile sora naste un băiat
peste câteva zile deschid o expozitie de desene
peste câteva zile vine iubita
peste câteva zile sunt angajat inginer în manhattan
peste câteva zile iubita devine bibliotecară
peste câteva zile se naste miruna
peste câteva zile miruna se duce la scoală
peste câteva zile deschid o expozitie personală de pictură
peste câteva zile construim o biserică românească
peste câteva zile se îndrăgosteste miruna
peste câteva zile moare mama
peste câteva zile public o carte de poezii
peste câteva zile miruna se duce la facultate
peste câteva zile vine nine/eleven
peste câteva zile miruna se mută în manhattan
peste câteva zile deschid o altă expozitie de pictură
peste câteva zile moare mama iubitei
peste câteva zile miruna se mărită
peste câteva zile public o altă carte de poezii
peste câteva zile devenim bunici
peste câteva zile ne jucăm cu nepotii
peste câteva zile pierd câtiva dinti
peste câteva zile moare un prieten
peste câteva zile îmi slăbeste auzul
peste câteva zile am probleme cu sănătatea
peste câteva zile mă pun pe picioare
peste câteva zile ies la o plimbare
peste câteva zile încerc să scriu o poezie
peste câteva zile încerc să pictez un tablou
peste câteva zile
cu toate poeziile mele nescrise
peste câteva zile
cu toate tablourile mele nepictate
mă gândesc la tinerete
si la tine
viată
a mea
si mă întreb
oare o să-mi mai fie vreodată
de tine
tot atât de dor
O dată iesit de sub umbrela determinărilor impuse de către tonul insistent al poeziei mai sus citate, autorul se vede constrâns, în finalul ei, să părăsească cadenta bine controlată a ritmului, fapt ce vădeste teama încercată în fata necunoscutului, si neîncrederea în capacitatea propriului sine de a se aduna, rechemându-si nostalgic in minte tineretea, pentru ca pe această bază să poată reînvia iluzia dăinuirii vietii si dincolo de marginile ei. Mai suna-vei dulce corn,/ Pentru mine vreodată? Ne stăruie în auz finalul eminescian din P e s t e v â r f u r i (1883, decembrie).
*
Fiorul eminescian străbate discret dar persistent poesia lui Serban Chelariu – trăsătură firească pentru o bună parte a liricii românesti, cu atestări mărturisitoare deopotrivă din partea lui Arghezi si a lui Blaga – si mai aproape de noi, prin sensibilitatea încă si mai acordată a lui Nichita Stănescu, care – asemenea lui Labis – a trebuit să îndure seceta si penuria proletcultistă tocmai atunci când talentul său intrase intempestiv în prima sa fază eruptivă. În cazul lui Serban Chelariu, prezenta liricii eminesciene se manifestă cu intensitate venită fie direct, fie dinspre tatăl său, poetul, eseistul, memorialistul si dramaturgul Traian Chelariu (1906-1966), care pe lângă sonete, într-o poezie de exceptională virtuozitate rescrie în cheie post-romantic, modernă, o nestemată a lui Mihai Eminescu, S a r a p e d e a l. Poemul S e a r a p e d e a l – cu titlu similar, dar nu chiar identic, al lui Traian Chelariu – este atins si el de aripa geniului si tocmai de aceea un unicat în poesia română. Primăvara din poemul lui Eminescu, este înlocuită cu toamna la emulul său de peste aproape nouă decenii; la fel, peisajul bucolic-pastoral al naturii renăscute asumă sclipirile extinctiei, dictată de căderea mercurului în termometre. Consonantă cu această despuiere, starea de spirit a protagonistului, din poemul ulterior, cunoaste crisparea unei iubiri invadată premonitiv de sentimentul zădărniciei. Si celelalte raportări astrale alienante, întrupate în cadente recognoscibil eminesciene, trezesc nostalgia trăirilor erotice cândva pure si depline, pe moment reînviate parcă din tăisurile simfonismului unui Rachmaninov:
Seara ne-oprim tot mai străini pe cărare…
Leagănă vânt lanuri de zări sublunare.
Din depărtări ierburi se-aud, clar-sonore,
Prin amintiri cad prea curatele ore.
Cu adieri, numai mireasmă si viată,
Stelele-n cer sufletul iar ni-l răsfată.
Stranii simtiri ca din trecut se desteaptă.
Tainic tărâm, dealul tăcut ne asteaptă.
Iar îi urcăm pantele… Mari margarete,
Ca de cristal, vii luminează regrete.
Însingurat, vechiul salcâm pe sub spatii
Si-a răstignit bratele pe constelatii.
Freamătul drag frunza de aur si-l scurse.
Tremură-n crengi numai eternele Urse.
Ne răzimăm umbrele fruntii pe spinii
Lui argintati fin cu poleiul luminii.
Pe orizont, imperceptibile dune,
Muntii înalti… Inima să ne-o adune
Din risipiri, sunet stihia străbate:
Turn nevăzut ora târzie si-o bate.
Cum n-am stiut dragostea că ne e dată
Între vecii numai o singură dată?
Tainic suspini… Mută mustrare, se-nclină
Seara pe deal fără de seamăn senină.
[poem compus în 1959, către sfârsitul ‘obsedantului deceniu’]
Cu un asemenea etalon exemplar de sublimitate modernistă în casa părintească, nici nu este de mirare că Serban, fiul poetului, va ezita după un deceniu de tatonări să se înscrie ferm pe orbita estetismului patern, estetism rafinat la prestigioase universităti ale Frantei si Italiei interbelice, de unde încă tânărul Traian Chelariu s-a întors în tară cu un strălucit doctorat în psihologismul artei.
