In Memoriam Profesorul Gheorghe Buzatu: “Un om căruia i-a plăcut mai mult istoria decât viata”
În breasla noastră, a istoricilor, desteptarea s-a făcut fără goarnă. O explicatie imediată o găsim încă din primii pasi istorici, fie care l-au avut ca protagonist pe faimosul Mihai Roller si a sa istorie compilată, falsă si imperativă. Istoria, care reprezintă pentru un popor asezat pe temelii de sute si mii de ani coloana vertebrală, ar fi trebuit să fie stânca în care să-si rupă coltii cei mai vajnici vizionari ai Răsăritului bolsevic.
Aceasta s-ar fi petrecut dacă România si celelalte tări cotropite de Armata Rosie eliberatoare nu ar fi fost programată la Moscova într-un procentaj de interventie si protectie sovietică care a condus-o într-un ritm rapid nu numai la un regim politic favorabil U.R.S.S.-ului – gen Finlanda – dar si la o veritabilă răsturnare si distrugere a institutiilor statale. În cadrul acestei viituri politice, muza Clio a avut cel mai mult de suferit, iar epurarea Academiei Române a însemnat în fond nu numai o încarcerare a istoricilor, dar si perspectiva funestă a unei alte istorii, care n-a asteptat să fie predată prin universitătile R.P.R.-ului. Din fericire pentru generatiile de tineri universitari, la catedră s-au mai strecurat (sic!) si istorici de valoare care-si presărau cursurile cu trimiteri la părintii istoriografiei românesti, chiar dacă majoritatea erau interzisi, partial sau total.
Libertatea însângerată obtinută în 1989, cu peste o mie de victime rezultate din o interventie a extraterestrilor, fiindcă nu ne putem imagina – cel putin noi, participantii directi – ca fiind obtinută printr-o confuzie si o răfuială dirijate de forte oculte care urmează să fie descoperite în secolele viitoare, a întredeschis timid portile arhielor, iar curajul cercetătorilor a început să mijească.
Printre ei, cel putin în aria Moldovei, s-a înscris în fruntea plutonului cel care va ajunge un mare istoric recunoscut, respectat si, în cele din urmă, chiar temut: Gheorghe Buzatu.
Personalitatea sa se înscrie alături de contemporani de acelasi calibru: Florin Constantiniu, Dumitru Sandru, Gheorghe Brătianu, David Prodan, Camil Muresan, Ioan Lupas, Alexandru Lapedatu, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Constantin C. Giurescu, Andrei Otetea, Adrian Rădulescu, P.P. Panaitescu. A scris mult după eliberare fiindcă a simtit si mai mult. Opera lui se întinde pe sute de articole si zeci de volume. A bătut arhivele din S.U.A., din Germania, Anglia si Federatia Rusă (fondurile Komintern si Kominform ale Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S.).
În arhivele bolsevice a descoperit acea faimoasă directivă din 2 iunie 1947 a NKVD-ului privind actiunile care se impuneau Poloniei în procesul sovietizării sale integrale. Materialul era uluitor, iar cele 45 de puncte aveau un caracter general pentru toate tările ocupate de trupele sovietice. Mentionăm art. 40: „Atentie ca reprezentantii opozitiei politice să fie închisi”, art. 41: „Trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnati în procese politice”, art. 45: „Trebuie ca la facultăti să ajungă cu prioritate cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesati să se perfectioneze la nivel înalt, ci doar să obtină o diplomă”[1]. Va rămâne în premieră caracterizarea unor lideri comunisti de către centrala Moscovei: Bodnăras este privit ca „cel mai feroce instrument al Moscovei”, iar în documentele din arhivele americane este taxat ca „străin complet de neamul românesc. Este inteligent, extrem de ambitios, complet imoral, setos de lux si de petreceri si adevărat maestru în tehnica de propagandă, coruptie si dominatie sovietică”[2]. Din aceeasi sursă, Ana Pauker si toată banda comunistă din România tremură înaintea lui Bodnăras. Dej nu este nici el ignorat în arhivele americane: „Este crud, de un fanatism feroce, ignorant, lipsit de orice sentiment uman si un instrument perfect al Moscovei”[3]. Cât despre Ana Pauker, analiza este si mai virulentă: „Este lipsită de cultură, n-are talent oratoric, nici aparentă fizică atrăgătoare; este însă un agent de executie extraordinar, ca o masină infernală. Este vanitoasă, de o ambitie fără limită, luxoasă, de o cruzime animalică si imită pe Ecaterina a II-a chiar si în aventurile amoroase”[4]. Dar prilejul nesperat de nimeni – chiar si de istoricii cei mai vizionari – s-a ivit odată cu Revolutia din decembrie 1989, când mămăliga a explodat (sic!) si multimile au prins gustul libertătii si a unei efemere puteri.
