De vorbă cu poetul Eugen Evu
Când îl descoperi pe îndelete pe Eugen Evu, vei avea o revelatie. Scriitor hunedorean get-beget, provincial, cum s-ar spune, scrie o poezie de "centru", la cel mai înalt nivel. Poate si pentru că a trăit toată viata într-o zonă aparte, pe care el o numeste triunghiul magic al României. O zonă plină de mituri zamolxiene, dar si de furnalele siderurgice din vremea lui Ceausescu. O lume amestecată, cu care a trebuit să lupte tot timpul, ca să rămână poet. La Hunedoara, am petrecut câteva ore captivante cu Eugen Evu. În tot acest timp, deasupra noastră, castelul Huniazilor ne veghea, coplesitor si discret.
Energia misterioasă a muntilor
- D-le Eugen Evu, sunteti un scriitor de valoare, ati fi putut face o carieră poate mai vizibilă, dacă v-ati fi propus să vă stabiliti la Bucuresti, capitala culturală a tării. Cu toate acestea, ati ales să trăiti aici, la Hunedoara. De ce?
- Pe mine m-au tinut aici si locul, si familia. Eu sunt născut în Hunedoara. Părintii mei sunt de pe Strei si din Piatra Rosie, în Muntii Orăstiei. Am rămas în Hunedoara pentru că aici am respirat prima oară si m-a marcat asa de tare locul, încât nu am putut pleca niciodată.
Spatiul în care m-am născut si în care trăiesc este un triunghi magic. Un triunghi format de Muntii Retezat, Tara Zarandului si până la Muntii Orăstiei. Un triunghi încărcat de istorie si mitologie. Iar când eram mic, frumusetea locurilor îmi părea încă si mai mare, asa cum o ve¬deam cu ochii mei de copil inocent, paradisiac.
În vacante, mă duceam la bunici si, cât am fi de săraci, cât suntem copii, trăim în Paradis. Descoperim lumea, vedem. Eram cu vacile bunicului la câmp. Umblam în cuiburile de păsări. Uneori mai dădeam si peste un sarpe pe acolo. Sau pe la Răgălii, prin Strei, unde m-am si înecat odată, douăzeci de minute am fost aproape mort. Când m-am trezit, cerul de deasupra mea mi s-a părut de un albastru fără seamăn. Si toată lumea aceea era asa de frumoasă, o lume a satului originar, veche de sute de ani, impregnată de eresuri si de povesti si de doine, dar si de o mitologie cu mult mai veche. Asa că nu e de mirare că Nicolae Densusianu, cel mai mare istoric-mitolog al nostru, era de aici, din Densus. Toate astea m-au fascinat si, în acea lume, am început să gândesc poetic. Să fac analogii si metafore. Am avut o gândire poetică, încă de copil. Poezia era refugiul sufletului meu. Sufletul acesta care va rămâne mereu misterios si în miscare, dar care e definit totdeauna de o matrice numai a ta: locul în care te-ai născut. Iar Hunedoara era, la rândul ei, un loc încărcat de istorie, dar si un oras în care s-a muncit mult, căci a avut o traditie industrială, veche si ea.
Din păcate, acum, când m-ai stârnit să-mi evoc originile si locul, nu pot să nu observ cu amărăciune, uitându-mă în jur, la orasul meu, că tot ce s-a muncit s-a dus, s-a făcut praf după 1989. Si, în spatele atâtor clădiri în ruină, sunt mii de oameni distrusi, mii de vieti spulberate, iar spiritul lor s-a impregnat în rănile trecutului si ne bântuie memoria. Pentru că s-au jertfit multi ani degeaba. Asa văd, si asta mă deprimă.
- Dincolo de traditia industrială a Hunedoarei, rămâne istoria si mai veche a acestor locuri, care pulsează la tot pasul. Cum spunea Nichita Stănescu: "Sub fiecare piatră este un zeu". Mai vorbiti-mi, asadar, despre acest triunghi magic al României.