*
Lăsând asadar de izbeliste timp de două decenii poesia, Serban va aborda artele plastice: mai întâi sculptura, foarte curând însă înlocuită cu pictura de sevalet, căreia i-a rămas fidel până astăzi. Prizând direct operele marilor maestri prin frecventarea muzeelor din New York si Philadelphia, Serban si-a elaborat sintezele temerarului său eclectism stilistic postmodern... Să nu pierdem din vedere totusi, că i-a fost dat să facă studii sistematice în domeniul stiintelor tehnice cu specializarea inginerească în domeniul solicitant si variat al constructiilor industriale. În pictură, ca si în poesie mai târziu, Serban Chelariu a rămas propriul său mentor si învătăcel, fapt întâlnit adesea la artistii autentici – cum a fost, de pildă, misticul vizionar William Blake (1757-1827), reprezentant de seamă al romantismului englez – dedicati explorării potentialului creator al propriului sine.
În QUADRATURA LUNII, cel de al doilea volum al său din anul 2000, întâlnim o si mai marcată tentativă exploratorie de a pune la încercare intuitia tatălui său privitor la segmentarea versurilor potrivit scandării, în conformitate cu modelul romantic sau simbolist ales, intuitie pe care fiul o preia însă într-o cheie proprie, postmodernă. Urmând acestă strategie, Serban adoptă o optică mai transant pragmatică atunci când rescrie poemul S i d a c ă ... compus de Eminescu în 1883. Titlul ales în concesivul d a c ă t o t p i c t e z pare anume ticluit spre a sugera, în contra-pondere, fiintei din imediata apropiere, o dezirabilă distributie a rolurilor: dacă tot pictez/ pe grunduri/ prea de necrezut/ imagini/ e/ să cazi chiar tu/ pe gânduri/ printre ale mele/ pagini// dacă tot strunesc cu versul/ ritmurile-n simfonie/ e/ să desprinzi întelesuri/ si haos si-n simetrie// dacă tot alung/ prin gânduri/ sufletu-n paragină/ e/ să-i fii tu însăti/ blânda/ rănilor/ patlagină
Nu-i greu să observăm că eul rostitor din ambele poeme este alter ego-ul poetului, iar persoana căreia îi sunt prezentate justificările, este însăsi fiinta iubită. Deosebirea dintre cele două modalităti rezidă în tonul întrucâtva complice la Serban Chelariu. Si e normal să fie mai putin intens-patetic ca la Eminescu întrucât Fiinta iubită, aidoma situatiei căsniciei părintilor săi, i-a stat o viată de om alături la bine si la mai putin bine, fiindu-i primul auditor/cititor al poemelor si totodată primul sfetnic a cărui prezentă stenică l-a încurajat si sustinut, exercitând asupră-i o benefică si pilduitoare influentă, deosebit de semnificativă, dată fiind expertiza sa în domeniul românisticii si cu osebire privitor la vatra folclorică a bazinului multietnic carpato-balcanic, tematici pe care Ana Radu Chelariu le-a adâncit si studiat continuu. Dânsa a putut oferi sotului său acea perspectivă istorică, necesară cuiva în bună parte autodidact, privitor la problematica filiatiilor si transformărilor în arta literară. Cu umor tonic, poetul celebrează în multe din poeziile sale importanta acestei simbioze casnice.
Cititorul volumului de fată este îndemnat să verifice această dimensiune, parcurgând poemul d r a g ă d u l c e s t e a de sorginte eminesciană, dacă tinem cont nu numai de epitetul „dulce” – un leit-motiv al sensibilitătii marelui nostru romantic – ci si de temperamentul robust-bărbătesc ce se profilează din Epistolarul iubirii împătimite, un adevărat Sturm und Drang, în relatia dintre „Eminul meu iubit” si mult îndrăgita sa Veronică. Pe de altă parte însă, strategia compozitională a sclipitoarei uverturi d r a g ă d u l c e s t e a ce se precipită din stei în stei precum o cataractă, ni-l recomandă pe Serban Chelariu drept stăpânul deplin al dozajului retoric necesar într-o compozitie erotică menită să pună în valoare spontaneitatea dezinhibată, care în unele secvente ale acestui tur de fortă, ne recheamă în amintire nazdrăvanele sarje, pe muchie, ale celui mai apropiat sufleteste confrate al „Bădiei Mihai”, iscusitul, dinamicul plăsmuitor humulestean, Ion Creangă!***)
Lirica erotică este un gen cu multiple incarnări în poesia lui Serban Chelariu. Ea constituie acel spatiu în care propensiunea pentru surprinderea legitătilor active în spatiul intergalactic al galaxiilor sau nebuloaselor este întrucâtva suspendată spre a face loc solicitărilor îmbietoare ale clipei. Prin omenescul ei funciar, lirica erotică este specia literară cea mai robustă si tocmai de aceea extrem de populară. De aici si primejdia care o paste în a coborî prea mult stacheta uitărilor de sine. Din punctul de vedere strict formal lirica erotică riscă să devină pretext pentru compozitorii de romante. Chelariu are însă grijă să nu bagatelizeze experientele sale insolite prin însiropare sau recursul la metafore expirate. Dincolo de aceste minimale avertizări cititorul se află în drepturile sale de a flana si alege, după placul inimii. Lista de la note e menită să faciliteze selectarea unuia sau altuia dintre demersuri. ****)
*
Cu disciplina omului de stiintă, Serban Chelariu urmează un program de actiune menit să epuizeze fenomenologic un aspect, o temă sau un leit-motiv ce se cere a fi scrutat, analizat si definit. Asa se explică anumite recurente de-a-lungul celor cinci volume si cincisprezece ani de constantă productie poetică între vârsta de 55 de ani, a debutului decisiv, si vârsta de 70 de ani de curând atinsă. Bunăoară, titlul voumului de fată, GĂLBENUSUL SOARE, are un istoric al devenirii în interiorul operei poetului nostru si în acelasi timp o preistorie aleatorie care se cuvine a fi si ea denisată si comentată. Oul elipsoidal găzduieste în interiorul unei coji subtiri, dar suficient de dure si printr-un sistem de membrane aproape etanse, albusul protector, urmat concentric în profunzime de gălbenus, acel concentrat proteinic hrănitor, esential si indispensabil dezvoltării embrionare si, în fine, adăpostit într-o fantă, plodul sau bănutul viabil, produs prin fecundare, sediu al eternei forte vitale pe cale de a se transforma, în anumite circumstante favorabile, într-un embrion din care ar urma să se dezvolte în timp un real pui de pasăre, ce ar păsi eventual într-o altă etapă evolutivă. Din punctul de vedere geometric, al unei figuri abstracte, oul sau mai bine zis gălbenusul din lăuntrul său poate fi asemuit sub raportul perfectiunii cu o sferă. De aici, probabil, si analogia dintre gălbenus si soare – sursa de lumină si căldură pentru întreg sistemul planetar dependent, dar mai ales pentru viata de pe Terra.
