De vorbă cu Veronica Balaj -poetă si prozatoare
Poeta si prozatoarea Veronica Balaj reprezintă un criteriu valoric de prim ordin în cultura românească, un condeier care stie să pretuiască clipa, existenta si frumosul.
„Vocea umană este un tezaur magic, atât de senzational, încât împreună cu ea, poate vibra în timp o parte din noi”, mărturisea realizatoarea de emisiuni la Radio Timisoara, poeta si prozatoarea Veronica Balaj. Pasiunea pentru comunicarea pe unde hertziene s-a materializat, între altele, într-o colectie de voci ale unor personalităti de marcă din cultura românească si internatională contemporană.
A avut fericita sansă de a fi autoarea timp de 15 ani - si îi dorim si pe mai departe - a două incitante emisiuni culturale radiofonice, care-i definesc personalitatea si cărora, fireste, le-a conferit an de an câte ceva din complexa ei personalitate. Absolventă a Facultătii de Filologie, activitatea sa jurnalistică a început încă din anul 1982, a urmat apoi cursul postuniversitar de jurnalistică la Bucuresti (1984-1986), apoi cursul de limbă si civilizatie franceză la Universitatea din Neuchatel, Elvetia, în anul 2000, urmând un schimb de experientă (stagiu) la France Culture, redactia de la Radio France Internationale (1992), Radio Bruxelles (1994), Radio Trois Vallee, Paris (1995), invitată la Radio Charante Libre, Angoulęme, Franta (1994) etc.
Membră în Uniunea Scriitorilor din România, membră în Asociatia Scriitorilor de Limbă Română din Québec, vicepresedinte al Asociatiei Cultura e Solidarieta, Athanor, Roma.
Acordarea Premiului International pentru Poezie Don Luigi Di Liegro (2009) si a Diplomei Merito H.C. in Lettere, conferită de Accademia Citta di Roma (2008), precum si acordarea Diplomei Cerneala de Aur cu ocazia lansării volumului bilingv de poezie Scut iluzoriu la Ierusalim (2012) de către Hertzel Hakak, presedintele Asociatiei Scriitorilor de Limbă Ebraică din Israel, sunt doar o parte din meritele recunoscute ale acestei distinse poete bănătene.
În interviul ce urmează vă invit să descoperim valentele creatoare ale poetei si scriitoarei Veronica Balaj.
Emilia Tutuianu: Doamna Veronica Balaj sunteti ,,o voce” care poate fi auzită de ani buni la Radio România, Timisoara, ca realizator de emisiuni culturale, dar în acelasi timp vă exprimati si în literatură, prin vocea interioară atunci când sunteti doar cu coala de hârtie, cu ideea pe care vreti s-o treceti pragul de la simpla comunicare, la artă. Dubla profesie vă conturează personalitatea. Eu vă propun o discutie despre latura scriitoricească fără să evităm jurnalistica pe care o profesati. Ati semnat mai mult de 20 de volume de proză scurtă, romane si poeme. O serie importantă fiind traduse în alte limbi. Ati colindat lumea împreună cu ele având lansări la Viena, aproape anual, Franta, (Paris si Angouleme), Roma de câteva ori, de asemeni la New York, în Elvetia unde ati făcut si studii, Canada, Ungaria, Israel, dar haideti să riscăm câteva popasuri! Să trimitem o privire spre debutul literar.
Veronica Balaj: Prezenta în volume a fost precedată de o sumedenie de reportaje literare publicate în revista Orizont. Se adunaseră într-un teanc voluminos, primeam o temă de la scriitorul Ion Ariesanu, redactorul sef, iar eu mă documentam si scriam despre diverse realităti ale momentului, cristalele artificiale care cresteau la propriu, în laboratoarele de la Politehnică, despre plantele culese, procesate pentru fabricarea unui ser antialergic, inventat de Dr. Dinu. Îl citez pentru că, fără să bănuiască, acest domn interlocutor al meu a fost unul dintre cei care m-au marcat printr-o frază.
Cuvintele au uneori o greutate imprevizibilă cu efect subtil, când a citit textul respectiv a zis cu entuziasm: ,,e ca o povestire iar noi suntem personajele.” Mi s-a sugerat apoi, o dată, de două ori, de mai multe ori, de către scriitorul Aurel Gh. Ardeleanu să scriu literatură nu cum voiam eu, recenzii de cărti. Îi multumesc mereu.
