Cina lupilor de Veronica Balaj
Când am citit, întâia oară, că 95% din genele omului sunt identice cu cele ale cimpanzeului, m-a pufnit râsul. Dar când am aflat, ulterior, că 95,5% din genele râtanului corespund si ele cu cele umane, am amutit. ,,Haida de!” - am cugetat. ,,E prea gogonată!” Apoi, mi-am amintit altceva. Potrivit specialistilor, de la aparitia primei fiinte gânditoare si până acum, pe Terra au trăit aproximativ saptezeci de miliarde de semeni. Iar dintre ei, peste jumătate au pierit de moarte violentă în conflicte si războaie.
Ce dovedeste asta? Evident, natura belicoasă a omului. Plăcerea diabolică si patima bolnavă de a-s chinui aproapele, setea de a-1 umili, obsesia de a-1 distruge. Si toate astea în numele unor ideologii, principii ori teze pretins superioare.
Neîndoielnic că există în codul genetic al lui Homo sapiens acest impuls permanent spre agresivitate si dominare, atractia irepresibilă spre exces si acaparare. Realităti ce expandează ciclic la scară globală si care, în cazul conflagratiilor, provoacă atâta ruină si suferintă.
Din câte stim, individul este un binom. Dacă prevalează partea ratională, luminoasă, el înaltă, zideste. Atunci e, într-adevăr, cea mai grozavă făpturi a universului. Si sublim. Însă, predominând latura opusă, iratională si întunecată, el devine un monstru care răstoarnă lumea.
Zămislind romanul Cina lupilor, Veronica Balaj ne readuce în fată o astfel de lume.
Pentru cei ce n-o cunosc suficient, ea este poetă, prozatoare, traducătoare si realizatoare de emisiuni culturale la postul de radio Timisoara. Detine deja un palmares editorial substantial si ca răsplată a ostenelii sale în plan literar, a fost onorată cu premii si distinctii interne si internationale.
Cina lupilor este o saga de familie surprinsă la răspântie - instaurarea stăpânirii sovietice si implicit a comunismului în România. Din acest punct de vedere, autoarea păseste pe un sol bine tasat de proza realismului critic circumscrisă ,,obsedantului deceniu” si ilustrată pregnant de scriitori precum Augustin Buzura, Petre Sălcudeanu, Apostol Gurău, Marin Preda s.a.m.d.
Tonul general al cărtii este acela al perioadei imediat postbelice, cu legăturile si reperele specifice epocii. O atmosferă patriarhală, calmă si senină, marchează traiul cotidian al urbei de provincie (Ivanda). Raporturile dintre băstinasi reflectă gradul de civilitate, iar respectul reciproc e de la sine înteles, ca o extensie naturală a filosofiei de viată axată pe reguli si cutume adânc statornicite. Brusc, întreaga armonie si pace e aruncată în aer odată cu instalarea ,,noii ordini populare”. Dinamitarea vechilor orânduieli iscă seisme majore în ambientul social, răsturnând scara valorilor si propulsând în prim-plan false ierarhii. Abuzuri, anchete, întemnitări, bătăi, toate se tin lant, izbind în plin familia primarului Filimon si destructurând-o. Ca exponent tipic al parvenitului, personajul Victor înglobează suma trăsăturilor negative ale tipologiei de gen dur, ambitios, pus pe ascensiune si căpătuială. ,,Schimbarea vremurilor” îi oferă sansa de a se afirma si profită copios de ea, înregimentându-se în partid. Aroganta si cinismul său contrastează puternic cu sensibilitatea si bunul-simt al Adelei - sotia lui si fiica edilului Filimon. Si pe care a luat-o de nevastă nu din dragoste, ci din calcul si interes, iar atunci când maladia a coplesit-o integral, a părăsit-o pur si simplu, fără nici un regret.
De la un capăt la celălalt al volumului, transpare, ca un laitmotiv, teama: ,,Zvonurile-i accentuară primarului frica, se ferea de ea ca de un animal fioros, rânjind sau cuibărit in chiar fiinta lui”, (pag.33). Sau: ,,Îl apuca uneori noaptea nedormind. Se simtea de parcă ar fi fost într-o cuscă, încoltit, nestiind cum sa nu se lase învins. Teama de ceva nedefinit, ca de un dusman imprevizibil, îl măcina. (...) Spaima devenise într-un fel, umbra lui. Filimon nu si-o mărturisise nimănui, doar în rugăciunile de seară invoca puterea divină să-l scape de chinul care, se-ntelege, venea de la cel rău”, (pag 33). O groază viscerală, cu efect paralizant, străbate cugetele. Aciuată în pori, în molecule, diseminează insidios fiorul terifiant al înfricosării maxime. Oamenii vorbesc în soaptă, monosilabici, cu uitături peste umăr, mereu în alertă. Ceva nefast s-a petrecut, iar nenorocul nu putea veni decât din partea ,,mustăciosului” (Stalin) al cărui portret trona la primărie si care era identificat ca sursa necazurilor omniprezente. Căci, de la aparitia sa, perioade de bunăstare si tihnă i-a succedat vremea declinului, a scăpătării, cu tot cortegiul de umilinte si pătimiri.
