Cu gust de infinit. Salcâmi în floare - o carte de Elena Anghelută Buzatu
Născută în 1954 într-un oras nemetropolitan, - Bârlad, Elena Anghelută Buzatu este purtătoarea a două destine: unul ontologic, ca un dat fiecăruia dat, iar altul, literar, dat, nu oricui dat. Poetă si prozatoare, traducătoare desăvârsită, Elena Anghelută Buzatu încă îsi croieste cale si urcus în axiologia artei, prin exelentă literatura, ca artă a cuvântului.
Dacă pentru pictură, materialul de constructie, de realizare, e culoarea, pensula, sevaletul, pânza ori alt suport, pentru muzică, - notele muzicale, asezate pe portativ, pentru sculptură: dalta si ciocanul, lemnul, piatra ori marmura, pentru literatură, materialul zidirii este cuvântul.
Cuvântul a fost pentru Dumnezeu cel dintâi si mai la îndemână material din care a făcut universul, provocând cu o motivatie căreia nu-i vom afla vreodată noima, - Big Bangul.
Cuvântul, pentru Elena Anghelută Buzatu, e însăsi existenta ei, modul si totala ei motivatie artistică pentru a găsi vietii un sens, un scop si iesire din labirintul ce cu greu îi poti găsi iesirea.
Cuvântul bine cumpănit este la îndemâna autoarei în odiseea într-o regresie temporală, de parcă într-o altă buclă temporală, modificată sui-generis, întru a invoca cea mai nevinovată si fără de griji perioadă a vietii, - copilăria: „Această carte se vrea a fi un volum autobiografic cu descrieri de oameni, locuri, si întâmplări care s-au încăpătânat să-mi rămână vii în amintiri chiar si după aproape două decenii de trai în tări diferite, de limbi si culturi deosebite, de mari deceptii în prietenii, de adânci depresii privind ideologiile, de dureri mari de inimă si suflet, si alte grave stări de sănătate, de mici bătălii pierdute, de războaie mari câstigate, de zile negre cu nori si furtuni ce făceau coaja vietii să fie purtată de valuri prin cele mai adânci abisuri, de momente când destinu-mi părea blestemat, dar si de zile cu raze calde de soare, pe fundalul unei vieti trăită într-o completă dependentă si încredere în Cel de Sus, sub ploaia lui de nenumărate si nespuse binecuvântări, toate la un loc dăruindu-mi în final acel gust de infinit...” – mărturiseste autoarea, după ce îsi deschide romanul autobiografic cu un poem cu valoare de motto: „Am îmbătrânit.../ Departe, departe de tară/Pe un pământ străin/…Si deodată m-am simtit,/Fără al tării mele adăpost/Si al mamei mele rost!/…Urmasilor mei..., Să le spun, ce simt si ce gândesc/…În graiul nostru românesc.../Cum as fi putut să-i las orfani/De-a lor limbă...” Impresionant sentiment patriotic, pe cale de disparitie astăzi!!!
Sentiment care-si are tâsnirea sipotului din: „Credinta într-un Dumnezeu viu si adevărat e ca o oază pentru fiecare suflet însetat!” Dar si pentru: „Când m-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, pe pământ, mi-a dat o mamă cum nimeni altcineva nu a avut”.
Chiar de la începuturile romanului, autoarea, ca într-o osmoză, ne alătură universului patriarhal al Băditei Ion, - neîntrecutul povestitor, - Ion Creangă: „Din toată lumea aceea plină de mirare, primeam dimineata la sculare si noaptea la culcare câte un pahar plin cu lapte, cu spumă, fierbinte. Iar de prin ulcelele puse pe prispă, la soare, ca laptele din ele să se prindă, înfulecam când eu, când pisica, câte un pic de smântânică – făcea bine la burtică! Iar când mama întreba, cine a atins ulcica, cum putea vorbi pisica! La mine lung ea se uita, de parcă îmi spunea: e vina ta, dacă tu n-ai fi deschis-o eu nu as fi atins-o! Auzi la ea, strengara!”.
