Un " Sărut Brâncusian " impotriva " Bădăranilor " lui Goldoni la Teatrul Metropolis
Clădirea renovată complet acum câtiva ani, încântă de la intrare cu aerul ei aparte ŕ la Hundertwasser, ce ne îmbie la reverie si să pătrundem în acest plăcut sanctuar al Thaliei. Interiorul e în acelasi stil, spatii generoase, pereti garnisiti de tablouri cu rame somptuoase, ne prezintă capodopere... Dar nu ale marilor maestrii ai picturii, ci ale teatrului: afisele, ele însele opere de artă în traditia elegantă a unui Toulouse-Lautrec, reusitelor spectacole de la TM.
Piesa lui Goldoni are o tematică ancorată în vremuri trecute, când mai erau destui europeni care se comportau cu femeile ca machoistii islamisti de azi, de exemplu. E greu de intermediat publicului că mai există soti ce nu-si lasă nevestele să iasă din casă la nici o distractie sau că fetele sunt măritate fără să stie cu cine, la cheremul intereselor financiare ale părintilor!
Totusi, regizorul Dan Tudor a reusit un spectacol de exceptie prin textul compact, ritmul dinamic de-a lungul întregii piese – un act, 1h 40’ - sincopat inteligent cu intermezzo-uri muzical-pantomimice de un comic subtil... Dar destul, deocamdată, cu dezvăluirile secretelor succesului de public binemeritat.
Actiunea piesei e cunoscută: patru „bădărani” pun la cale, fără stirea sărmanelor sotii, căsătoria fiicei unui cu băiatul altuia. Ei, toate ar fi bune pentru ei si o „epocă primitiv-patriarhală” la care încă mai visează, dacă n-ar fi inteligenta si siretenia femeilor, care stiu să facă din necesitate o virtute.
Maestrul-decan al spectacolului e Mircea Albulescu/Maurizio impresionează cu un sarcasm suveran, demonstrând că jocul minimalist al unui mare talent valorează mai mult decât zeci de strâmbături nelalocul lor.
Costel Constantiniu/Lunardo, Eusebiu Stefănescu/Simon si Gheorghe Visu/Jupân Canciano întruchipează cu vervă si plăcere interiorul machiavelic fals al „bădăranilor” de odinioară, de azi si din totdeauna. Antologică este scena în care Lunardo si Simon, singuri la masă, îsi dezvăluie inumanitatea ridiculizându-si batjocoritor sotiile si dispretuind toate femeile, trădându-si mojicia schizofrenică recunoscând că, „trupeste”, nu se pot lipsi de ele. Însă, nevestele găsesc arma de apărare – knowledge is power - si, în pură manieră războiul rece, „plasează” un microfon, ascultându-le toate gândurile si intrigile!
De fapt, cele trei vivace sotii - Afrodita Androne (în alte seri, Adriana Trandafir)/Margarita, Cecilia Bârbora/Marina si Gabriela Popescu/Felicita - constituie pe tot parcursul serii o fermecătoare clică feminină, ce se constituie într-un adevărat foc bengalez de artificii condimentate cu mult umor si bună dispozitie, în ciuda vitregelor conditii în care sunt silite să trăiască. Lucietta, fiica de măritat a lui Lunardo si a Marinei, Miriam Rizea se integrează cu o bună intuitie a timing-ului si comicului în angrenajul perfect al celor trei personalităti marcante ale teatrului românesc. Astfel, ele oferă împreună publicului încântat - la cererea căruia spectacolul continuă să se joace cu casa închisă de peste doi ani - o sarabandă de gaguri, veselie si inventivitate scenică sub bagheta inspirată a regizorului Dan Tudor.
Contele Ricardo/Adrian Anghel contrabalansează partida misoginilor prin comicul frust al unui amorez de mahala slefuit prin barurile „cu figuri” de prin centrul Bucurestiului.
Partitura fiului lui Maurizio, Filipetto, e preluată de Sergiu Flesner care oferă câteva numere ilare, dar ar fi de dorit să-si integreze mai mult jocul – mimica&gestica – stilului specific commediei dell’arte.
Rămân cei patru bodygarzi, inventie regizorală inedită si reusită –studentii Alexandru Stanciu, Horia Muntean, Walid Elleathey si Dan Apăvăloaiei, ce completează si contrapunctează oportun dinamismul alert al actiunii cu intermezzo-uri - necesare schimbării decorurilor - condimentate cu un umor pantomimic plin de suspans si muzica adecvată. Ei fac parte din „modernizarea” concepută de regizor si împreună cu sefii lor reprezintă un fel de hibrizi între epoca lui Al Capone si cea actuală, în România, Italia, Mexic ori Statele Unite, a tot felul de „interlopi si baronei”.
În acest spirit, regizorul modifică finalul, actualizându-l: asistâm la un măcel „mafiot”, ca un catharsis al societătii, în care toti mor, în afară celor doi tineri, ce s-au îndragostit la prima vedere. Ei devin, astfel, speranta într-o lume nouă, mai bună - de aceea le strigă Felicita înainte de a muri: Pup-o, mă! Iar cei doi se îmbratisează, ca în unirea mitic-eliberatoare a „sărutului brâncusian”!
Scenografia ingenioasă apartine Corinei Grămosteanu – superbă ideea de a face din „podeaua crimei” de la început casa „onorabililor” prin simpla ridicare a ei cu scripeti si manivele de doi bodygarzi! „Jos(nic)ul” devine, cu societatea aceasta, „susul&fundamentul”... Muzica inspirată si antrenantă – un halucinant mixaj între cea clasică, swing si jazz - atât pentru public, cât si pentru actori a lui Vlaicu Golcea si miscarea scenică a lui Florin Fieroiu întregesc reusita unei excelente seri de teatru românesc. De fapt, întreg show-ul e plin cu subtil-simbolice detalii, din care mai mentionăm unul: usa de la intrare este adusă pe rotile - ca toate decorurile: avem o lume „alunecoasă, nesigură” - de bodygarzi, adică sefii hotărăsc „cine intră si iese”... Dar, final fericit, nu li se va împlini!
Nu se poate trece, la această piesă, peste celebra adaptare si punere în scenă a doi mari maestri, Sică Alexandrescu si Gheorghe Nagy, cu o pleiadă întreagă din generatia de aur de atunci, dar Dan Tudor a demonstrat pe deplin prin această originală punere în scenă de înaltă tinută estetică - premiera în stagiunea 2012/2013 – că este demn de a intra în galeria marilor regizori români de rezonantă internatională.
iunie 2014
|
© Eugen Cojocaru 6/2/2014 |
Contact: |
|
|