- Asa e, cum spune poetul! Aici, la noi, istoria veche a românilor s-a păstrat cel mai bine, poate. Aici, în acest triunghi magic, două locuri iradiază istorie si mistere: Sarmizegetusa Regală, capitala dacică din munti, si Ulpia Traiana, făcută de romani ca o replică la vechea capitală a dacilor. Despre Decebal se spune că era regele străvechiului popor al soarelui, în plus, după câte am putut observa, tot bătând cu piciorul muntii nostri de aici, ei au energii aparte. Cam ca ale piramidelor. Nu stim bine cum se explică energia aceasta bună, dar ea se simte si în Muntii Orăstiei, si în zona Hategului, acolo unde se povesteste că a fost Kogaionul - muntele sfânt al dacilor si unde se pare că s-a retras însusi Zalmoxe în ultimii lui ani de viată pământească. Acolo ar fi Coloana Cerului sau Axis Mundi. Iar dacă urci si pe Muntele Surianu sau în Retezat, în tot acest spatiu vast vei regăsi aceleasi energii care influentează tot ce este viu. De aici ne vin toate aceste reizvorâri energetice, care se manifestă si în locuitorii de aici.
Si am să spun ceva care poate părea bizar, dar sunt foarte în temă cu subiectul. O parte din vitalitatea extremă a zonei cuprinsă între Retezat si Apusenii metaliferi are legătură cu energiile radioactive, cu uraniul. Uite, aici, la Nandru, de unde sunt mama si bunica mea, a fost uraniu. Uraniu exploatat sălbatic de rusi. Acum, mina e abandonată, dar toată valea aia cu râurile care se varsă în Mures e infestată prin apele freatice, că uraniul piere greu.
Am fost la Nandru cu Radu Rei, un mare cercetător în domeniu, am lucrat cu el patru zile si m-a impresionat câte boli endemice am găsit acolo. Ăsta-i unul dintre efectele prăzii rusesti. Dar, în anumite doze, energia uraniului are si un efect bun asupra oamenilor!
Tot asa cum înainte, locurile de mânăstiri erau alese cu nuiaua de alun radiestezică. Astea-s stiinte vechi! Vibra nuiaua, atunci locul era bun de mânăstire, pentru că era centru energetic. Asa cum e si aici, la Mânăstirea Prislop, de pildă, si asta o stiu foarte bine, pentru că am copilărit si pe-acolo. La Prislop este centru energetic puternic. Cei vechi stiau unde să aseze temelia bisericilor, ca si fântânarii care găseau locul apei, după stiinte milenare. Stiau unde să întemeieze. Asa că, dintr-un motiv sau altul, toată zona noastră dacică este benefică energetic, este bună. Poate de aceea, aici omul e mai vioi si mai harnic, iar natura mai roditoare. O zonă de unde au răsărit oameni mari.
Compunerea premiată
- Să vorbim acum despre poetul Eugen Evu. Când ati început să scrieti si cum ati evoluat aici, la umbra castelului Huniazilor?
- Am fost remarcat încă din 1952, la 8 ani, pe când eram elev la scoală. Atunci, profesoara mea, Raisa Boiangiu, care era si scriitoare, obisnuia să ne pună să scriem compuneri literare. Pentru o astfel de compunere am primit eu un premiu pe oras si niste cărti. Cărtile acelea le mai am si acum. Si de atunci am deprins să scriu. Iar de la 14-15 ani, am fost tot în cercuri literare în orasul acesta al nostru, care în vremea aceea era un oras muncitoresc, dar cu o viată culturală bogată.
- Când a devenit efervescentă viata culturală din Hunedoara?
- Viata culturală a Hunedoarei s-a relansat în perioada de liberalizare a anilor '70. După care a venit potopul. S-a întors Ceausescu din Coreea si s-au schimbat toate. Iar noi, scriitorii hunedoreni, am fost mereu pe contrasens. Mai exact, eu si cei pe care i-am format. Si să stii că am format foarte multi. Am avut cenaclu, am înfiintat după revolutie sase publicatii si am avut permanent de înfruntat partidul comunist si securitatea, care mă acuzau mereu că îi agit pe tineri. Iar asta s-a întâmplat în vremea în care lucram la Casa de Cultură din Hunedoara, una foarte bună si activă. Căci pe atunci puteai să descoperi talente tinere. În artă si teatru am nume bune pe care le-am format. Unii sunt acuma prin Canada, America sau Norvegia, dar sunt mândru că eu i-am format, i-am ajutat să se descopere pe ei si unii pe altii, în lumea poeziei, a teatrului si a muzicii. Am avut generatii cu o deosebită originalitate si libertate a scrisului. Principiul meu a fost: te ajut să te descoperi. Principiul socratic. Am acasă o statuetă a lui Socrate. Mi-a adus-o cineva din Grecia. Dedesubt i-am lipit o piatră din Strei, care are un ochi, unul foarte frumos.