Veronica Balaj surprinde concludent reactiile personajelor - îndeosebi al celor feminine - conturându-le rostul si determinarea. Desi nu atât de extinsă, analiza psihologică are darul de a creiona veridic profilul eroinelor principale (Adela, Marta, Pasionaria), conferindu-le substantă si credibilitate. Portretul primarului Filimon - de asemenea remarcabil. Tribulatiile sale, angoasele, tristetea si înspăimântările sunt reflectate la amperajul suprem al zbuciumului sufletesc. Însă, în pofida năpastelor, protagonistii n-au firi vindicative. Nu se opun fătis, nu se revoltă. Mai mult ,,bolborosesc”, acceptându-si soarta, gratie unui fatalism teluric. Împrăstiati care-ncotro, năzuiesc la ,,îndreptarea lucrurilor”, dar nu prin sprijin exterior centrat pe justitia imanentă sau protectie divină. Astfel, depistăm la dânsii un gen de cumintenie aparte, până si în situatii 1imită îsi păstrează latura docilă, dezarmantă. Cu exceptia maleficului Victor, care e antiteza lor perfectă, majoritatea exponentilor respiră în tempoul pasnic al sperantei recuperatoare. Desele invocări ale ,,îngerului bătrân", ca reazem providential, slujesc tocmai în chip de element al mentinerii nădejdii la cote cât mai înalte. Altminteri, conjunctura ar fi infinit mai greu de suportat iar credinta în mai bine - compromisă.
Ca un constituent definitoriu, alături de frică, regăsim suferinta cea trupească (ftizia), cât si cea morală. Sunt cele două coordonate pe care se întemeiază constructia romanului în drumul său către cititor: ,,Stoarsă de forte, îsi relua lâncezeala în asternut. Doar inima îi bătea alarmată.
Pasionaria îi urmărea ritmul încredintată că atâta vreme cât aude pulsatiile în urechi, este o sansă. Viata mai are o sansă în fiinta ei.
Nu se obisnuia cu ideea plecării din lumea asta. Nu avea motiv să se resemneze si pentru acest gând teribil îi trebuia tărie, dar ea nu găsea destulă snagă nici să fie întru totul vie. Trăia pe jumătate”.(pag. 117). Si mai departe: ,,Adela rămase internată două luni încheiate la sanatoriu. Era un fel de viată si un fel de moarte. Laolaltă. Expectoratii, pasi târsâiti. Sperante diverse. Aripi frânte. Scuipate din pricina acceselor de tuse. Osteneala de a spera si de-a muri încet”. (pag. 175).
Veronica Balaj redă sugestiv ambianta epocii si drama protagonistilor - simple marionete în jocul orb si crud al ursitei. Corelatia dintre Istorie, ca generatoare a evenimentelor si individ, ca victimă a lor, formează coloana vertebrală a cărtii, suportul ei axiologic.
E întristător să constati că Homo sapiens a ajuns să mânuiască cea mai sofisticată tastatură electronică, dar, concomitent, te poate anihila cu exact aceeasi plăcere si ferocitate cu care te-ar fi lichidat strămosul din comuna primitivă. Si asta întrucât la nivelul afectelor nu s-a schimbat nimic. Evolutia morală nu tine pasul cu progresul tehnologic, din nefericire. Ba, dimpotrivă, cu cât e stiinta mai avansată, cu atât insul se dezumanizează, fiind capabil de cele mai variate atrocităti (vezi noile concepte militare, loviturile ,,chirurgicale”, dronele asasine etc.).
Cu acest volum, autoarea adaugă încă o mărturie literaturii de gen, completând silinta antecesorilor în a releva o lume dominată de fortă si arbitrar, întruchipând noul regim impus prin violentă si abuz, ,,lupii” îsi servesc ,,cina” reprezentată de semenii prinsi în malaxorul lui. Astfel, străvechea locutiune a lui Plaut - Homo homini lupus - (omul e lup pentru om) cunoaste o ne¬dorită (si tragică) reactualizare.
|
Alexandru Moraru 5/23/2014 |
Contact: |
|
|