Si am pornit la drum. Cu proză scurtă. Cred că cea mai mare emotie am avut-o când a apărut în Orizont prima mea povestire. Era altceva decât reportajul, unde faptele se puteau verifica, erau la vedere. Acum aduceam o frântură din felul meu de-a fi. Era ca si când m-as fi prezentat pe o mare scenă, de una singură, în văzul lumii, rostind ceva de genul ,,as vrea s-o iau într-acolo”, iar spectatorii sa-si spună în gând ,,fă ce vrei, asumă-ti riscul!”. Si mi l-am asumat.
Debutul în volum colectiv, (după normele vremii) s-a întâmplat în primăvara lui 89. Titlul era cel putin ciudat: În căutarea timpului prezent apărut la Editura Facla, Timisoara, condusă de scriitorul Ion Marin Almăjan. Titlul fusese impus, venit de la Bucuresti cred, cum de acolo veneau si corecturile. Cum să cauti timpul prezent? Doar nu e o entitate aflată în memoria noastră. Trece prin noi, ne dizolvăm odată cu el, te ia în valul său, în fine, ar fi de discutat despre asta, nu e cazul acum. Oricum, nu poti fi înafara timpului atât cât trăiesti. Textele noastre erau într-un du-te vino între capitală si editura timisoreană. Totul a durat doi ani. Dar eram atât de răbdătoare! Acum, chiar mă mir, stiindu-mă o vulcanică. Probabil mă preocupau alte întâmplări de viată... fapt este că, pe atunci, functiona critica de întâmpinare si s-au scris neimaginat de multe cronici la o carte care continea paginile unor începători. Era cam mult. Chestiune de sansă.
Emilia Tutuianu: Ati pornit pe aceasta cale a creatiei literare cu emotie, cu insomnii, planuri, ambitii proiectate pe lungă durată? Fraza determinantă a trezit ceva latent care, oricum ar fi iesit până la urmă, cândva, la iveală, spuneati. A fost un declic, din cuvinte. Cum percepeti cuvântul ?
Veronica Balaj: Ca pe o fortă. Noi, oamenii arareori ne oprim din vârtejul zilnic să realizam ce dar minunat am primit de la Dumnezeu. Vorbirea. Si gândirea. Comunicarea prin cuvânt este ceva miraculos. Un miracol pe care-l exersăm în orice ocazie, si ni se pare atât de... firesc. Cuvântul este o armă la îndemâna noastră ca fiinte privilegiate.
Un cuvânt poate preface starea de secetă încercată de cineva, în ger si ninsoare, poate fi sabie la purtător, poate fi împăcarea, ura, iubirea.. Pentru oricine îl foloseste. Darămite pentru un scriitor care, fără cuvintele ajutătoare fanteziei si gândului său n-ar putea realiza nimic. Mi s-a întâmplat să fiu sub puterea unor cuvinte chiar în momente grele. Si m-au ajutat. Să notez doar un îndemn al maicii Evghenia, care văzându-mă plânsă, vânătă, albastră, disperată după plecarea sotului meu în vesnicii, mi-a spus oarecum iritată, că nu înteleg nimic din esenta lumii: ,,Aveti datoria să vă bucurati de darul de viată care v-a fost dat, păstrându-i memoria lui!” A sunat ca un verdict. O atentionare. Aveam un dar si nu stiam să-l folosesc, ba, îl ciunteam cu reprosul din lacrimă. Lacrima este adesea un repros. De aceea, cred că scriitorul trebuie să vadă în interiorul cuvântului. Daca i s-a îngăduit să imagineze o lume re-creată prin cuvinte trebuie să caute sensuri noi, să îmbine mrejele unui cuvânt cu ale altuia. În formulă proprie. Altfel, nu e creatie, nu e particularitate. E un excurs asemeni marii creatii, păstrând normele, distanta si limitele. Rămâne doar o comparatie.
Emilia Tutuianu: Trăiti într-o lume de personaje. Unele pe teren profesional, (orice jurnalist are aceasta specială ocazie) si altele în literatură, create sau reale. Vi s-a întâmplat să vă inspire un personaj, un scriitor din lumea reală, în asa măsură încât să treacă în prozele pe care le scrieti?