În anul 2000, Gheorghe Buzatu s-a alăturat unui partid cu pretentii si afirmatii nationale care, după zisele unui reprezentant al guvernului, avea posibilitatea, prin presă si tribuna Parlamentului, să exprime în clar interesul national într-o Europă în care fiecare natiune încerca să-si găsească un loc si un rol. Există în viata oamenilor politici, evident de înaltă tinută si valoare, momente sau/si o singură clipă care-l defineste în tot ce are mai înăltător si bine conturat în personalitatea sa.
Si acest moment care-l apreciem ca fiind în vârful elocintei sale a corespuns unui moment de largă audientă si importantă în viata României postrevolutionare.
Sedinta Senatului din 3 noiembrie 2003, dedicată definirii relatiilor externe ale României, a însemnat pentru senatorul Gh. Buzatu o dezbatere cuprinzând legea pentru ratificarea Tratatului de către Camera Deputatilor si Senatului. Remarca vorbitorului este că deja în 4 iulie 2003 de la Moscova a ridicat importante probleme referitoare la trecut si viitor. Senatorul Buzatu îsi exprimă opinia că este greu de crezut că Federatia Rusă din momentul în care s-a semnat Tratatul îsi va schimba politica.
De 300 de ani, politica Rusiei a fost si va rămâne aceeasi. Ne gândim la ce va fi Rusia democrată de mâine. Rămâne de văzut, dar marile puteri, asa cum a explicat foarte bine un cunoscut om politic britanic, „nu au sentimente, ci ele au numai interese”.
Si oratorul conchide: si mie îmi este foarte greu să cred că din acest moment, din 4 iulie, dintr-o dată, Rusia îsi schimbă politica fată de România. [5] Surprinzător ni se pare acum, într-o realitate trăită cu emotie, predictia savantului român fată de destinul Basarabiei noastre. Oratorul se întreabă: Avem vreo declaratie a Rusiei din care să rezulte, anume, că Moscova se leapădă – asta e termenul – totusi, de statul moldovenesc, de Republica Moldova? Nu avem. Rusia este – mă rog, orice comparatie schioapătă – prezentă, dar ea nu se amestecă! Stiti dumneavoastră cum stă situatia![6]
Nu au trecut nici 11 ani de la cuvintele oraculare ale istoricului Gheorghe Buzatu, si o putere răsăriteană care, mereu si-a manifestat vocatia imperială de cuceriri si deznationalizare, încearcă să destabilizeze o pace pe care nedăjduiam cu totii să fie cât mai lungă si spre folosul natiunilor europene.
Gheorghe Buzatu a fost un istoric care, prin opera sa, dar si prin curaj si riscul asumat, a răscumpărat prudenta înjositoare a unor confrati, însusindu-si un loc de frunte între acei veritabili istorici ale căror fapte si ecou vor creste cândva la infinit!
sursa : ziaristi on line
N.O.
Gheorghe Buzatu (6 iunie 1939 – 20 mai 2013)
|
Prof. dr. Radu Ciuceanu 5/25/2014 |
Contact: |
|
|