Dar iată G ă l b e n u s u l d e n s poem din volumul ÎUNP: Gălbenusul/ Dens cu prezentul/ S-a tăiat în ceaunul universal/ Si s-a făcut cocoloase/ În regiunea trupului nostru/ Mortii vasal/ Cu decoratii zăngănind străluciri/ De cuvinte trufase// Trecutul s-a ascuns în lumină/ Iar viitorul/ S-a-mpărtit cu radicalul din doi/ Si-a dispărut/ Undeva/ În sinea din noi/ De unde zbârnâie-n surdină/ Si bate discret/ Toaca/ Vremurilor ce vor veni/ De taină/ La cină/ Cu timpul prezent în desaga timpului/ De-apoi// Eternitatea ne-mbată cu alcooluri de spatiu discret/ Din paharul umplut cu universuri putind a concret/ Furându-ne anii odată cu vorba si vinul/ Numai prezentul rămâne mereu/ Prezent si continuu Poemul trimite dincolo de analogia amintită la o temporalitate care opune conceptului de timp mundan, măsurabil si însumabil, categoria transcendentală a eternitătii, ce nu poate fi nici trăită, nici constientizată – omul, entitate finită, neavând capacitatea de-a cuprinde, nici măcar la modul ipotetic, infinitul.
Doar apelul la dogma religioasă să fie oare instrumentul capabil să ne trezească spiritul până-într-atât încât să devenim martori la Facerea Lumii ? În binecunoscutul său poem O u l d o g m a t i c, compus în preajma Pastelui din anul 1925 si publicat la 15 ianuarie 1926 în Nr.2 al revistei Cetatea Literară, Ion Barbu foloseste următorul motto – Dogma: Si Duhul Sfânt se purta deasupra apelor. Cu acest preaviz destul de ambiguu, întrucât textul biblic general acceptat, comportă o formulare mai riguroasă: si Duhul lui Dumnezeu /Se purta pe deasupra apelor. Facerea 1, 2 – în versiunea lui Bartolomeu Valeriu Anania după Septuagintă (Bucuresti, 2001), unde, la note întâlnim explicatia: grecescul pneuma = vânt sau duh. Drept care, sensul sintagmei este: Duhul dătător de viată al lui Dumnezeu, op.cit., p.22). Cu aceasă precizare, momentul din Prima Carte a lui Moise ar fi avut loc foarte curând după marele dangăt (The Big Bang) al fizicienilor cosmologi. Ce s-a întâmplat înainte si mai ales în primele secunde după această explozie gigantică care a marcat nasterea universului nostru, este încă o sursă de aprigi dezbateri în lumea astrofizicienilor. De unde si prudenta relativizantă a lui Serban Chelariu cu privire la trecutul îndepărtat si deopotrivă la viitorul apocaliptic, pe care nu le neagă, nici nu le dezbracă de misterul ce le învăluie. Singurul lucru palpabil rămâne segmentul de timp de care suntem pe deplin constienti: prezentul rămâne mereu/ Prezent si continuu N-am vrea să se creadă însă că opunem poemul lui Serban Chelariu celui barbian. Am dorit să arătăm doar relativa independentă fată de prototipul suprem al temei. Poemul lui Ion Barbu este, să nu uităm, o insistentă pedagogie pledând pentru întelegerea sacralitătii vietii, căreia – în viziunea sa – nici dogma Vechiului Testament, nici oul rosu pascal nu-i pot fi de vreun folos, neavând altă functie decât tot una cu destinatie alimentară, lacomă, banală si profană. Precum atunci, si azi – întocma:/ Mărunte lumi păstrează dogma (v. 24-25). Ambele poeme au totusi o latură comună si anume o tendintă metafizică cu adresă transcendentală si deci opozabile contingentului, pe care-l sesizează doar pentru a-l da jos de pe soclul gustului profan. În final, Ion Barbu devine categoric în nietzscheanismul viziunii sale: Încă o dată: / E Oul celui sterp la fel,/ Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el./ Si nici la closcă să nu-l pui!/ Îl lasă-în pacea-întîie-a lui,/ Că vinovat e tot făcutul,/ Si sfânt, doar nunta, începutul.
