George Astalos ( 4 octombrie 1933 - 28 aprilie 2014 )
George Astalos este un poet, dramaturg, romancier, eseist si traducător. „Bucurestean de origine pură germană", Astalos s-a născut în cartierul Hala Traian, „cote jardin", cum îi place să precizeze. Tatăl poetului, Gustav Astalosch, etnic german din Vatra Dornei, a fost deportat, în 1945, la minele din Donbass, împreună cu alti membri ai familiei. Mama, Marioara (născută Tănăsescu), a lucrat în redactia ziarului „Ardealul", cotidian al Partidului National Tărănesc, a cărui membră era.
Astalos face Liceul Catolic „Sf. Andrei" din Bucuresti, luându-si bacalaureatul în 1951, si, în acelasi an, intră la Scoala Militară de Topografie din Bucuresti. Absolvent în 1953, ajunge la gradul de căpitan în 1964, când demisionează definitiv din armată, retinând din cariera armelor doar „suflul comportamental al militarului activ" si respectul pentru valorile fun¬damentale ale profesiei, între care, nu în ultimul rând, „dimensiunea riscului".
Debutează în 1948 cu versuri publi¬cate în revista scolară „Falanga" a Liceului „Mihai Viteazul". Tot atunci, un Imn sportiv, scris la cerere si în a cărui substantă lexicală „mocneste seismica protestatară" a poemelor de mai târziu, îl consacră ca „poet preferat al cartierului", după pro¬pria expresie. Adevăratul debut îl constituie piesa Vin soldatii, pusă în scenă la Teatrul Casandra (stagiunea 1968-1969) si publicată în volumul din 1970, Vin soldatii si alte piese, pentru care primeste Premiul Uniunii Scriitorilor.
Tot în 1970 îi apare si primul volum de poezii, Sodron, apreciat de prefatatorul său, Eugen Schileru, pentru luciditatea cu care poetul descoperă „imperfectiunile vietii", dar si pentru „prospetimea" si „cuceritoarea puritate" a versurilor. Relevabile sunt, încă de la acest volum, umorul si autoironia care caracterizează întreaga operă a lui Astalos, capacitatea de a se distanta de sine însusi, „niciodată concesiv".
Reprezentative pentru spiritul protesta¬tar al poetului sunt Poemele retorice, datând dintr-o etapă anterioară (1958-1968, cum se mentionează în volumul publicat în România abia în 1991), si cele din ciclul Blue Jeans, poeme cu mare priză la studenti, dar cunoscute, la timpul respectiv, numai de publicul oarecum restrâns al recitalurilor de poezie, pe cale orală, asadar, ori transcrise în copii manuscris.
În aceeasi perioadă, alcătuieste un dictionar de argou român modern care, la prima încercare de a fi publicat sub formă de „fise pentru un dictionar posibil", în revista „Săptămâna", nu depăseste cenzura sectiei de literatură a Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Este una dintre „utopiile" lui Astalos, ce datează, ca si toate celelalte, dintr-o perioadă anterioară debutului efectiv.
În 1971 participă la Congresul PEN-Club International tinut la Piron, în Slovenia, unde cunostinta cu Pierre Emmanuel, de la Academia Franceză, îi aduce o bursă la Paris. În acelasi an, Astalos se stabileste definitiv în Franta. Convingerea lui că, dacă scriitorul ia calea exilului, „bunul simt îl obligă să scrie în limba tării de adoptiune" si că „iesirea din cercul de cretă al originilor lui nu creează un spatiu conflictual particular, ci degajă o mai mare fortă de creatie, a cărei energie e profitabilă tuturor" (Fie pâinea cât de rea tot mai bine-i la Paris), îi determină optiunea pentru limba franceză.