- Când ati început să vă publicati cărtile?
- În anii aceia de relativă liberalizare, toate editurile mari, cum a fost în cazul meu editura Facla de la Timisoara, făceau concursuri pentru debut. Nume mari au debutat atunci. M-am bucurat si eu, prin recomandarea lui Stefan Augustin Doinas si Nicolae Prelipceanu, să pu-blic prima carte.
S-a numit Toate iubirile. Iar recomandarea de început a lui Stefan Augustin Doinas m-a marcat. Doinas mi-a fost mentor, a fost un om deosebit în viata mea. Norocul marilor întâlniri dintr-o viată mie mi-a surâs.
Si la fel mi s-a întâmplat cu Ioanichie Olteanu sau cu Ion Horea. Foarte multi au scris despre mine, au apărut sute de referinte. Unele sunt coplesitoare, dar Stefan Augustin Doinas si Laurentiu Ulici mi-au fost mentorii de căpătâi. Ei m-au încurajat si au pariat pe mine.
Le port recunostintă, desi acum sunt în lumea de dincolo.
"O să îti ia tot! Doar talentul nu ti-l pot lua"
- Din câte stiu, viata dvs., pe lângă poezie, este un roman. Care e cel mai dramatic capitol al său?
- Totul s-a întâmplat din 1970 până în 1975, când am plecat de la Cultură si m-am întors să lucrez în combinatul siderurgic. În acei ani, am intrat într-un conflict foarte dur cu securitatea. Gânditi-vă, la CNSAS mi-am găsit patru dosare, nu unul! Mă turnau multi, unii chiar infiltrati în cenaclu.
Pentru că si eu bravam mult. Luam premii pe tară cu cei de care mă ocupam, cu formatii muzicale, teatrale, teatru de copii, eram foarte activ, dar refuzam cu îndărătnicie să bag în programele mele ideologia partidului. Una din acuzatii era că sunt agitator. Că agit tinerii.
Se legaseră si de faptul că sunt fiu de pastor. Tatăl meu a fost pastor. Când s-a întors de pe frontul de Răsărit, s-a făcut pastor penticostal. A fost un om care s-a întors acasă din război, a scăpat viu si a luptat pentru religia asta a lui. Ei, si una din acuzatiile aduse mie a fost: esti fiu de pocăit. Am fost si membru de partid, dar n-am fost supus niciodată. Si atunci m-au turnat de m-au căpiat. Patru sute saizeci de file au dosarele mele. Plus al tatălui meu, pe care l-am obtinut de la CNSAS. Domnule Iacob, stii dum¬neata cine conduce în tara asta? Santajul. Trecutul santajabil al unora care s-au dat cu puterea. Si acum, tot ei mă amenintă. Mai primesc câte un telefon. "Vezi-ti de viata ta si taci!". Mă amenintă. Zic că ei au făcut revolutia. Aici, în Hunedoara, au împuscat sase oameni. Sase morti sub o troită! Si acum mi se spune să tac! Îmi amărăsc ultimele zile.
Am intrat în anul 70 al vietii, dar nu-mi doresc ani multi mai departe, ci atâtia câti să am mintea întreagă. Pentru că existenta asta stresantă, romanul ăsta nebun al vietii mele duce la alienare.
O viată m-am bătut. Cu cine? Cu mine m-am bătut, până la urmă.
- Ce vi s-a întâmplat, mai exact, în acei ani '70?
- M-au marginalizat de nu s-a putut. M-au marginalizat să nu mă afirm pe plan literar, în edituri, în presa timpului. Până atunci publicasem cinci cărti, toate bine primite de critică. Puteam intra în Uniunea Scriitorilor, dar nu s-a întâmplat asa. Si asta, din cauza celor care m-au lucrat, oameni ai securitătii. M-au turnat că îi influentez gresit pe scriitorii si pe artistii Hunedoarei. Că sunt ostil patriei si partidului. Si permanent am fost urmărit. Eram considerat un pericol social, "o bombă amorsată tot timpul", cum mi-a zis unul. "Dumneata ai fi bun la noi", îmi spuneau, fiindcă eu reuseam mereu să mă transform din vânatul lor, în vânător. "Te pui cu noi, tovarăsu'? Ehei, dacă eram în 1957, nu mai stăteam noi la discutii, îti băgam de mult pistolul în gură!".