Copilăria Elenei Anghelută Buzatu a fost un El-Dorado românesc, în care nu mai poti cere nimic, nici măcar Dumnezeului, din moment ce în palma deschisă tii fericirea. Copilăria autoarei este universală, în ea se regăsesc distinsii cititori, printre care si eu, mai putin distins. Copila-codană, Elena Anghelută Buzatu, era atipică, în sensul conotational apreciativ: „Nu stiam să citesc sau să scriu, dar stiam stelele după numele lor, stiam când apar si când dispar, le recunosteam după formă si configuratie, după lumini si semnificatie. Cunosteam Calea Lactee mai bine ca pe palma mea”.
La scoală a învătat bine, fiind premiantă; a avut profesori care i-au călăuzit instructia si educatia, aducându-i în memorie pe: „Să trăiesti vesnic, profesore de limba română! – distinse Domn si Om Mânăstireanu!” Autoarea, din vârful penelului, realizează un portret sadovenian: „Un domn înalt, bine făcut, dar suplu, cu o privire serioasă dar blajină, adeseori cu privirea pierdută în depărtare, un gentleman, un om cu suflet mare, un om care în toată viata mea, aveam să-l compar cu dascălul Mihai Busuioc al lui Sadoveanu, supranumit Domnu Trandafir. Atât timp cât i-am fost elevă, mi-a acordat o deosebită atentie, din umbră încurajându-mă, îmbărbătându-mă, ghidându-mă, învătându-mă legile zborului, folosindu-mă de propriele mele aripi, desi abia în formare, fragile rău tare, dar întrezărind undeva acolo în adâncul fiintei o vointă de a răzbate în viată no matter what”.
Dar si pe: „Da, domnule profesor si diriginte Victor Avram, încă îmi mai aduc aminte! Că dacă nu erati Dvs să înlăturati norii si panica aceea care-mi cuprinsese inima, n-as mai fi ajuns să mă văd vreodată cu liceul terminat. Vă multumesc si vă doresc de aici de la celălalt capăt de Pământ tot ce e mai bun si sfânt în cer si pe pământ. Să ne trăiti ani vesnici!” Emotionant! Si mă gândesc la mine, dacă un fost elev mi s-ar adresa asa! Si, ca invocarea să fie mai întregită: „Adrian a fost mai mult ca un frate mai mare, un prieten de nădejde, un coleg bun, un om cu suflet mare... si, desi prietenia cu el a fost una de o frumusete aparte, lăsându-mi această amintire vie, nu pot spune că a grăbit procesul îmbobocirii...” Să mai adaug surplusul persuasiv/ persuadant, e superfluu.
Si toate ar fi fost bune si la locul lor, dacă nu ar fi venit o vreme când: „În copilăria mea n-am dus lipsă de nimic. Aveam de toate pe săturate! Si până să ne ia statul TOT, si pământ si animale, am avut de toate, prin munca noastră personală… „… Se dusese cântecul si veselia glasurilor de copii”. „Cine nu si-ar fi dorit să se nască în altă epocă sau eră, unii mai târziu, sau altii mai devreme, fiecare după cum sufletul îi cere? Dar cum venirea noastră în această lume nu depinde de noi, ne trăim viata care ne-a fost dată în epoca sau era care ne-a fost destinată. Fiecare generatie cu tributul ei de plătit. ... Tara întreagă era ca un furnicar mare, în care fiecare furnică îsi stia locul si rolul. Si mai totul se făcea cu muncă patriotică. În zilele noastre de acum, expresia de ‘patriotism’ si-a pierdut sensul si valoarea din timpul copilăriei mele. Am rămas cu amintirea!“
Si-atunci: „Am învătat, că în viată nu e bine să te încrezi în nimeni, decât în tine si în Dumnezeu care cu viată te tine”. Si, ca o caldă străfulgerare: „…mi-am jurat să nu mă las înfrântă; mi-am jurat jurăminte sacre, numai de mine stiute, răzbind în viată pentru a le vedea împlinite. Mi-am jurat multe, fără a sti pe unde destinul mă va purta. Si desi m-a costat mult, cu sufletul frânt si cu sănătatea la pământ, m-am tinut de jurământ.”