Pentru Barbu, Nevinovatul, noul ou, [este] Palat de nuntă si cavou. v.7-8. Tandemul din versul 8 este memorabil si pentru concizia încapsulării oximoronice pe care o putem întâlni si la un alt poet metafizician de intensă vervă si anvergură intelectivă, englezul John Donne (1572-1631), care în poemul său T h e F l e a (Puricele) îl arată pe tânărul aspirant la conditia casnică, acuzându-l în fata alesei inimii sale pe puricele agresor, care a profanat mult asteptatul eveniment al proclamării uniunii lor, înfruptându-se mai întâi din sângele logodnicii, ca o clipă după aceea să comită sacrilegiul amestecului înainte de soroc, în labirintul măruntaielor sale a sângelui feciorelnic cu sângele viril al logodnicului, vidând astfel de semnificatie, asemeni unui viol, ceremonialul celor două ritualuri ale cununiei, trupească în patul nuptial si spirituală în fata altarului, anume pregătit pentru oficierea tainei cununiei : This flea is you and I, and this/ Our marriage bed and marriage temple is Altfel spus, puricele le-a denaturat identitatea si le-a pângărit atât exclusiva intimitate conjugală cât si sacralitatea ritualică a unirii destinelor. Bărbatul prinde puricele si-l execută pe loc, fără drept de apel, strivindu-i făptura între unghii. Cu stigmatul sângelui vărsat ce-i mai pătează degetele, viitorul sot îsi justifică cruzimea, apelând la sofisticăria paradoxului din predica de mai sus.
Un alt posibil termen de comparatie al poemului barbian, de rândul acesta privitor la oul casnic, învechit în cămară, sau stătut, bun pentru menaj în retete de cozonaci si alte aluaturi sau prăjituri, este poemul lui T.S. Eliot, A C o o k i n g E g g – din volumul POEMS (1920) – reprezentând metafora extinsă a unei vieti care nu mai are nici un secret de aflat la cei treizeci de ani împliniti ai protagonistului în afara unei perspective matrimoniale, alături de o fiintă crispată, anostă, fără orizont si dominată de complexe. Un motto, în franceză, din M a r e l e T e s t a m e n t al lui François Villion proclamă dezabuzarea totală. Nici un stimul nu sparge monotonia existentei îndestulate si terne, înfătisată de T.S. Eliot. Mai toate scenariile imaginate în viata de pe celălalt tărâm sunt întesate de personaje istorice învinse, ucise, dubioase sau de-adreptul criminale. Prin comparatie, poemele lui Barbu sau Chelariu sunt pline de o mustoasă vitalitate, chiar si atunci când judecătile socio-culturale sunt aspre si fără apel. Alternativa existentială este plină de elan si de aventura unor trăiri personale complexe care până la urmă, în felul lor, sunt temerare si chiar eroice.
Între O u l D o g m a t i c si seria poemelor ce explorează motivul gălbenusului din volumele lui Serban Chelariu se situează E l e g i a o u l u i, a n o u a a lui Nichita Stănescu – care desi la publicare n-a putut trece de bariera cenzurii, poate tocmai din trimiterea prea evidentă la prototipul barbian, în siajul uriasului impact international înregistrat de volumul celor 11 ELEGII a putut fi reintegrată seriei originale a celor douăsprezece poeme, fapt care însă n-a mai avut cum afecta titlul volumului din 1966, acel annus mirabilis al impunerii definitive a preeminentiei Poetului, ce timp de aproape trei decenii, după disolutia aberantei faze a proletcultismului, a dominat poesia românească. Dar iată cum se deschide această, a noua Elegie: Într-un ou negru mă las încălzit/ de asteptarea zborului locuind în mine;/ stă unul lângă altul, nedezlipit,/ sinele lângă sine./ Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,/ senzatia de ochi îsi caută o orbită./ O, tu, întuneric mare,/ tu, dezgustată nastere încremenită. În mod inevitabil, simbolul concatenat al gălbenusului soare din creatia lui Serban Chelariu va înregistra o dublă situare atât fată de prototipul barbian cât si fată de metamorfozarea acestuia în creuzetul imaginarului stănescian.
Cititorul avizat va verifica pe cont propriu apropierile si mai ales diferentele... Pentru a înlesni însă această confruntare este necesar să cităm integral poemul lui Serban Chelariu care va rămâne emblematic atât pentru tematica respectivă cât si pentru titlul ales să dea tonul acestui volum. Este vorba de poemul g ă l b e n u s u l e s t e s i e l u n o u din volumul precedent NODURI SI CÂRLIGE: gălbenusul este si el un ou/ un ou cu gălbenusul gălbenus/ cu albusul gălbenus/ si cu coaja albus// albusul este si el un ou / un ou cu gălbenusul gălbenus/ cu albusul albus/ si cu coaja de ou coaje de ou// coaja de ou este si ea un ou/ un ou cu un gălbenus de gălbenus/ într-un gălbenus de albus/ cu albusul coaje de ou/ si cu coaja de ou coaje de aer// aerul este si el un ou/ un ou cu mult mai multe feluri de gălbenusuri/ gălbenusuri de ou/ gălbenusuri de clăbuci de săpun/ gălbenusuri de bolovani/ si asa mai departe/ cu multe/ multe gălbenusuri ce nu vă mai spun/ dar cu un singur gălbenus denumit/ Pământ// Pământul este si el un ou/ un ou cu gălbenusul de foc/ cu albusul de pământ/ si coaja de aer// coaja de aer este si ea un ou/ coaja oului de aer este vidul// vidul este si el un ou/ un ou cu mult mai multe gălbenusuri decât oul de aer/ un ou cu albusul/ vid/ si cu coaje/ deloc// delocul este si el un ou/ un ou cu gălbenusul vid/ cu albusul deloc/ si cu coaja/ nimic// nimicul este si el un ou/ un ou cu gălbenusul vid si deloc/ cu albusul nimic/ si cu coaja nimic// există numai un singur ou de aer/ există numai un singur ou de pământ/ asa cum le stim/ asa cum/ cititorule/ chiar acuma/ le cânti/ si le cânt// există nenumărate ouă de găină/ dar numai ouăle de nimic/ sunt cu adevărat nenumărate/ prin al lor fel de a fi de nenumărat// peste care am mai venit si eu/ cu oul acesta de poezie/ gălbenus de cuvinte/ albus de hârtie/ coji de coperti// nimic
