Eu n-am scris de iubire niciodată ...
''Se hace mas alto el cielo en tu presencia...''
Vicente Huidobro
Eu n-am scris de iubire niciodată,
desi genunea ei mă soarbe si mă stie,
nici numele rostindu-i -l vreodată
vulgului.
Cum poti cu flăcări focul ca să-l stingi?
Scripturii fulgului,
cu grai de Dumnezeu pe fus,
nespusul să-i cunosti
fără ca litera s-atingi?
Poti tu, frământul de demult,
Olarului să-i fii mai mult
măcar c-o stea în plus?
Eu n-am scris de iubire niciodată,
că pasii mării oare cine-i stie,
cu-aceleasi valuri socotind
iubirii să-i găsească începutul?
Satan,
cine ca tine avea vistierie?
Dar
ai căzut
că nu aveai cheita
(taina de mester - cum se-mbracă lutul)
ascunsă de Olar
întru ceramic cifru de văpăi,
că nu puteai să-nveti de unul singur
lumina spre lumire si fructul ei
sărutul.
Eu n-am scris de iubire niciodată...
Ulciorului i-ajunge minunea întrupată.
MERIDIANELE ATLANTIDEI
Cu fiecare,
( o fi o despărtire în plus?)
oare esti mai aproape,
oare esti mai departe?
Te-adun si te scad cu-n apus.
Pentru că tu locuiesti
de partea cealaltă de frică,
acum prin cuvintele tale e noapte
ca-n altarul primului cerc de gutui.
Luna pândeste cum dormi,
dar surprinsă
se întoarce spre liliac:
Vrei să te ajut ca să pui
întreaga poveste în spusul de ac?
Acum e noapte prin cuvintele tale,
dar la mine
frica si-a limpezit demultul de ziuă
peste meridian nepermis,
pe coral atlantid.
Oare esti mai aproape, oare esti mai departe?
Ca pe o carte
crengile liliacului meu îsi deschid
îmbrătisările
ispitite de cifru, nevedite sub scris.
Când te chem,
n-o fi joc de blestem,
de-a unda, de-a largul,
de-a mările?
Ca un pescărus,
deasupra Atlantidei
aripile noastre
pâl...pâ...ie...
Cât de alb e catargul!
Tu dormi înflorind pe umărul meu,
ca si cum as fi un munte,
iar tu linistii lui - curcubeu
nepermis.
Tu dormi
când eu
prin toate pădurile Atlantidei
te caut strigând
printre copacii blestemându-si furisul:
Spune visului c-a fost numai vis,
si albul ucis tot prin alb,
sărut pe tăisul
fulgerat doar de-un gând!
TIMP DUPĂ ORA ATLANTIDEI
''Calcă-ti pe inimă si spune-i!
( Unde esti,
nălucă de glas?)
Numai timpul de punct v-a rămas.
Dă-i lotusul tău
(când nu stie) să-i bea
albul uitării -
zvârcol văpăii fără de fum.''
Eram fără umbre -
atât de aproape,
că le-am lăsat să zburde prin lunci.
''Atentă să fii,
a zis umbra ( a ta a fost, parcă),
nu cumva să calci pe acum,
s-ar putea să-ntepe cu-atunci.''
Luna adormise lângă barcă.
Dezbrăcată -
cântec alb de cucută.
Acum
e ora de acum în Atlantida
când tinerii de-atunci
se sărută.
IARĂSI MĂ-NTORC SPRE ORHIDEE
Mi-am gândit toate gândurile,
Plus unu.
Mi-am vorbit toate vorbele,
Plus una.
Mi-am zburat toate zborurile,
Plus unu.
Mi-am visat toate visurile,
Plus unu.
Mi-am păcătuit toate păcatele,
Minus unu,
Că abia înflorise
Pomul oprit,
Dar când am fost ispitit:
''Poti tu despre femeie
Nespusul să ni-l spui,
poem fără umlaut
s-o cuprindă?''
Am ridicat în mână o oglindă
Si am întins-o
Subtil spre orhidee:
''Priveste-te si spune-mi
Care-i cuvântul spre plusul infinit?
Zâmbesti? Doar numai tu îl stii,
Iar eu degeaba-l caut.''
ALGEBRA LUI IONA
De câte ori
Damascul meu Te căuta
mă-nfricosai cu semnul lui Iona.
Algebrei,
vânătorilor confuze,
urcam în sensul invers
cuvântului râvnit de buze.
Puia necunoscuta,
răscruce umbrei, unde-mi înflorea
cucuta.
Cum se rezolvă
problema Ta cu chitul?
Chiar dacă-n cuget
pelin nu-s,
cum poate oare infinitul
să se pogoare-n apă
si lumile
pe dos să le înceapă?
Cum? Infinit spre minus?
Ciudatul semn ninivitean
aripa mi-o opreste să mai urce.
Acelasi opt culcat mi-aduce,
paradoxalul semn de infinit,
de data asta-n cruce.
Cum ar putea să fie,
logic?
Algebra lui Iona
de ce invers o-ncepi cu tau?
E tot ce-a mai rămas
din alfabetul lui Adam,
o literă si infinitul L-ai schimbat -
cu-n tau tautologic!
Kitchener, Ontario
|
Dumitru Ichim 4/27/2014 |
Contact: |
|
|
