Reverie
A-nceput din cer să cearnă
Un strai dalb, un strai de iarnă,
Ce preschimbă lumea toată
Asa cum a fost odată.
Din murdară, cenusie,
Viata parcă reînvie
Cu-al său farmec, cu-a sa vrajă...
Ca un pui iesit din coajă.
La ursuzii fără vlagă
Griu-ncepe să-si retragă
Tenta-i de monotonie,
Lăsând loc de bucurie.
Nevoiasii de pe stradă
Cu sperantă-ncep să creadă
În schimbarea ce-o să vină
De culori si de lumină.
Cei bătrâni primesc nepotii,
Cei furati îsi iartă hotii,
Suferinzii-si uită chinul,
Ateii-acceptă divinul.
Totu-i magic, totu-i vis,
Parc-am fi în Paradis.
Prin magie si visare,
Ca un fum ce-i rău dispare.
.....................................
Dar când straiul dalb dispare
Linistit, precum o boare,
Iarăsi totul îsi revine
la normal. Desi nu-i bine...
Furtuna
E cald, mult prea cald. Te topesti de căldură.
De jur-împrejur totul arde mocnit.
De-asa fierbânteală te simti ametit.
Se mistuie, parcă, întreaga natură.
Afară sunt păsări ce zboară speriate.
Se-ntunecă cerul, devine opac,
Schelălăi-un câine, prelung, lângă lac.
În brate, copilul grozav se mai zbate.
Pământul cu totul devine umbrit:
Acoperă norii văpaia din Soare.
Din fulger lumina stridentă apare,
Se-aude un tunet – un strigăt cumplit.
Răcoare se lasă de-acum, dintr-odată.
Încep să se verse din ceruri puhoaie,
Se clatină pomii, trosnesc, se-ncovoaie,
Sub vântul ce iute începe să bată.
Lumina din fulger se face mai mare.
Când tună se simte cum totul vibrează,
Iar caii speriati sub soproane nechează.
Pământul e pus la o grea încercare.
Furtuna goneste-nainte, nebună
Si mătură tot ce îi stă în picioare.
Se vede deja cum ajunsă e-n zare,
Iar tunetu-i falnic abea mai răsună.
Pe-un petec de cer se-ntrevede o rază.
Se face lumină, frumos si plăcut.
Cătelul, la lac, nu de mult a tăcut.
Din plânset copilul cel mic încetează.
Natura învie din somnul adânc:
Copacii îsi zvântă coroana bogată,
Iar firul de iarbă începe si saltă.
Văzduhul se umple cu râset de tânc.
Poate
Poate că-n seara aceea-n care,
Cu capu-n nori, plini de visare,
Noi ne-am jurat pe veci credintă
Convinsi că dragostea-i sentintă
Din cer venită, de la zei,
Nu eram noi, ci erau ei,
Eroii-nchipuirii noastre,
Născuti de stele si de astre.
…………………………….…
Eu cred că n-am avut puterea
Să ignorăm complet durerea,
Atunci când s-a-ntâmplat în viată
Iubirea să devină gheată.
Si cu credintă si răbdare
Să asteptăm ca bunul Soare
S-ajute si să reînvie
Acea cerească bucurie.
Dar totusi sper că ziua-n care
Noi ne-am tinut, cuminti, de mână,
N-a fost deloc întâmplătoare,
Iar dragostea o să rămână.
|
Mihai Manolescu 5/4/2014 |
Contact: |
|
|