Asa cum s-a remarcat de către criticii săi, Serban Chelariu este mai putin un poet al naturii, cum a fost părintele său bucovinean, ci mai cu seamă este un poet al contextelor ideatice, al teoriilor metafizice despre om ca prezentă exemplară în dialog cu Divinitatea. Asadar, apropierea de idiomul arghezian tine de evidentă. Din acest idiom s-au strecurat în poesiile sale tonalitătile abrupte, tăioase, uneori explosive ale maestrului din Dealul Mărtisorului. Pe de altă parte si criticul cel mai intransigent al lui Arghezi a făcut dovada unei sensibilităti capabile de a îngloba atât lumea artificiilor algebrice, cât si domeniul teoremelor geometrice. E vorba fireste de Ion Barbu si de poesia sa abstractă si totodată polivalentă, incitantă prin curajul extrapolărilor si paradoxală prin cultivarea antinomiilor. Am spune chiar că Serban Chelariu îl preferă, apropiindu-se asimptotic de postura savantă a profesorului Dan Barbilian, punând în balantă o teorie a cosmosului ‘Marelui Dangăt’ (cum inspirat traduce S.C., într-un eseu despre Emily Dickinson, fenomenul exploziei cosmice fundationale, redat în engleza astrofizicienilor, prin sintagma ‘The Big Bang’) si contrabalansând-o cu o teorie a jocurilor, reconstituind O u l D o g m a t i c, care este supus unei parodii postmoderne uluitoare în chelariantul “gălbenusul este si el un ou” – poem ce se autogenerează printr-o serie de permutări. Avem de asemenea în vedere, initierea sa în teoria seturilor a matematicianului de reputatie internatională Benoit Mandelbrot, teorie cu aplicatii în economie, în stiintele fizicii si chimiei, în cartografie, dar si în estetică sau poesie. Optiunea pentru vervă si humor aproape că sterge prin vitalismul ei împrumutat întrucâtva epigonic, în primele sale volume, din marea sinteză stănesciană a spiritului sfichiuitor al lui Caragiale cu gravitatea elegiacă a lui Eminescu.
În primele două volume, Serban Chelariu tematizează dezlăntuit. Cu toate acestea anecdoticul domină ca în orice cazuistică. Fiecare poem se află asadar într-un raport de vecinătate numai cu cele din proximitatea sa în volum. Această tendintă atomizantă începe să se estompeze în al treilea volum PRAF PESTE PULBEREA INIMII în care poetul nostru s-a angajat pe drumul critic al definirii mai stricte a profilului si viziunii sale paradigmatice. În al patrulea volum, ca si în volumul de fată, avem pe lângă poemele în sine si manifestarea în subtext a unui interes accentuat pentru explorarea noii paradigme galactice. Anecdotica s-a retras în planul secund sau s-a evaporat cu pierderi în zonele pur delectabile, fireste. Limba poesiei, limba filosofiei, limba stiintei – limbaje specializate toate acestea îsi dispută nuantat semantica. Nodurile si cârligele devin ipostazele limbii: Nodurile vin parcă din faza postmodernă a lui Nichita. Ele pot fi si rizomii (unităti subiect/obiect) din filosofia postructuralismului francez reprezentată prin cele două cărti de bază ale tandemului auctorial: Felix Guattari si Gilles Deleuse. Cârligele sunt modurile de îmbinare sau articulare ale limbii si ale limbajelor nu neapărat poetice. Parcă-l auzim pe supremul nostru Poet dezvăluindu-ne ingredientele ce intră în componenta Poesiei: „cu gândiri si cu imagini” sau destăinuindu-se acum, la rându-i, pe Serban Chelariu: „printre noduri si cârlige m-am înăltat pe catalige!”
În chiar primul poem al volumului GĂLBENUSUL SOARE, intitulat c o a j a o u l u i, eul liric, asumând rolul de ghid, atrage atentia cititorului asupra mecanismelor ce determină deformarea sferei transcendente, ideale la realul conditziei ovoidale, cu cele două focare interne ale sale. Sau, mai clar, cum mărturisea însusi poetul într-o corespondentă:
„Oul apare în lumea noastră, cea de toate zilele, din lumea de dincolo. Cum apare? Prin turtirea unei sfere celeste perfecte, a cărei existentă este posibilă numai în domeniul perfect de dincolo, unde perfectiunea poate într-adevăr exista. În lumea noastră însă, totul este trecător. De aceea este necesar ca sfera celestă eternă să fie deformată spre treceri. Această metamorfoză fluctuantă se complică însă când în poem apare vesnicia care privind în oglinda concavă a interiorului ovoidal al cojii, admiră cum viata, odată poposită în lumea noastră, este imediat încântată de bucuriile ei efemere si începe să-si întindă cu satisfactie machiajul/ hipnotic/ pe pleoape, si pe unghii/ vicleniile ojii. Astfel, vesnicia trage concluzia că viata, fascinată fiind de secundele înselătoare ale acestei lumi, curgând/ ... ademenitoare, este pe punctul de a uita cu totul de sclipirile vesniciei, fără să-si dea seama de precaritatea acestui echilibru natural, specific numai lumii noastre, care survine prin accidente si spargeri, împroscând bricul galactic/ cu gălbenusuri/ din cală/ până în vârful cel mai înalt/ de catarg// nici un pas mai departe// nici un pas mai departe/ prin teritoriul în care/ nimic de întreg/ nu se mai poate desparte// nici măcar viata de moarte”
Vesniciile, sunt deci supuse într-adevăr unor fluctuatii de ordin biologic, denumite ca la Blaga, treceri, ce conduc recurent la diseminarea materiei vitale (împroscând cu gălbenusuri), fapt ce poate in ultimă instantă conduce la extinctia prin entropie a întregului sistem, în care viata si moartea, polarităti net segregate pe Terra, redevin inextricabil îngemănate. Asadar, în final, viziunea încrezătoare asupra lumii si existentei ca entitate constientă de sine se dezarticulează în ciuda aparentelor linistitoare: secundele au devenit cu mult mai dulci/ curgând/ si mai ademenitoare...