În 1972 participă la Bienala Internatională de Poezie din Belgia. Leopold Sedar Senghor îi propune functia de redactor-sef al revistei plurilingve de artă, litere si stiintă „Nouvelle Europe", unde va tine si rubrica de critică literară. Articolele, studiile si eseurile publicate aici, începând din 1972, vor constitui „clasele primare" ale limbii franceze pentru Astalos, care va acorda în revistă un spatiu publicistic considerabil literaturii române, fie cu texte propriu-zise ale scriitorilor din tară si din exil, fie cu studii consacrate lor.
Un grupaj de versuri (din Poeme retorice, volum predat în 1971, la Cartea Românească, „dintr-o pornire per¬versă spre actul gratuit" - va declara autorul douăzeci de ani mai târziu) îi apare în „Il Giornale dei poeti" din Roma, alte poeme din acelasi ciclu fiind difuzate pe postul Radio France International si la Televiziunea belgiană.
Prima carte publicată în Occident este eseul Teatrul floral-spatial (1972), urmată de două volume de poeme: La lingua del canario, editie bilingvă italiano-română, prefatată de Pasquale Morabito (1974), si Bordel a merde (1975), ambele cuprinzând versuri din suita Retoricelor. Poeziile îi sunt difuzate, de asemenea, pe canale de radio si de televiziune din Franta, Italia, Belgia, Germania, Marea Britanie, Canada, Statele Unite etc., iar premiul italian Silarius pentru poezie străină îi încununează în Occident începuturile literare.
Protestatară în esenta sa, adică „nihilistă, ironică, directă si universal valabilă" si nu aluziv parabolică, vizând o anume ordine socială, poezia lui era aptă a fi receptată pe orice meri¬dian. Discursul liric - expresie a stilului său comportamental nonconformist si rebel, în perpetuă opozitie, tinteste să „recupereze" libertătile pierdute si chiar erorile creatorului în efortul său „de a-si computeriza destinul" sau „fantasmul".
Astalos respinge, asadar, sistematic eternele interdictii „nu e bine" sau „nu se poate" (Prima recuperare, A doua recuperare, în Poeme retorice interzise), chiar dacă uneori, depăsit de oprelisti, constată tocmai amarnica „inutilitate a efortului": „Totul este inutil, iubito / Citim în soarele care ne sâcâie, / în lumina răsturnată a zăpezii / în gerul care ne înteapă buza..." (Inutil iubito). Convins că „în poezie nu există inspiratie, ci doar căutare", la a doua întâlnire cu poezia, în Franta, găseste în Isidore Isou un model cu care propria-i atitudine se poate identifica. Filiatia recunoscută cu părintele lettrismului constituie imboldul spre continuitate.
Giancarlo Vigorelli, prefatatorul celei de a doua editii italiene de poezie, apărută în 1983, a observat că scriind în franceză precum Tristan Tzara, B. Fundoianu ori Gherasim Luca, Astalos nu-si „francizează" poezia, „păstrându-i intacte rădăcinile românesti". Demersu¬rile dramaturgice ale scriitorului sunt si ele determinate de vocatia poetică, relatia dintre poezie si teatru fiind „ombili¬cală" în cazul poetului ce debutase editorial cu un volum de teatru.
Dar caracterul „eminamente poetic", relevat de Mircea Iorgulescu în piesele de mare succes ale debutului dramaturgie al lui Astalos, este subminat chiar din pornire de tentatia confrun¬tării dintre grupurile de personaje antagoniste: în Vin soldatii, grupul militarilor, dominati de spirit războinic (Generalul căruia i s-a prezis o carieră strălucită, Comandantul de geniu, Generalul care si-a pierdut un ochi pe câmpul de luptă), în opozitie cu aspiratiile îndrăgostitilor - Annabella si Tânărul cu pantaloni albastri.
Teatrul revolver (unsprezece piese ilustrate de Florin Pâcă si prezentate de Laurentiu Ulici în „Almanahul literar", 1970) a fost creat spre a ridiculiza ideea „vetustă", după autor, a conflictului dramatic. Temele istorice - Esafodul, Robespierre, Napoleon - din suita provocată de aniversarea bicentenarului Revolutiei Franceze (piese cu amplă documen¬tare), ca si Moartea lui Dracula sau Procesul nu a avut loc - sunt elaborate si ele spre „renovarea" genului prea „declamativ", „retoric", „reactionar" si repunerea lui într-o altă formulă sce¬nică, cea numită de comentatori si teoreticieni (Angelo Aybar, Pino Mariano) „teatrul intruziunii".