Si veni o altă vreme după vremea ‘ceea când: „odată ajunsi aici pe tărâm american, am cumpărat cinci hectare de teren agricol de la fratii mei si am recreat acele imgini din copilărie la BuzatuRanch – orătănii cât vezi cu ochii, oile cu mieii lor si căpritele cu iezii lor”. Cu osebirea, alta decât cea vetustă, arhaică si neînvogă: „Si, dacă în copilărie mă plimbam cu căruta, aici in America nu te poti descurca fără masină; pe aici nu sunt trotuare; ba da, mai sunt, dar mai mult în orasele de pe coasta de est; pe coasta de vest nu sunt, sau dacă sunt, sunt o raritate; în orasul în care ne-am mutat de curând, si care arată ca o statiune de munte de pe Cheile Bicazului, pe marginea străzii are marcată o dungă albă, si oamenii circulă când în sus si când în jos, dincolo de ea. Dar nu toate străzile au asa ceva”. Lapidar, ca un corolar, prozatoarea conchide: „… unora le e dat să-si tragă seva dintr-un pământ bogat, iar unora să supravietuiască chiar si într-un desert uscat.”
Si pentru că am adus deja în discutie procedeele artistice, adaug autocaracterizarea: „…eram tare mică si firavă la trup, la statură. Iar de mic copil, arătăm tare pricăjit! Si desi cu obrăjorul scofâlcit, aveam ochii mari de căprioară si eram vioaie si sprintară.” Mostenind: …„de la mama un păr nespus de bogat, cu un fir gros, frumos si un pic ondulat, de-o culoare castanie ce bătea în arămie cu reflexe rosietice, desi mama fusese blondă la viata ei.” Prozatoarea Elena Anghelută Buzatu foloseste cu ajutorul cuvântului bine măiestrit, precum pictorul cu pensulă si culoare, si caracterizare directă, specifică genului epic, alături de alte modalităti: „Rodica era o fetită ai cărei ochisori îi sclipeau de inteligentă, blondă cu ochisori albastri, cu gropită în obrăjori, cu tenul alb rozaliu, jovială, veselă tot timpul, plină de viată, un adevărat îngeras. Si mai avea ceva aparte – o inimioară bună ca pâinea caldă. Rareori ai fi văzut-o supărată. Si dacă se-ntâmpla îi trecea foarte repede, nu putea tine supărarea. Si era si ea mică de statură ca si mine. Spre deosebire de Doina, care era o fetită înaltă, cu tenul alb si părul ca pana corbului, cu ochi mari de căprioară, cu năsucul cârn ce-i dădea fetei sale o imagine de copil pus mereu pe sotii.”
Cum anii trec, cum anii vin: „Si-am revenit câtiva ani mai târziu, când eram deja o domnisoară codană, în plin proces de îmbobocire, crezând că trăiesc acel sentiment dumnezeiesc de îndrăgostire…” Pănâ la venirea unei alte vremi din aceeasi buclă temporală extinsă, neprietenoasă, si ireversibilă, si implacabilă, inexorabilă si, de ce nu, cu gust amar, care-ti lasă o grimasă pe obazul stâng, în loc de sărutul acela pe când erai codană, zvăpăiată si nelăsată prinsă în jocul acela juvenil si nerepetabil: „Am vrut să vă spun cât de bătrână mă simt, cât de mult mi se pare c-am trăit. Si că de curând, tare de curând, am devenit bunică.”
