Shakespeare - câteva consideratii
Motto:
„Shakespeare made the world in seven days
On the first day he made the sky,the mountains and the chasms of the
soul;
On the second day he made the rivers, oceans, seas and other
Sentiments
and give them to Hamlet, Julius Caesar, Anthony, Cleo[atra, Ophelia,
Othello and the rest…”
Marin Sorescu
Este aprilie, e primavară o să-mi ziceti si ar trebui celebrată după iarna pe care am avut-o, dar cum sunt greu de convins după esecul din martie când asteptam mărtisorul cu ghiocei, m-am gândit sa evit o altă dezamăgire si deci să mă rezum la ceea ce mă ajută cel mai mult să „supravietuesc” :, literatura.
Asa am ajuns la Shakespeare...acum.
„Our myriad-minded Shakespeare” - cum îl „încoronează” Colleridge - s-a născut la Stratford on Avon (England) la 23 aprilie 1564 (dată aproximativă dat fiind lipsa unei note civile, dar sugerată de „Church records” conform cărora William Shakespeare a fost botezat în ziua de 26 aprilie la Holy Trinity Church si după obiceiul timpului momentul crestinării trebuia să fie dupa 3-4 zile de la nastere, informatie care ar putea să sune nesemnificativ dacă n-ar fi vorba despre Bard.
Si ca să închei cu relativitatea informativă care însoteste epoci si vieti, data mortii lui Shakespeare este deasemenea nesigură, traditia orală marcând aceeasi zi de 23 aprilie 1616 ( ideea cercului existential, desigur) desi tot „church records” arată intrarea lui finală în biserică la 5 aprilie 1616.
E important, nu este?
Oricum eu mă opresc aici, aproximatiile speculative invadând notatiile biografice despre care stim sau am auzit, dar „Within that circle none durst walk but he.”( John Dryden)
Shakespeare, este creatorul unui univers uman a cărui complexitate pare imposibil de completat folosind „scena” ca mijloc de comunicare directă, lipsită de interventia imediată a povestitorului - ca în cazul prozei - omul de teatru care este el însusi (a fost pentru o vreme si actor ) ne expune unui spectacol coplesitor, incisiv, atât prin amploarea situatiilor cat si prin profunzimea explorării lor.
„ În Shakespeare păsările cântă, tufele sunt îmbrăcate în verde, inimile iubesc, sufletul sufera, întunericul învălue, este fierbinte, este înghetat, noaptea se lasă, timpul trece, codrii si lumea lor vorbesc, vastul si eternul vis pendulează pete tot si toate” zice Victor Hugo intr-o formidabilă carte de vizită a Bardului.
Omul este, evident, instrumentul, scula meseriei lui si îl foloseste cu priceperea acea unică a mesterului care-si stie meseria, are un „tiu” afurisit de ascutit atunci când modelează structuri ca Hamlet, Richard, Macbeth, Lear, Othello, Ophelia, Romeo ori Juliete - si lista nu poate fi completă aici – „inciziile” adânci nu clintesc întregul granitic prin care personajul shakespearian ne trimite în lume încercând să ne facă să întelegem.
Saltul de la un personaj la altul implică o asemenea cunoastere încât orice interventie e „obsolete”:
tineretea întrebărilor cenzurate de răspunsuri incomplete sau eronate, îl defineste pe Hamlet, intensitatea răului ridicat la rangul de conditie umană îi califică demonic pe Richard ( III) si Iago, însingurarea eului incapabil să se depăsească înnegureaza bătrânetea lui Lear, naivitatea durerii pe care numai iubirea o poate aduce invocă „eternul feminin” pur, romantic, fragil al Opheliei, Julietei ori Desdemonei.
Si parcă gest al divinitătii coborâtă la nivelul omului sacrificiului suprem ca marcă a prieteniei ni-l înscrie în memorie „forever” pe Mercutio:
„No, ‘tis not so deep as well, nor so wide as a church-door ; but ‘tis enough, twill serve : ask for me to-morrow, and you shall find me a grave man.”
Cu acel „largest and most comprehensive soul...” cum am citit undeva, Shakespeare îsi trimite eroii între neiertătoarele „furci caudine” si în mreajele Melpomenei – muza terifiantă a tragediei, dar si dă „drumul clovnilor/să facă tumbe” preluând zâmbetul otimist, liric chiar al Thaliei ca să veselească.
Liniile aspre, dezolante ale durerii fac loc ridurilor sglobii ale râsului dezlăntuit, miscarea încrâncenată a furiei si călcătura grea a răului se retrag din calea dansului, a cântului, iubirea se răsfată în mângâieri mai mult sau mai putin reale dar pline de intentii, întunericul sopteste, un fel de parfum universal transmite prezenta visului în real.
„A Midsummer Night’s Dreams”, „The Taming of The Shrew’, ‚Much Ado About Nithing, „The Tempest”... reconfortează structura umană permitându-i să fie în egală măsură adevărată si fantezică. O lume palpabilă, verificabilă, posibilă se răsfată în bratele imagisiticii, ceea ce azi numim suprarea, subliminal, absurd converg într-o structură plină de fantezie, dar mai ales de trăiri pe care le intuim, le simtim, le consumăm:
” Sound, music ! – Come, my queen, take hands with me,
And rock the ground whereon these sleepers be.
Now thou and I are new in amity,
And will to-morrow midnight solemly
Dance in Duke Theseus’ house triumphantly,
And bless it to all fair prosperity :… „ (Oberon !)
Traditional – opera lui este creată în plină epocă elizabethană – dar si inovativ, Shakespeare scrie gândind universal si îsi permite chiar remodelări ale limbajului poetic pe care îl subordonează intentiilor proprii: vers clasic, iambic aritmic, vers alb, proză, un sotron existential în care limba este elementul transportor, vehicolul mutatiilor pe care viata le oferă omului balansându-l unori echilibrat alteori haotic dar întotdeauna implicându-l fie cu voie fie fără.
Si tragedia si comedia sunt măsti din dosul cărora se ivesc oameni abominabili sau sublimi dar oameni si Shakespeare a stiut asta ca nimeni altul.
Ne spune Bardul insusi:
„All the world's a stage, and all the men and women merely players: they have their exits and their entrances; and one man in his time plays many parts, his acts being seven ages.
Toronto / apr. 2014
|
Maria Cecilia Nicu 4/22/2014 |
Contact: |
|
|