În poemul emblematic pentru tema oului, intitulat b i b l io t e c a p r e z e n t u l u i din volumul GĂLBENUSUL SOARE luăm act de un complicat drum initiatic pentru dobândirea si adoptiunea fără ezitare a entitătii temporale revelate initial ca o clipă sferică într-o carte sferică, scoasă la întâmplare din raftul bibliotecii sferice a prezentului. Acea perfectă si pură entitate transcendentală a unui timp netrăit încă trebuia tinută aproape de piept pentru ca să poată fi ocrotită mai apoi, ca într-un cuib format de căusul palmelor cititorului, atent s-o prindă în depunerea ei, sub forma unui ou. În etapa imediat următoare, entitatea oului-clipă este adoptată si integrată filial în existenta cititorului. Atunci el, cu toată puterea, dă cu oul-clipă de pământul său sufletesc, avid să-si înteleagă propriul destin, asa cum scria în cuprinsul acelei cărti consultate în biblioteca prezentului. Numai procedând astfel reusea cititorul să împiedece plodul din clipa-ou să spargă cu o secundă mai devreme, din interior, coaja oului, pentru a-si lua zborul cel fără întoarcere, dincolo de marginile lumii. Acest scenariu mitic al aproprierii fără ezitare a clipei celei repezi ce ni se dă reprezintă o alternativă vizionar-galactică realizată de imaginatia creatoare a lui Serban Chelariu la constructul nietzscheian al lui Ion Barbu si la trăirea luciferică evocată de Nichita Stănescu.
Într-un inspirat si pertinent comentariu pe coperta a IV-a a unei selectii din opera poetului Mircea Ivănescu, POEME ALESE 1966-1989, Ed. AULA, Brasov 2003, 269 p., criticul si istoricul literar Nicolae Manolescu conchide astfel: De la Ion Barbu, nici un poet român n-a mai pus atâta pret pe răsfrângerea lucrului în imagine, pe jocul de oglinzi paralele dintre realitate si fictiune. Bacovian, cum s-a spus, prin sentimentul melancolic al singurătătii fiintei, /.../ Mircea Ivănescu este barbian prin platonismul profund al viziunilor sale, de o contingentă pe cât de concret zugrăvită pe atât de înselătoare.
Cea de a doua parte a enuntului ni se pare potrivită si pentru Serban Chelariu. De asemenea, jocul de oglinzi paralele reprezintă, credem, o modalitate metafizică izvorâtă din Eminescu, căreia atât Ion Barbu cât si Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu sau Serban Chelariu îi apartin prin apetenta de a produce o axiomatică a definirilor si disocierilor cu care operează gnoza fiecăruia din ei.
Este poate momentul să zăbovim putin si asupra poesiei lui Mircea Ivănescu care, surprinzător, are tangentă cu motivul oului si al gălbenusului. În E g r e u d i m i n e a t a din volumul ALTE POEME (1973), citim câteva versuri la început: Dimineata, micile animale ale sufletului nostru se plimbă/ de colo până colo prin odăile noastre lăuntrice – odăile / de comert sufletesc – si noi, încă în pat, înghitindu-ne cu efort/ gălbenusul – le urmărim cu privirile. ... v.1-4. Desigur, euritmiile orizontale ivănesciene sunt total diferite de plonjoanele temerare din poemele lui Serban Chelariu. Dar ceea ce ne interesează aici este apropierea de Ion Barbu si într-un fel confirmarea moralitătii lui funciare prin inocentul sacrilegiu din finalul versului al 3-lea ivănescian: înghitindu-ne cu efort/ gălbenusul ... O apropiere între M.I. si S.C. se petrece si sub semnul temporalitătii surprinse în poemul G ă l b e n u s u l d e n s. Faptul uluitor se petrece însă atât în titlul cât si în cuprinsul poemului N u s e t e r m i n ă n i m i c n i c i o d a t ă din volumul lui M.I. POESII (1970): Soarele, asadar, si celelalte stele/ sunt puse-n miscare – si alunecă-ntr-un timp adâncit/– ca o coajă de ou urias – si rotindu-se acolo, cheamă/ înlăuntrul ovoidului galbenul să se aseze altfel,/ în iarna albusului de toate zilele.// Vin apoi diferite chipuri, si se agată de crengi/ de aer, ramificate nemaivăzut, în anotimpul absentei/ de urmări în intentii, si gesturi, care este albusul – / si chipurile acestea, ca niste păsări de iarnă – însă/ decolorate – scrijelează semne despre care credem mereu/ că au să aibă un înteles. Si ne spunem/ că ele, agătate acolo, în aerul nins, dens – aruncă/ spre coaja de sus o chemare si-mping/ soarele nostru, si cu el celelalte stele. Si ne rotim astfel o viată/ cu iubire livrescă – pentru că dragostea – asa scrie,/ nu? – miscă stelele.// Iar în finalul poemului (pentru a confirma parcă intuitia critică a lui Nicolae Manolescu): Dar dacă în realitate/ nici nu suntem închisi într-un ou? – / ci numai spunem asa, căci am citit asta/ în tot felul de cărti. Dacă suntem cu adevărat în afară/ de orice volume, sau forme – Bineînteles, sunt de un real interes apropierile dintre cei doi poeti, mai ales în lumina distinguo-ului formulat acum un deceniu, de către reputatul istoric literar.