Veronica Balaj: Încă nu. Scriitorii invitati la emisiunea Viata literară alcătuiesc o lume aparte, de mărturii, as putea să le transcriu cândva si poate ar fi un colocviu ca o mare nelinistită. Sau, ar putea să semene cu o scenă unde fiecare îti prezintă rolul. Aici intervine vocea. Vocea umană este un alt miraculos semn divin pe care-l folosim fără să ne gândim măcar o clipă că este parte integranta din fiinta noastră. Nu as vrea să modific în nici un fel acea mică istorie de care vorbeam, acea mărturie a scriitorului, care e un fel de spectacol. O emisiune radio este un spectacol de dimensiuni reduse si îsi are logica sa, ca si cel al unei piese orchestrată de un regizor.
Emilia Tutuianu: Dar ei rămân oricum personaje. Care vă pot impresiona. Dacă nu va inspiră, vă rămân totusi în memorie. Un interviu, o comunicare, lasă loc unor legături de gânduri, de trăiri, de fapte. Dati-ne vă rog un exemplu..
Veronica Balaj: Cum am spus, orice emisiune culturală, desigur si una despre viata scriitoricească, asa cum este cea la care ne referim, este o mică istorie trăită la microfon, trimisă în eter, iar personajul scriitor stiind asta, stiind că el comunică în acel moment cu mii si poate sute de mii de persoane, chiar când vorbeste, mărturia sa capătă valoare de document. Document de viată. Să-l amintesc în acest sens pe Nichita.
Fascinantul Nichita. Recunosc, nici până atunci, nici de atunci încoace nu m-a vrăjit în adevăratul sens al cuvântului, un scriitor. Era în toamna anului când el urma să plece, spre ceruri… Venise invitat de onoare la o tabără de creatie de la Teremia Mare. Pasii săi parcă se lipeau de pământ, se dezlipeau cu greu.
L-am dus cu masina mea, o Dacie albă si am realizat interviul în curtea bisericii din simplul motiv că, necunoscând drumul, nefiind vreun gard împrejmuitor, am crezut că acolo era locatia unde ar fi trebuit să-l las pe Nichita. ,,Am gresit drumul, vă rog să mă scuzati”! am spus emotionată. Eram la începuturile mele de jurnalist radio, vă-nchipuiti ce gafă ireparabilă credeam c-am făcut. Privirea lui Nichita care vrăjea pe oricine, s-a lăsat blândă-albastră peste mine si a început să-mi explice cum vede el diferenta dintre greseală si eroare. Mă salva întrucâtva din încurcătură. Apoi, a urmat interviul. A fost fermecător. Fără emfază. Fără grăbire. Mă întreb cum de-a acceptat fără să mă cunoască dinainte (mă prezentase acolo, într-o învălmăseală iscată în jurul poetului, redactorul de la TVR). Atât. Pentru greseala mea si pentru zăpăceala mea sinceră, am primit de la Nichita flori. Cineva s-a apropiat si i le-a dăruit lui. El mi le-a întins spunând: ,,se dăruiesc”.
Un alt personaj de neuitat, a fost Grigore Vieru, printre atâtia altii (în fonoteca radioului sunt stocate, salvate de uitare sper eu, mai mult de 140 de interviuri cu scriitori de marcă din tară si din diaspora). Grigor Vieru venise si el în Banat, tocmai la Făget, la o amplă manifestare culturală unde urma să fie premiat. Modestia vocii, lipsa de patimă, părea că povesteste despre o altă persoană. Am scris undeva pe larg despre această întâlnire ca si despre convorbirea cu Octavian Paler, sau cu Lelia Rugescu, nepoata lui Lucian Blaga, Gerda Barbilian, sotia poetului matematician Ion Barbu.
Unele interviuri au rămas neterminate sau au fost mărturii ultime pentru că moartea s-a grăbit să vină, asa s-a întâmplat cu Prof. univ. dr. Eugen Todoran, cu prozatoarea Sofia Arcan, cu poetul Alexandru Jebeleanu, cu Damian Ureche...
Este absolut minunat, este fascinant să stii că vocea la microfon încropeste câte-o punte între mii si mii de alte gânduri. Este o comunicare suplimentară. Afectivă uneori. Rezistenta vocii în timp, dacă este salvată pe CD-uri azi, altă dată, pe benzi magnetice, face legătura între oameni si vremi. Despre aceste ,,personaje” ale vietii literare la Radio România, Timisoara s-ar putea scrie o carte.
