10 Mai 1981, mesajul Majestãtii Sale, Regele Mihai, la împlinirea a 100 de ani de la proclamarea regatului României
ROMÂNI, ROMÂNCE, de pretutindeni si îndeosebi din tara noastră!
Anul acesta, vin către voi de un 10 Mai exceptional, împlinindu-se în această zi, de sărbătoare si bucurie natională altădată, 100 de ani de la proclamarea formală a Regatului Român. Cu 15 ani înainte de acel eveniment, de seamă pentru tot echilibrul european, la 10 mai 1866, un tânăr pincipe stain, din sudul catolic al Confederatiei Gennanice, răspunzând apelului a două mici Tări Dunărene – unite doar de sapte ani într-un singur stat, încă sub suzeranitate otomană – de a veni spre a le cârmui, călca pentru întâia oară pământul în care urma să se odihnească pe vecie după 48 de ani de rodnică domnie. El, Carol I, Domn si apoi prim Rege al României, si-a împletit astfel destinul cu acel al noului sau neam: al vostru si al meu, îndepărtatul său urmas.
Începuturile monarhiei numai usoare nu au fost: tara fusese sarăcită, era înapoiată, suzeranitatea străină, desi mai mult conventională decât efectivă, rămase totusi să fie resimtită ca o îngrădire si că o povară apăsătoare.
Prin grea jertfă de sânge românesc, războiul din 1877-78 a dus la neatârnarea Principatelor, pe care Marile Puteri o consfintiră la Congresul din Berlin, ca după nici trei ani să recunoască României, acum independentă, liberă si suverană, autodeterminarea ei de-a se înălta la rangul de regat.
Cele ce au urmat le stie oricine se pleacă, fără părtinire, asupra analelor istorice ale poporului român: plecând de la asezăminte, o legislatie si orânduiri bazate pe o Constitutie atât apropiată celei belgiene, încât e socotită printre cele mai liberale ale veacului lor, si gratie întelepciunii suveranului, destoiniciei guvernantilor, pe care-i îndruma necontenit, cât si prin conlucrarea solidară si muncă constructivă a tuturor, România mică de atunci ajunse după decenii nu numai tara cea mai propăsitoare dintre cele învecinate, cu o monedă deseori superioară cursului celorlalte ale Uniunii Monetare Latine din care făcea parte, dar si, în diferite alte privinte la nivelul multor state apusene cu structuri mai vechi.
În interiorul tării, progresele natiunii s-au dovedit cu prisosintă, de pildă în 1906, cu prilejul Expozitiei Internationale de la Bucuresti, comemorând cei 40 de ani ai monarhiei noastre, când pentru prima dat s-au întâlnit, într-o insufletire fără seamăn, multimi de români veniti din toate tinuturile încă sub stăpânire străină: prolog a ce avea să se împlinească 12 ani mai tarziu… Iar Conferinta Păcii de la Bucuresti, din vara 1913, prin care s-a pus capăt ultimului război balcanic, consacra influenta si prestigiul României, în afară, mult mai departe decât dincolo de granitele micului regat.
De altfel, istoriografii epocii, ca si biografii Regelui Carol I, atât români, cât si străini, sunt de acord toti a-i atribui meritul principal în acea înzestrare, pregătire si îmboldire a tării sale spre ascensiunea prin care avea să devină un factor potential al păcii Continentului întru păstrarea căreia, prin aplanarea diferendelor între aliante rivale si a încordării precursoare primului război mondial, pe calea mijlocirilor directe între sefii de stat, părerea, sfatul si uneori concursul monarhului român erau căutate de cancelariile marilor puteri în toate clipele mai critice ale relatilor diplomatice din perioada domniei lui; pentru ca înrudirea să cu aproape toate dinastiile europene, dar mai ales tăria lui de caracter si judecata lui pătrunzătoare îl desemnaseră, în felul legendarului rege Nestor din Iliada, drept cel mai indicat orchestrator al concertului lor, că să-i atenueze discordantele.
De înfătisarea gravă si oarecum severă a întemeietorului dinastiei române se leagă, pentru cei, tot mai putini, care au trăit acele vremi, fata plină de bunătate, vesnic surâzătoare, a Reginei Elisabeta, sotia lui blândă si generoasă până la exces, “Mama rănitilor” din războiul de independentă, Carmen Sylva în lumea literelor, sub imboldul si protectia căreia toate artele au luat în tară o largă, bogată si foarte fericită dezvoltare.
Sub următoarea domnie, a neuitatului meu bunic, Regele Ferdinand I al Tuturor Românilor – precum a fost încoronat la 15 octombrie 1922 la Alba Iulia -, supranumit în străinătate Ferdinand cel Leal, iar de poporul său “Regele tăranilor”, românii si-au văzut, în fine, împlinit străbunul vis de a se regăsi cu totii laolaltă înăuntrul hotarelor patriei lor comune, de multiseculară obârsie; iar sătenii plugari care, la acel prim război pustiitor de vieti, îsi vărsaseră sângele cu atâta dărnicie în apărarea gliei, aveau să se trezească împroprietăriti gratuit si stăpânind individual cea mai întinsă suprafată cu putintă a pământului ce-l lucrau, printr-o reformă agrară salutată atunci în lumea largă ca un model de dreptate socială, demn de copiat. Pasiunea inteligentă, dinamismul si, mai presus de toate, devotamentul neclintit pe care Regina Maria le-a pus în slujba românilor, de la retragerea în Moldova si până la izbândă, i-au fost cu prisosintă răsplătite prin veneratia acestora si recunostintă ce, constienti de meritele ei, i-o vor păstra urmasii lor.
Pentru perioada dintre cele două războaie, se cuvine să reamintim actiunea permanentă condusă de România în sânul si în jurul Societătii Natiunilor întru organizarea si mentinerea păcii, actiune care i-a adus în lume internatională de atunci o influentă si un prestigiu neatinse de nici un alt stat si popor de mărimea ei.
Soarta Continentului avea să fie însă pecetluită în urma prăbusirii treptate a echilibrului european. Pentru a ne feri de tragedia Poloniei, nimicită ca stat si ciopârtită, regimul de atunci al tării a preferat să încerce a-i salva o anumită neatârnare cu pretul sacrificiului unei mari părti a teritoriului national, care totusi nu ne-a scăpat de a fi atrasi în vâltoarea conflagratiei mondiale. Ce a însemnat această catastrofă pentru noi, si ce ne-a adus, au trăit-o părintii nostri si o mai trăim acum cu totii.
Dar azi, când comemorăm un trecut în care s-au plămădit sufletele noastre, în pofida nevoilor, durerilor si întunecimilor prezente, as vrea ca, împreună, să ne îndreptăm gândul cu pietate si recunostintă spre înaintasii nostri care, cu mintea, munca si dăruirea lor de sine, au făurit tara noastră, fără să uităm rolul femeilor române, cărora li se cuvine un loc de mare cinste.
În ce mă priveste, tin să vă multumesc din adâncul inimii pentru încrederea si dragostea cu care m-ati înconjurat întotdeauna.
Orice ar fi să ne aducă viitorul si oricât de mult ar trebui să suferim, nu încetati a cultiva ceea ce a fost si trebuie să rămână specificul sufletului : credinta, vrednicia, setea de libertate dreptate, precum si omenia cea mai deplină fată de semeni.
Asa să ne ajute Dumnezeu!
Trăiască România! Trăiască poporul român!
Nota;
Mesajul a fost citit la postul de radio Europa libera la 10 mai 1981.
|
M.S. Regele Mihai 5/9/2014 |
Contact: |
|
|