Expresiv ilustrată si în Ceaiul nostru cel de toate zilele (intrusul este aici ochiul puterii) sau în O rugăciune de prisos, intruziunea ajunge la desăvârsire în Robespierre. „Adevărata libertate a omului e dreptul la dela¬tiune" este sloganul sub care se petrece actiunea acestei tragi¬comedii istorice, cu patru personaje si un papagal vorbitor si desfăsurată de-a lungul a două zile din viata lui Robespierre.
Un capitol important în dramaturgia lui Astalos îl reprezintă teatrul politic, inaugurat în 1967 cu Song pentru Anamaria. Actiunea piesei, transpusă ulterior în Ce ne facem fără Willi, din volumul de „teatru politic" Politikon, apărut la Editura Cartea Româ¬nească în 1996, se desfăsoară într-un lagăr de concentrare. Parafrazând o formulă devenită clasică, cititorul este însă avertizat că „Orice asemănare cu vreun fapt petrecut aiurea sau cu persoane aflate încă în viată nu este întâmplătoare". Nu întâmplătoare sunt si replicile: „Păzeste cineva. Întot¬deauna păzeste cineva" sau „Unde e un civil, trebuie să fie si un soldat. Civilul si soldatul. Civilul si soldatul. Civilul si soldatul." Transparentă în piesa scrisă si publicată înainte de plecarea din tară, polemica este ulterior directă si necrutătoare.
Astalostratează fără menajamente fapte si evenimente politice de notorietate, dezvăluind, sub bunele intentii ce le animă, contra¬dictiile, până la paradox, care le subminează. În Domnisoara Helsinka, aparenta de onorabilitate a „pensiunii de familie" pariziene, unde „nimeni nu deranjează pe nimeni si toată lumea încurcă pe toată lumea", ascunde intolerantă si xenofobie. Plină de atentii fată de Domnisoara Helsinka, „orfelina de drepturile omului" care va sucomba melodramatic, „patroana" ignoră la nesfârsit prezenta „clientului" nedorit, venit de undeva din Est, acuzându-l în cele din urmă de moartea Domnisoarei.
Tripticul dramatic Amprenta exilului (Sarea exilului, Caviar, vodkă si bye bye, Întoarcerea la matcă), scris la Paris în 1995 si tradus în limba română de autor, este o temă cu variatiuni, construită pe esafodajul dezbaterii asupra conditiei exilatului. Traversând epoci si spatii diferite, personajele trăiesc aceeasi dramă a dezrădăcinării, perspectiva fiind numai aparent schimbată. Când întoarcerea este posibilă, unii o acceptă neconditionat, precum „Marchiza", alungată de Revolutia Franceză în Germania (Sarea exilului), ori „exilatul" (Întoarcerea la matcă), care sfârseste tragic după prima noapte petrecută în tară, altii însă nu se lasă înselati de aparente.
Replica „savan¬tului" din Sarea exilului pare a fi un motiv suficient: „Nu vă faceti iluzii, doamnă. Sefii de azi sunt privilegiatii de ieri... Pentru ei nu sunteti decât un transfug, printre multi altii, care vă întoar¬ceti în tară ca să-i dislocati pe ei si ai lor din bunurile pe care si le-au însusit cu japca. L-au asasinat (pe tiran) ca să se catere ei în capul mesei!" În ciuda subtitlurilor atribuite („parabolă", „farsă", „divertisment") si a replicilor savuroase, adeseori de teatru bulevardier, piesele lui Astalos relevă adevăruri grave, uneori incomode, curajos si lucid evaluate.