Un ultim etalon comparatistic ne va retine atentia, dată fiind importanta sa pentru configurarea profilului poesiei chelariene. Este vorba de Nichita Stănescu care i-a oferit adolescentului Serban, ca atâtor viitori colegi mai tineri, pilda unei anume dezinvolturi, izvorâtă dintr-o disponibilitate comunicativă, exprimată printr-o scriitură proaspătă, eliberată de poncifele si conformismele socio-culturale ale unei epoci de un mărginit si închistat dogmatism totalitar. Într-un emotionant poem din primul său volum – P e u n d e f i e c a r e d i n t r e n o i – Serban Chelariu evocă pe larg rolul crucial jucat de Nichita Stănescu în acest sens, recunoscându-i autorului NECUVINTELOR atât măestria cât si infima, dar decisiva devansare stilistică. Tot lui Nichita Stănescu, Serban Chelariu îi datorează anumite strategii de preluare a unor momente din creatia marelui nostru poet national, astfel încât, asa cum s-a si întâmplat adesea, Eminescu să redevină, după câteva intervale de fortuită eclipsă, spiritul tutelar absolut al poesiei românesti. O atare mediere stimulativă s-a impus prin modelul câtorva interventii inspirate ale înainasului-mentor, Nichita, precum în remarcabilul poem D i a l o g c u O d a î n M e t r u A n t i c – al cărui impact imediat sau postum, s-a prelungit în reverberatii ce ne tulbură încă.*****)
*
Nu ne putem despărti de acest studiu fără a considera sumar încă două tematici. Aceea pe care am numi-o umanistă în care se includ meditatiile filosofice, religioase sau existentiale precum si subiectele social-politice si istorice. E vorba deci de poemele-eseu, ca să preluăm o terminologie aplicată de Nichita Stănescu unor cicluri relativ târzii din creatia lui T.S. Eliot (1888-1965), cum ar fi PATRU CVARTETE – prin contrast cu suita antropologică, în sens foarte larg, care alcătuieste poemul modernist TĂRÂMUL PUSTIIT – publicat de acelasi autor cu douăzeci de ani mai înainte, în 1922. Cealaltă tematică o constituie artele poetice si alte probleme de ordin retoric sau prozodic cu referire la propriul scris.
Poemele-eseu ar include în sensul cel mai cuprinzător tematica mai restrânsă a noii paradigme galactice cum ar fi c o a j a o u l u i sau b i b l i o t e c a p r e z e n t u l u i, v e s n i c i a s-a s i n u c i s, l a m a r g i n e a t i m p u l u i, n u m a i d i a g o n a l e l e s t i u – Deopotrivă tematici umaniste în sens larg sunt cele din poemele c u p r i e t e n u l m e u d e s i n g u r ă t a t e (în care se fac aluzii la contemporanul Roger Penrose, si la personalităti din generatia mai vârstnicilor, Jean-Paul Sartre, Traian Chelariu si Zahu Pană), t a t ă l u i m e u, dar si poesii lirice precum î t i c e r i e r t a r e care se clasifică clar sub genericul tematicii general- sau clasic- umaniste. Încă altele din aceeasi clasă: s i m-am t r e z i t, e c l i p a d e s p ă r t i r i l o r sau s-a î n t u n e c a t b r u s c care ne dezvăluie un Serban Chelariu al profunzimilor sau al situatiilor limită, unice, epifanice...
Nu la fel stau lucrurile cu artele poetice – un gen apreciat atât de un public avizat cât si de căutătorii de confesiuni si explicitări. Serban Chelariu nu evită acest tip de comunicare. Secretele sale tin de rezolvările pragmatice specifice stiintelor exacte, bazate pe calcul si solutii verificabile si elegante: fie ele sofisticate, ingenioase sau rapide. Din volumul de fată cea mai elaborată este î n c e r c s i e u s ă - n c h e g o îmbinare stranie între un titlu ivănescian si o materie ce aminteste de Lucian Blaga. Alte trei poeme se opresc pentru a introduce oaze de procedură scripturală: c e d a c ă (sectiunea a 3-a), s-a î n t u n e c a t b r u s c (finalul), si în finalul la s p a t i u l d i n t r e r e t i n ă s i c e r unde metoda de bun simt aplicabilă si în metrologie, recomandată si de T.S. Eliot în alti termeni, îmbracă la poetul nostru următoarea spunere:
ia aminte/ prietene// măsoară eternitatea/ numai cu eternitate/ vremelnicia/ numai cu vremelnicie/ si infinitul/ numai cu infinit
Dar în poesie, cuantificarea prozodică preferă un loc mai modest în planul secund, în timp ce figuri precum metafora sau simbolul, interesate de imponderabile, ocupă de drept primplanul vizibilitătii. Asa se face că dorind să alegem o imagine memorabilă din volumul acesta, ne-am oprit la finalul din i r i s i i o c h i l o r s u n t:
ce este absolutul
dacă nu pana de curcubeu
la pălăria necunoscutului
care hoinăreste prin sufletul tău si al meu
fără să-i pese
de nimic
NOTE:
*) Calitătile estetice sunt importante în stiintă si cred că si necesare pentru marea stiintă – Roger Penrose (1989)
