Reflectii : Neam molipsit
Ce mai scrii? – mă-ntreabă colegii de breaslă. Pe mine deja mă trec sudori. Nu pentru că n-as avea inspiratie – har Domnului, de scris este, mai mult decât putem duce noi – ci pentru că nu vreau să le zic superficial, prea putin sau prea mult, pentru că mi-e teamă să nu bat apa-n piuă. E un paradox, dar pe măsură ce observ că lumea mă citeste, înclin nu să mă bucur, ci să mă îngrijorez. Să nu devin lectură facilă, ieftină! Oare scriu ce nu mai pot tine sub lacăt sau doar formulez ce cade bine, pe post de difuzor?
Există emisiuni TV pentru bărbati, romane pentru femei, artă pentru mase. În fond de ce n-ar exista atunci si literatură pentru diaspora? si dacă da, ar fi bine sau ar fi rău? Ne-ar aduna sau ne-ar dezbina? Ne-ar diferentia sau ne-ar apropia? Da´chiar: în fond, de ce scriem?
Noi, ”expats”-ii, cum zic englezii, suntem avantajati, chiar dacă sună cam dur pentru urechea noastră latină. Expat e un cuvânt cu subton pedepsitor, cu conotatii de izgonire din rai, cu gust de ... consumat. Suntem norocosi, zic, pentru că emigrând nu ne-am simplificat neapărat trăirea, dar în mod cert ne-am simplificat viata de zi cu zi, făcând loc si pentru altceva.
Aici ne supunem unui program ordonat, sistematic, după practicile vestului. Este o modalitate de vietuire nu tocmai doldora de fantezie, dar vădeste avantaje.” În occident ne este mai la îndemână afirmarea inspira-tiei artistice, ca urmare a realizărilor în plan personal, odată cu stabilirea în străinătate.
Climatul aici este propice creatiei, nu mai este restrictiv”, spune o distinsă Doamnă pictor si inginer. Dreptate are, dar uneori restrictiile stimulează fantezia, înaripând-o. Cu atât mai mult e lăudabilă performanta unui scriitor autohton, când scrie bine, în ciuda împrejurărilor vitrege.
Prin conditiile externe propice se explică asa-dar hărnicia si spiritul prolific al unora dintre noi, nu prin favoruri si concesii făcute statutului nostru exotic, de diasporezi. Pur si simplu avem mai mult timp si resurse pentru a ne ocupa de autopromovare; de aceea suntem si asa vioi si bine reprezentati, ar-hiprezenti, ar zice unii. Fenomenul artistului care se afirmă în străinătate după ce n-a fost remarcat în tară a existat de când lumea.
Încă din vremuri biblice se stia că nu poti deveni profet în tara ta.
Sedentarismul patriotic nu e neapărat o condamnare la non-valoare, dar poate fi o piedică în calea împlinirii.
Desi, făcând abstractie de locul în care trăiesti, poti la fel de bine să te remarci din orice cotlon al planetei, dacă opui imobilitătii spatiale sprinteneala spiritului.
Ori de sprinteneală, noi românii n-am dus lipsă niciodată; e un truism răspândit si răs-răspândit. Doar felul răutăcios în care ne-o interpretează unii drept neseriozitate ne dă uneori de furcă. Revin la întrebarea sfredelitoare despre ce mai scriu si constat că mă incomodează, agresivă ca interogatoriul eroului din ”Cel mai iubit dintre pământeni”, perplex în fata zelosului anchetator, care-l somează: ”Zi si mie două idei filozofice!”. Două, nu una!
M-am întrebat dintotdeauna de ce două.
Poate că asta tine de spiritul prevăzător al meseriei de tortionar, adică si-o fi spus el că e bine să ai mereu o rezervă la îndemână, ceva la care să poti apela în cazul în care varianta întâi nu functionează, ca un backup de zile negre.În fond, acumularea cantitativă n-a dăunat nimănui, până acum.
Oare noi, cei din ”exil”, când scriem pe româneste, în ciuda faptului că trăim în diferite limbi, facem instinctiv o socoteală pre-văzătoare, gândind că nu se stie niciodată?
Poate subconstientul ne dictează să păs-trăm ceva optiuni, pentru cazul în care ”boala” de a nu mai fi români ni se urcă la cap si om vrea cândva să ne lepădăm de ea. Ca pasărea care moare în limba în care s-a născut. S-avem un leac la-ndemână, dacă nu ne iese perfect miscarea cu schimbarea după calapod occidental? Cum adică, să ni se urască cu binele? Aici suntem acceptati oricum.
Om fi si noi contagiosi de pe acum? Ia să ne mai consultăm si cu altii. Întrebăm, scriem.
Putem spune deci că suntem un neam molipsit, pentru că ne place să privim peste gard si să-i imităm pe altii. E aproape notorie calitatea românilor de a se adapta – calitate zic, nu defect, cum insinuează altii, comparând-o cu maleabilitatea mămăligii. Ne molipsim cu plăcere de cele care ne plac, dar cele care nu ne sunt pe plac trebuie asumate si ele.
Totusi, avem de metabolizat si lucruri pe care nu le adoptăm cu trup si suflet, ci poate doar cu jumătate din fiecare, detalii de care poate nici măcar nu suntem constienti, nestiind la o adică ce nume să le punem.
Pentru astfel de ambiguităti, când nu stim exact dacă ne place că ne-am îmbolnăvit de eficientă, de spirit comercial sau de mania de a avea mereu dreptate, am inventat antidotul fără retetă al creatiei. E o potecă pe care nu trebuie să pui nume si să explici în cuvinte lucrurile care nu se pot exprima în idei: epifanie, dar fără continut religios.
Ce facem noi aici, când scriem, pictăm, sculptăm, compunem, dansăm, construim sau gătim în străinătate? Evadăm? Sau dimpotrivă, ne aliniem cu ale noastre, armonizând prin neconcordantă perfectă, ca toti ceilalti?
Indianul stabilit la Londra îsi pregăteste mâncarea după retete ayurvedice, evreul de la New York face afaceri cu bani, peruanul din Spania cântă la nai, noi românii creem de-ale noastre.
E singurul mod de a ne afirma valorile inedite, în afară de lucrurile pe care le facem la fel cu toti ceilalti, necarantinati. Nimic în comun cu lasitătile cotidiene minore, obligatorii peste tot, aiurea în lume, nu numai în patria natală!
Poteca asta de nevinovată evadare din eul nostru cu contur miscător – la propriu si la figurat - nu are nicio latură ipocrită.
E contributia noastră la starea de sănătate mentală si sentimentală a planetei.
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 4/27/2014 |
Contact: |
|
|