Reprezentate pe scenele europene si americane (Paris, Londra, Copenhaga, Ankara, Dortmund, Edmonton, Ottawa, New York, Washington etc.) au fost puse în scenă, din nou, si în tară după 1989 si, de asemenea, incluse în repertoriul teatrului la microfon. Con¬comitent cu poezia si dramaturgia, Astalos abordează si teoretic preocupările sale fundamentale, pasiunea pentru studiul argoului alăturându-se poeziei si dramaturgiei, iar eseurile sale pe aceste teme sunt publicate în mai multe editii succesive.
Reunite într-un volum publicat în 1997, la Bucuresti, Utopii, eseurile sunt însotite de fragmente autobiografice, remarcabile pentru verva ce le animă, capacitatea evocatoare si talentul memorialistic al autorului. Greu încadrabilă într-un gen, această carte - amestec insolit de teorii, anecdote, amintiri, jocuri de cuvinte si de idei care tâsnesc de sub condei - relevă, în persoana scriitorului stabilit la Paris, în primul rând poetul ce-si etalează, cu sau fără voie, originea danubiano-pontică.
Opera
• Vin soldatii si alte piese, prefată de Al. Paleologu, Bucuresti, 1970;
• Sodron, prefată de Eugen Schileru, Bucuresti, 1970;
• Teatrul floral-spatial, Luxemburg, 1972;
• La Pluridimensionalite du theâtre, Bruxelles, 1973;
• La lingua del canario, prefată de Pasquale Morabito, Reggio Calabria, 1974; editia II, prefată de Giancarlo Vigorelli, Reggio Calabria, 1983;
• Bordel a merde, Paris, 1975;
• Global Vision of the Art, Strasbourg, 1976;
• Theâtre-art referentiel, Strasbourg, 1976;
• Aqua Mater, editie bilingvă, prefată de Mario Luzi, Calabria, 1984;
• Symetries, prefată de Jean-Claude Renard, Luxemburg, 1986; editia (Simetrii, Constanta, 1991);
• Poeme retorice interzise. 1958-1968, Bucuresti, 1991;
• Contestatory Visions, prefată de Ronald Bogue, Atlanta, 1991;
• Robespierre, Turnu Severin, 1991;
• Magma, editie bilingvă, italiano-engleză, Erreci, 1992;
• Chants de revolte, Paris, 1992;
• Musique de parole, Paris, 1993;
• O rugăciune de prisos - Une priere de trop, editie bilingvă, Craiova, 1994;
• Mirosul banilor, Bucuresti, 1995;
• Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i la Paris, I, Bucuresti, 1996, II, Iasi, 1998;
• Ecuatia tăcerii, Bucuresti, 1996;
• Ethique et esthetique, Paris, 1996;
• Politikon, Bucuresti, 1996;
• Parcurs, Bucuresti, 1997;
• Utopii, Bucuresti, 1997;
• Poeme-Poemes, editie bilingvă, Bucuresti, 1997;
• Pe muche de suriu. Cânturi de ocnă, cu microglosare argotice si cu desene de Constantin Piliută, Bucuresti, 1999;
• De l'argot, Marsilia, 2000;
• Ceainăria de argint, Bucuresti, 2001;
• Exil. 1. Memoriile unei memorii, Bucuresti, 2003.
Traduceri
• Ethique et esthetique. Anthologie de poesie roumaine, Pas-de-Calais, 1996;
• Voix de la Roumanie, Marsilia, 1997;
• Spectre lyrique, introducerea traducătorului, Bucuresti, 1999;
• Versant lyrique. Selection anthologique de la poesie bessarabienne contemporaine, Bucuresti, 2000;
• Heritage lyrique. Selection anthologique de la poesie israelienne d'expression roumaine, prefata traducătorului, Bucuresti, 2002.
In vara anului trecut a fost onorat cu titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, în Franţa, una dintre cele mai prestigioase decoraţii culturale acordate de autorităţilor de la Paris, iar în 2011 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură.
|
Observator 4/30/2014 |
Contact: |
|
|