Aici, nu-i dau dreptate autoarei, hiperbolizând. Si eu, de când sunt bunic, fac tumbe (ferească-mă să mă vadă cineva!), mă încalecă nepotul si mă-ndeamnă: „hai călut, la Rădăuti!” Si călutul o porneste spre Rădăuti ori aiurea, ce mai contează dacă mosnegeste!?!? Timpul sapă peste tot si lasă urme adânci, ca cel dintâi si de pe urmă dusman.
Romanul autobiografic „Cu gust de infinit” este conceput în mai multe volume, primul tom, intitulat „Salcâmi în floare” este o frescă ontologică a unei societăti românesti la cumpăna primenirilor de veac secund, într-o arcuire temporală asemenea unui curcubeu care soarbe apa fântânilor din tărâmurile unor dimensiuni diferite. Nararea întâmplărilor vine de la sine, lină, sprintenă, nestângace; autoarea cumpăneste cuvântul înainte de a zgâria cu el hârtia, într-o euristică personalizată întru a defini rostul catharctic denotativ si conotativ. Elena Anghelută Buzatu nu transfigurează realitatea, ci o prezintă îmbrăcată, când în ie de borangic, când în armură de cavaler medieval. Datumul dirijat din cusca sufleorului este suportat cu demnitate, mai mult decât cu resemnare, în sperarea unor zile mai luminate. Universul descris nu este o fictiune, ci, de multe ori atât de real, încât este translucid, descifrând concretul crud si stupid care ne apleacă ca o trestie în vânt, dar nu ne si rupe. Amestecul de divin cu uman este un laitmotiv călăuzitor al narării.
Călătoria prin timp este, poate fi si o pagină de istorie din care urmasii vor citi cu interes, în aflarea unor adevăruri spuse pe jumătate de către cei care au ceva de a nu se afla. Da capo al fine, realizezi, cititorule, usurinta de punere în pagină a cuvântului, neacademic, neermetizat, neintelectualizat, având în vedere că autoarea este o dăscălită – profesoară – care stie a povesti cu usurintă, în toate limbile pământului. Nu este la îndemâna oricui a spune lucruri geniale prin cuvinte simple.
În incursiunea prin timp, realizată de Elena Anghelută Buzatu, multi dintre noi ne vom regăsi, si cu bune, si cu mai putin bune. Romanul marchează crâmpeie din copilărie, adolescentă si mai putin din epopeea evadării, dezrădăcinării si apartenentei unei alte culturi si unui alt teritoriu; emigrarea în State si luatul de la capăt va face subiectul, cred, volumului al II-lea. Descoperim în acest prim volum virtuti si lectii de morală de un civism authentic, dominat de principii la care nu poti renunta: cinstea, dreptatea, adevărul, devotamentul, dragostea, iubirea, principialitatea, credinta, prietenia, respectul… cartea fiind prilej de reflectii ontice asupra lucrurilor firii.
Într-o zicere sapientială, de parcă o sententă: „… unora le e dat să-si tragă seva dintr-un pământ bogat, iar unora să supravietuiască chiar si într-un desert uscat”, autoarea reflectă asupra lumii în variantele ei temporale, dar si asupra propriului destin. Nu pot sti dacă exilul autoarei este mai putină viată la toate sperările, la toate asteptările si mai putină: „Desertăciunea desertăciunilor, totul este desertăciune”.
Stiu, însă, că poeta, prozatoarea, traducătoarea Elena Anghelută Buzatu îsi încearcă autodepăsirea pentru un stil propriu, curat, dacă ar fi să-l invoc pe naturalistul, matematicianul, cosmologul si autorul enciclopedic, francez, - Georges-Louis Leclerc, Comte de Buffon (1707-1788) care afirma: ,,Le style est l’homme męme” (Stilul este omul însusi).
Prof. Vasile POPOVICI
Scriitor - LSR – Filiala Iasi-Moldova
.
|
Vasile Popovici 5/16/2014 |
Contact: |
|
|