Acum trăiesc toti linistiti din pensiile lor mari. În anii aceia grei, m-am gândit tot timpul cum mă încuraja Doinas: "O să îti ia tot! Numai talentul nu ti-l pot lua". Si asa am rezistat. Si cred în continuare că am un Dumnezeu. Al demnitătii: să nu faci rău altuia.
- Ce a mai urmat în viata dvs.?
- Până la urmă, am ajuns înapoi, la un combinat, de unde plecasem. Am început să lucrez iar ca otelar. Era o meserie pe care o practicam, cumva, din familie. Asa că m-am simtit bine acolo. La otelărie (si tatăl meu a lucrat o viată macaragiu), eram omul trei la lopată. Adică, sunt sapte-zece insi într-o echipă si te duci si arunci cu lopata dolomită, să cârpesti cuptorul, că altfel se arde. Cu magnezită si samon. Si când aveam pauză, două lucruri mă relaxau: beam sifon permanent - cămăsile noastre erau impregnate de sare - si, uneori, beam lapte, când ni se dădea. A doua relaxare era că mă băgam în spatele cabinei de comandă, erau acolo niste funii. Si pe funiile alea stăteam în genunchi si pe un caiet dictando scriam poezii!
Aurul sufletului
- Ce este poezia pentru dvs., domnule Evu?
- Pentru mine, poezia este, înainte de toate, catharsis. Asa cum ea a fost încă de la începuturi, din vechime.
- Catharsis înseamnă curătire, mântuire. Are un rol mântuitor poezia? Pot vindeca lumea câteva versuri?
- Da. Poezia vindecă lumea de întuneric si de spaimele mintii. De fricile primordiale. Pentru că în om există frica asta instinctivă de întuneric si moarte. Si poezia te poate curăta de aceste angoase.
- La sfârsitul interviului nostru, as vrea să vă mai întreb cum vă simtiti acum, la 70 de ani, în Hunedoara aceasta crepusculară, dar totusi atât de misterioasă si rafinată?
- Asa cum stau în orasul ăsta al meu, prins pe vecie în capcana unui urias triunghi magic, de o frumusete fără seamăn, nu pot fi decât bucuros că m-am născut si trăiesc aici.
Mai ales că pretutindeni se nasc oameni. Cum o spune Blaga, atâta de frumos: "Sat al meu ce porti în nume/ Sunetele lacrimei./ La chemări adânci de nume/ În cea noapte te-am ales/ Ca prag de lume/ (..) În tine cine m-a chemat/ Fie binecuvântat,/ Sat de lacrimi fără leac".
Iar ca poet, la 70 de ani, mă simt cu inspiratia nestirbită. Încă mă simt aurifer.
Stii cum se alegea în steampuri, pe Aries, aurul pe vremuri, înainte să înceapă marile exploatări industriale?
Tăranul urca atunci pe o înăltime si se apuca să scruteze râul, când era limpede. Si privea atent, până vedea de unde strălucea pepitoiul cel mare de aur, sub valurile Ariesului. Îsi lua atunci un reper ca să nu-i piardă urma, după care se ducea în râu si găsea un kilogram de aur curat. Asa si eu: îmi scrutez sufletul si încă mai găsesc aur, sub unde...
Mirele
Pe-aceste culmi sunt bradul consacrat,
Sunt bradul-mire zvelt peste Armindeni.
Biografia mea-i a unui sat
Din Transilvania, de pretutindeni.
N-aduceti vreascuri! Limpedea răsină
E fulgerul captiv care-ntretine
A vietii vâlvătaie de lumină,
Măret si tragic, cum vi se cuvine.
Poetul nu vă e prieten, nici vrăjmas,
Nu stie nimeni ce-i poetu-n lume:
Urlet sau cântec, calm ori pătimas -
Pecetluindu-si taina cu vreun nume...
Fără cenusă arde. Dă lumină,
Ca bradul tânăr, consacrat pe-un grui...
Toată pădurea lumii e de vină
Cât luminează frumusetea lui!
Si totusi, vina lumii n-o condamnă
Surpat în sine, siesi vinovat –
Doar el cunoaste arderea ce-nseamnă
Poetul Mire, Bradul consacrat.
Interviu realizat de Valentin Iacob, Formula AS, Nr. 1116, 2014 si preluat de Observatorul prin amabilitatea domnului Eugen Evu
|
de Valentin Iacob 5/25/2014 |
Contact: |
|
|