**) Noua paradigmă, numită în studiul de fată galactică, poate fi urmărită de lectorul acestui volum mai ales în următoarele 13 poeme, în ordinea aparitiei lor în sumar, poeme care pretind o concentrare si o empatie deosebită fată de conceptele cheie ale temporalitătii si constiintei de sine: coaja oului, versurile 25-32 / dintr-un sir nesfârsit, 22-33; 39-46 / as vrea să plonjez, 1-4; 9-12; 17-21 / diagonalele cerului, 1-5; 11-15 / cad sfere, 1-5; 11-16; 23-35 / fiecare punct, 10-30 / tot asa cum lumina, 1-9 / a năpădit timpul, 1-8 / iată-l, 1-4 / spatiul dintre retină si cer, 1 / există o ciudată simbioză, 24-28 / iată-mă, 17-43 / irisii ochilor sunt, 1-3. Pentru volumele anterioare celui de fată, tema noii paradigme galactice poate fi urmărită, implicit sau explicit, în următoarele poeme: Viata; Singurătăti alarmante; Oh cât de cărnos; Umbrele; Te doare pe tine spatiule; S-a cuibărit soarele; Din bucuria pietrei; Gălbenusul dens; Oh-m sunt – din volumul ÎUNP; Quadratura Lunii; Motorul Vesniciei; Se Desfăsoară Continuu; Haide Să Facem Câteva Planuri; Dacă Voi Pune; Discontinuu-i Spatiul Timp; Destelenim Din Umbre – din volumul QL; si sorii mor; cerul te calcă în picioare; putrezesc cocenii; întâmplătoare vârtejuri; hora; si-a dat lumina ochilor; s-au împrăstiat care încotro – din volumul PPPI; noduri si cârlige; eternitatea reinventează mereu geometria; pe ceruri fixe; a venit luna; îmi astern; îmi alunec mie însumi; miracolul; trăieste-mă tu viată; a venit iar; vin încet să se aseze; lună întoarsă pe dos; sistemul meu inertial – din volumul N&C
***) Înainte însă de a părăsi acest menhir totemic, nu putem să nu sugerăm cititorului, măcar prin titluri, alte module sau supraetajări palimpsestice ale devenirii sale. Astfel de prelucrări în siajul melosului eminescian, combinat sau alternat adesea cu ecouri din George Bacovia: (măcelăresc trei îngeri – QL; s-au coborât; cad clipe; vieti se astern – PPPI; până mai ieri – GS), din Tudor Arghezi: (cântec – ÎUNP; continutul ce-mi contine; dacă ne-am scoate din orbită; au iesit somnambulii – QL; este timpul piezis; destelenind din piatră; a căzut trupul –PPPI; vin încet să se aseze – N&C ; strâng gălbenusul în pumn; singurătatea e o fiară – GS), din Lucian Blaga: (năvoade – QL; penumbre; aceste bezne; putrezesc cocenii; măcelăresc si îngeri – PPPI; bate toba scena de moarte; există o ciudată simbioză; încerc si eu să-ncheg – GS), din Ion Barbu: (cum poartă iia noptii – QL; tresar în cuvinte; se desface lent penumbra; printre alge; ard lumânări; precum penumbre – PPPI; panică-n picaj albastră; parcă a nins – N&C) sau, întrucâtva mai apăsat, din Nichita Stănescu: (pe unde fiecare dintre noi – ÎUNP; frisoane trec amintirile; panică-n picaj albastru; dacă eu stau; dacă tin nemiscată palma; a uitat cineva – QL; este precis ceva gresit; la ceasul; dacă vrei – PPPI; îmi alunec mie însumi – N&C; si a căzut; dintr-un sir nesfârsit; mă întind; irisii ochilor sunt –GS), reîntâlnim parcă si mai pregnant sonuri si cadente eminesciene în poeziile: Se tulbură cu-adâncuri – ÎUNP; oh tu-n jar (strofa a 3-a); dacă tot pictez; mărsăluind tăcut – QL; clipocind tresare iazul; se coboară dulce vrajă; vise-ntrupă; cărnoase flori; dezlegate lumi trecute – PPPI; dezlegând nedezlegate – N&C; si a căzut; ce dacă – GS.
Poate că în opinia unora asemenea corelări, suspectabile de impresionism, au efectul bulversant de a diminua originalitatea demersului chelarianic. Nicidecum. În spatiul fiecărui poem în care cititori avizati pot recunoaste o gamă largă de intertextualităti sau ecouri ce răzbat ca niste semnale liminare din traditie, aceiasi cititori vor sesiza cu pregnantă si mărcile specifice ale lirismului propulsat cu autoritate de poetul nostru.
****) ÎUNP: Ca o ploaie caldă; Eu nu; Mă afund; Ai venit de nicăieri; Nu te speria; Haide să ne radem trupul de jeg; Se prăbuseste melodia – QL: Eu Te Ador; Dacă Eu Stau; Ti-am Desenat; Dacă Tin Nemiscată Palma; Unde Ti-ai Lăsat Tu – PPPI: vino – N&C: pentru că pipăi; te-am prins; haide – GS: dragă dulce stea; lumina cărnii; ridic ochii spre geam; ce dacă; a început să plouă cu timp; tu esti; mă întind.
*****) SENSUL IUBIRII, 1960: O călărire în zori: Lui Eminescu tânăr; DREPTUL LA TIMP, 1965: Quadriga: Lui Mihai Eminescu; După-amiza unui cântec; 11 ELEGII, 1966: Elegia a zecea (sunt) v : 62-65; ALFA, 1967:Ideea cu Gură: O viziune a Sărmanului Dionis; NECUVINTELE, 1969: Odă Bucuriei; EPICA MAGNA, 1978: ColindaColindelor; OPERELE IMPERFECTE, 1979: Papirus cu Lacune; NODURI SI SEMNE, 1982: Tonul; Nod 33; OPERE IMPERSONALE (DIN PERIODICELE ULTIMILOR ANI): Rupere de Nouri; De din Vale de Rovine; Triptic eminescian: Eminescu adolescent / Eminescu matur / Eminescu ultim; Dialog cu Oda în Metru Antic; POSTUME: Tragică durere (Domnului Rotaru / 9 XII 1983); ARGOTICE (Cântece La Drumul Mare) –[Editie alcătuită, îngrijită si prefatată de Doina Ciurea. Editura Românul, Bucuresti: 1992]: Cântec înserat (Lui Mihai Eminescu) / Bucuresti, Noiembrie 1955.
|
Stefan Stoenescu 6/4/2014 |
Contact: |
|
|