Emilia Tutuianu: Dintre volumele personale, tipărite până în prezent se leagă desigur alte întâmplări. Ati lansat cărtile în mai multe tări: Franta, Belgia, Elvetia, SUA, Canada, Austria, Italia, Serbia, Ungaria, Israel, poate am uitat vreuna. Să ne imaginăm că v-am însotit si să rememorăm câteva momente de-atunci.
Veronica Balaj: Fiecare carte îsi are destinul ei. Am constatat de multe ori fără să fac vreo filosofie din aceasta realitate. Baltazara, roman premiat, tradus, a colindat de la Viena la Roma si Nev York fără să prevăd asta si fără să fac mari eforturi în acest sens. Pur si simplu s-au legat niste lucruri. Dar vă invit la prima lansare făcuta în străinătate. Se referă la prima carte tradusă în franceză (de către poeta Rodica Drăghincescu si de care mă leagă o îndelungată prietenie), se intitula Ne tirez plus! si prezenta secvente din trăirile mele dar mai ales din scenele văzute pe viu în decembrie ’89 la Timisoara.
A fost editată în Namur si prezentată la Bruxelles. În sala impozantă numită La maison de la poesie, din capitala Belgiei, pe fundalul unei melodii interpretate la harpă, cineva, un poet belgian, a citit dedicând un poem martirilor Timisoarei, el, care nu văzuse în realitate nimic din cele întâmplate la noi. Stia din ziare iar acum, din cartea mea. Regret că nu am păstrat manuscrisul acela. Era un cadou de prietenie pentru orasul nostru. Atunci poate, s-au deschis niste drumuri de iesire în lume pe care încă nu le bănuiam. La Paris, la Angouleme, (unde intram si la radio să prezint stirile iar vremea, o prezentam si în limba română, pentru audientă, exotism etc.) Ce lume era atunci! parcă mai deschisă, ei bine, în Franta cărtile se cumpără, iar mie nici nu-mi trecea prin cap asa ceva. Eu eram ametită, exaltată de fericirea că sunt acolo, cu o carte semnată de mine, cred că era vorba de Paris sans moi, cu ilustratii de Popa’S, el foarte cunoscut în Franta. Volumele vândute valorau cât valorau, nu mă interesa iar organizatorii au înteles, cred, că m-ar jigni dacă mi-ar da banii, asa că au pus pe cineva mai apropiat mie să mă întrebe ce mi-as dori să cumpăr. I-am răspuns că mi-ar plăcea un pulovăr de angora de mare finete. Asta am si primit. Pe care n-am stiut cum să-l spăl si la apă caldă a ajuns potrivit pentru un copil de sase ani si tare m-am întristat, căci, vorba unei poete, Michel Deriquiere, de la Bruxelles, nu puteam ascunde că mă interesa vestimentatia, mergeam tot cu ochii la vitrinele cu îmbrăcăminte.
Vreti să vă imaginati că m-ati însotit la Neuchatel, în Elvetia? Acolo (în anul 2000), eram din nou cu statut de studentă, am urmat cu o bursă cursurile de limbă si civilizatie franceză. De-ar fi să evoc asta, mi-ar trebui timpul scrierii unei noi cărti deoarece aveam colegi din locuri unde nu voi ajunge niciodată, Rio de Janeiro, din Lima, din Iran, Australia. Erau doctoranzi în filologie si din Italia, Spania, Polonia, Rusia. Important este să rămân în tonalitatea întrebării, asa că mă opresc la momentul lansării volumului meu, Le cafe du bouchiniste, apărut la Editura Vinea din Bucuresti în colaborare cu Editura Flammarion din Paris.
Sala de conferinte a Universitătii din Neuchatel era tipic elvetiană. Sobră, elegantă, încăpătoare, impunătoare cu toate aparatele video si retroproiectoarele puse la fix, oamenii specializati fix pe locurile lor, inclusiv doamna cronicar literar care trebuia să prezinte si cartea de povestiri a unui autor helvet, tânăr debutant. Colegii mei de curs erau întrutotul pregătiti să asculte, doar directorul universitătii se agita dând telefoane. Toata lumea era adunată. Lipsea numai scriitorul elvetian. Asa ceva!? În orasul unde stă mărturie a punctualitătii elvetiene muzeul ceasornicelor produse aici. Ei bine, se mai întâmplă.
