Cuvântul bine temperat : A fi mamă: artă, stiintă, sau instinct ?
Citind zilele trecute un articol într-o publicatie online, am aflat că denumirea dată astăzi părintilor este „părinti elicopter”, metaforă aparută încă din 1969 într-un roman si preluată apoi si de alti autori . Probabil că asocierea cu helicopterul a fost cauzată de viteza crescândă a ritmului modern de viată. Iar dacă în 1969 erau „părintii helicopter”, azi ar trebui numiti „părinti rachetă”! Dar, orice metaforă s-ar folosi, părintii au un rol determinant în viata copilului.
Prin traditie, mama este cea mai apropiată copilului, dar astăzi ambii părinti îsi asumă responsabilitătile împreună. Am întâlnit în ultima vreme câteva cazuri de relatii părinti-copii care mi-au provocat întrebarea din titlu. Primul caz: o mamă –doctor psiholog- care-mi spunea că, din cauza literaturii de specialitate pe care o studiază continuu, nu poate fi mamă bună, pentru că nimic nu e lăsat „natural”, totul trece prin filtrul informatiilor din meseria pe care o practică.
Al doilea caz: mama e complet indiferentă fată de fiica ei –acum adultă- ba, mai mult, i-a fost –si îi mai este si acuma- ostilă. Fiica ei o iubeste însă, căci iubirea reciprocă mamă-copil este neconditionată. Al treilea caz: fiica, ajunsă si ea la vârstă adultă si având proprii ei copii, era revoltată de anumite „hibe” ale părintilor si încerca –fără rezultat- să-i „educe”.
A fi mamă este o combinatie din toate trei: stiintă, artă si instinct. Ghidarea copilului în primii ani de viată este fundamentală, câteva reguli si principii stiintifice se impun, instinctul nu e întotdeauna suficient. Mai târziu însă, când „autoritatea” părintelui e câstigată, atunci intervine „arta” de a fi o „mamă bună”. Practic însă, definirea unei „mame bune” e subiectivă, ea nu depinde numai de caracterul mamei, ci si de al copilului. Numai dacă cele două temperamente sunt compatibile se poate stabili o relatie de prietenie între mamă si copil.
Un caz tulburător de relatie mamă fiică l-am găsit în cartea ”De ce fierbe copilul în mămăligă” de Aglaja Veteranyi. Autoarea s-a născut în 1962 la Bucuresti, din părinti circari. A cutreierat cu trupa multe tări si s-a stabilit în final în Elvetia. Romanul autobiografic, scris în limba germană în 1999, s-a bucurat de un succes instantaneu si a obtinut multe premii. A fost tradus în multe limbi si s-au făcut filme si piese de teatru upă el. Autoarea s-a sinucis în 2002 într-un spital din Zurich în urma unei depresii.
Cartea, apărută la Editura Polirom –România- în 2003 în excelenta traducere a Norăi Iuga, se citeste dintr-o suflare si este cutremurătoare. Scrisă la o vârstă matură, autoarea descrie viata vesnic pe drumuri a circarilor si relatiile autoarei cu mama, sora, tatăl si „prietenii”, toate văzute prin ochii ei de copil. Titlul sochează si se referă la povestea pe care i-o spunea sora ei mai mare când mama lor îsi făcea numărul de circ, pentru ca fetitei să-i treacă frica.
„Când îmi închipui cum fierbe copilul în mămăligă si ce rău doare, nu mă mai gândesc tot timpul că mama ar putea să cadă de acolo, de sus, spune ea. Dar nu ajută la nimic. Eu trebuie să mă gândesc tot timpul la moartea mamei, ca să nu mă ia prin surprindere. Văd cum îsi dă foc la păr cu făcliile aprinse, cum cade râzând la pământ. Iar când mă aplec spre ea, fata ei se descompune si se preface în cenusă. Nu strig. Mi-am aruncat gura. “
Ar merita citată cartea întreagă, fiecare cuvânt rezonanează. Autoarea nu scapă ocazia să marcheze lipsurile anilor 60 din România, o face într-o manieră poetică si plină de fortă. Asa cum afirmă si Mireca Cărtărescu în nota de pe coperta din spate a cărtii, impactul pe care această mărturie o are asupra noastră se datorează adevărului acestui document. “Tristetea te îmbătrâneste”, spune autoarea, “eu sunt mai bătrână decât copiii din străinătate. În România copiii se nasc bătrâni pentru că sunt săraci încă din burta mamei si trebuie să asculte grijile părintilor”. Si mai departe: “Dictatorul a înconjurat România cu sârmă ghimpată”. “Mortii trăiesc mai bine decât cei vii, în cer nu ai nevoie de pasaport ca să călătoresti, spune mama”. “Dictatorul l-a interzis pe Dumnezeu. Dar in străinătate avem voie să fim credinciosi”. “Dictatorul e de meserie cizmar, diploma scolară si-a cumpărat-o. Nu stie nici să scrie, nici să citească, spune mama, e mai prost ca noaptea. Dar noaptea nu ucide, spune tata.”
Iubirea reciprocă dintre fetită si mamă este indestructibilă. Mama pregăteste masa după spectacolele de circ si fetita iubeste mâncărurile făcute de mama ei, găsim în carte lista preferintelor ei culinare.
Volumul contine la sfârsit un interviu luat de Rodica Binder autoarei, în anul 2000, intitulat – premonitoriu- “Aglaja Veteranyi: salt mortal de la circ la literatură”. Printre altele, Aglaja vorbeste în interviu despre mama ei: “Mama mi-a făcut mereu de mâncare, iar eu credeam că asta este casa, dragostea; mama îmi arăta dragostea ei prin mâncare; sarmale, mămăligă...este ceva frumos, nu?”
Aglaya nu mai este. Dar ordinea naturală este alta, părintii pleacă primii. Si câtă dreptate avea Madame de Staël cu privire la părinti: “…se vor duce, si zadarnic veti căuta prieteni mai buni; se vor duce si, de îndată ce nu vor mai fi, vi se vor înfătisa sub un chip nou; fiindcă timpul, care-i îmbătrâneste pe cei aflati sub privirile noastre, îi întinereste pe cei pe care moartea ni i-a răpit;…”
Mai 2014 / Toronto
|
Veronica Pavel Lerner 5/19/2014 |
Contact: |
|
|