Domnul scriitor a trimis un mesaj după vreo jumătate de oră că nu poate veni întrucât... are un meci. El fiind si profesor de sport. Am rămas eu singura persoană în atentie desi nu asa era programat. M-am bucurat de un public foarte select, profesori, masteranzi, alti invitati. La fix, dar la fix, întâlnirea literară s-a încheiat. A fost de neuitat.
Spectaculoase au fost lansările de la Roma, prima cu romanul Baltazara tradus în italiană de Marcella Marone si prezentat într-o locatie exact vis-a vis de Columna lui Traian, cu o organizare minutioasă încât i-am suspectat pe toti că sunt nemti si nu fratelli nostri italieni. De dimineată era totul pregătit, inclusiv plăcutele metalice cu numele noastre erau fixate pe masă si aparatele de filmat si cele de înregistrare audio si o impresionantă Carte de impresii unde urma ca să semneze invitatii (unii foarte înalti în rang, de pildă Prim Judecătorul de la Vatican, Sign. P. Marone, fratele traducătoarei, Consulul nostru la Roma etc. Nu cred că e cazul să intru în amănunte dar măcar o frază trebuie să spun în semn de multumire si admiratie pentru cum au stiut să primească oaspete nu o persoana să zicem ci, o carte. Asadar, la plecare, mi s-a oferit un plic imens, în care se aflau CD-uri cu fotografiile realizate dar de necrezut, era si o scrisoare pe o hârtie pufoasă ca sugativa de pe vremuri, colorată, cum văzusem eu cândva la un volum într-o librărie pariziană. Si ce cuprindea scrisoarea? Un sir de multumiri că le-am onorat invitatia. Asta nu mi-as fi imaginat. Eram pe teritoriu latin nu englez, unde tipicurile sunt nenumărate si totusi... De aceea asta nu se uită si luminează capitolul întâlnirilor.
O altă lansare a avut loc tot la Roma, la PalazzoValentini, cu volumul Fuga nell cerchio, tradus în italiana de asist. univ. Laura Mara. Acolo s-a întâmplat să primesc Premio intrenazionale ,,Don Luigi di Liegro”, o cronică în Attualita di Roma si Corriere di Roma, dar cel mai important a fost faptul că am dat un scurt interviu la Radio Vatican deschizându-mi astfel o cale si de cate ori merg la Roma, trec neapărat si pe la radioul unde este redactor sef Pr. Luca, născut în satul lui Vasile Alecsandri. După cum vezi, o carte poate să te facă să plutesti. Eu asa simteam atunci. Anecdotic, dacă tot mă însotesti, as remarca, pe scurt, momentul oarecum hazliu prin ineditul său, când Pr. S. Hagi, fiind desemnat să mă însotească la San Pietro, în spatiul acesteia, a găsit de cuviintă să scornim un joc de-a vedea interesul pentru o carte. A pus volumul într-o cabină telefonică iar noi, de undeva de pe trotuarul opus, urmăream orice miscare. În cabină intrau desigur mai mult turisti, dădeau la o parte cartea de pe voluminosul tom al cărtii de telefon, cei mai multi o luau în mână si o puneau la loc, noi asteptam pe cineva s-o răsfoiască, ba chiar să o ia. Si s-a întâmplat. După vreo jumătate de oră, un tânăr s-a hotărât să iasă cu ea sub brat. Doamne ajută, asta si asteptam. Nu l-am urmărit să-i multumim că deveneam suspecti, asa că, i-am urat lectură plăcută!
Emilia Tutuianu: Atâtea succese! Dar deziluzii? Vreodată ceva care să vă tulbure, să vă întoarcă planurile pe dos?
Veronica Balaj:Deziluzii? Cu duiumul. De toate felurile. Pe toate planurile. Viata este mai ales pentru mine, mereu în balans, între clipa de lumină, de bucurie si lacrimă. Si dezolare. Trec peste toate si se vede, sunt întreagă la minte, zic le-am depăsit cu greu, cu zbatere, cu revoltă, nopti nedormite si din pricina unui cuvânt pus nelalocul lui pe care a trebuit să-l suport dar astea sunt bagatele. Durerea pierderii cuiva drag din familie, acolo este poticneala. Peste asa un zid e greu de trecut. Asta am avut de înfruntat. Despărtirea iremediabilă. De atunci, orice zâmbet al meu este o pojghită peste tristete. Nu sunt atât de puternică încât să pot trece peste acel soi de zid sau parapet care marchează două lumi din viata mea, atunci si acum. Asa că, am ales ducerea lor cu mine oriunde si oricând, ca nu cumva să se dărâme peste fiinta mea. Asa pot detine cumva controlul unui echilibru necesar în această balansare continuă între bine si greu. Chiar zodia mea este balantă. Trebuia să respect si să-mi caut echilibrul într-un fel propriu, să pot păsi drept.
Emilia Tutuianu: Scriitorul are nevoie de singurătate, jurnalistul mai putin…
Veronica Balaj:Singurătatea? Să nu o confundăm cu momentele când voit vrei să te izolezi pentru câteva ore si să scrii. Adevărata singurătate e o pacoste. Singurătatea vine din interior. Pe mine mă caută prin toate ungherele casei, mi se agată de umbra noptilor, e parsivă, lipicioasă, versatilă, corosivă. Roade ca o rugină. Dar nu mă las pradă ei. O frământ ca pe un aluat în magma unei povestiri, a unui epic si se sufocă. În lume nu îndrăzneste să-si arate obrazul. Mă lasă liberă, dezinvoltă, să par precum mă stie lumea. Asta si pentru că-mi place să comunic. Sunt prietenoasă până la naivitate. Cred în ceilalti.
Emilia Tutuianu: Spuneati că vă supară si un cuvânt nedrept rostit la adresa dumneavoastră nu doar o faptă. Care a fost cel mai recent caz?
Veronica Balaj: Când am aflat că un poet de prin satele vecine, invitat la emisiunea mea si căruia i-am acordat atentia cuvenită unui scriitor, mare mi-a fost mirarea să aud că mă cataloga drept îngâmfată. E superficial, regret, nu stie să citească omul din ochi, cum se spune. Chiar am multe defecte, dar ăsta, nu stiu să-l gestionez asa că, îl resping.
Emilia Tutuianu: Aveti prieteni în lumea literară?
Veronica Balaj: Da, minunati. Unii în apropiere, pe care-i văd mai des, altii mai departe geografic, dar importantă e starea vis-a vis de ei. Eu sunt de partea prieteniei de cursă lungă. Am avut norocul si să găsesc oameni de calitate aleasă. Să dau un exemplu, o familie de jurnalisti francezi, pe care-i cunosc din 89 si care, paisprezece ani la rând, 14 ani, în special vara, au venit în casa mea câte o lună, primeau cheia si erau deja în mediul lor. Mă mândresc cu pretuirea unor colegi scriitori dar si jurnalisti. Nu-i numesc, poate nu le place să intre în atentie. Doar pe Rodica Drăghincescu, recunoscuta poetă acum si în Franta si Germania, o evoc pentru că gândim la fel si nu se supără. Vreo 12 ani ne-am intersectat gândurile, planurile, zilnic, până ce a plecat. Nici acum nu pot spune că s-a rupt prietenia. E doar valea depărtării.
Emilia Tutuianu: Să încheiem în ton optimist. Ce caracterizare pe care v-a făcut-o cineva din lumea literară a avut darul să vă bucure atât încât, să n-o uitati?
Veronica Balaj: Îmi place nota luminoasă, eu sunt o optimistă, structural, uneori îmi spun că-i naivitate să tot vezi binele posibil, să speri si să crezi în el, asadar, îmi place întrebarea. Cea mai grozavă definire a mea, apartine scriitorului Ion Marin Almăjan, căruia-i multumesc si pentru că îmi acordă pretuirea dumnealui. Si m-a sustinut când îmi era foarte greu sufleteste după plecarea lui Doni în vesnicii.
Ei bine, fraza suna asa: ,,Veronica Balaj, argintul viu al literaturii feminine din Banat”. Este titlul unui articol, (se poate vizualiza si pe internet).
Emilia Tutuianu: Vă multumesc pentru mărturii. Numai bine!
|
de Emilia Tutuianu 5/29/2014 |
Contact: |
|
|
