Rezonante : În sfârsit, a venit primăvara!
Azi mi-am amintit de muzicalul "Sapte mirese pentru sapte frati", o capodoperă coreografică, simpatică, despre sapte frati destoinici care, sătui de singurătate, trec muntii să caute, într-un sat vecin, câte o fată. Fetele însă nu se lasă duse, asa că băietii hotărăsc să le fure. Flăcăii folosesc stratageme diferite, dar fiecare reuseste să-si găsească o frumoasă pe măsură. După ce se săvârsise furtul fetelor din ograda părintească, băietii le urcă în cărută, să treacă muntii înapoi spre satul lor. Părintii fetelor, disperati, pun mâna pe arme si pleacă la drum să-i urmărească pe cei ce le răpiseră odoarele. Din cauza chiotelor fetelor, se declansează o avalansă, ce blochează drumul dintre munti. Parintii urmăritori sunt astfel împiedicati să traverseze strâmtoarea, care devine inaccesibilă până la venirea primăverii. Ghinion sau noroc? Depinde pentru cine.
În mod similar, anul acesta am asteptat să se deschidă sezonul de primăvară, să se desfunde traseele inaccesibile din timpul anotimpului hibernal, atâta fusese iarna asta de grea si de lungă. La fel cum anumite drumuri trans-alpine elvetiene sunt deschise numai peste vară, si eu am simtit că trebuie să se deschidă traseele pe care le urmam săptămânal către cimitir. Vroiam doar să aprind o lumânare la mormântul tatei, mai ales că în martie se făceau mai multi ani de la trecerea dânsului în nefiintă. Cimitirul nu era departe, ci doar la o aruncătură de băt. În oras. Nu era în crestetul muntilor. Nici nu trebuiau străbătute trecători înzăpezite ca să ajung acolo. Nu eram amenintată nici de avalanse. Si cu toate acestea, în luna martie am reusit doar să aprind o lumânare de acasă, căci zăpada din cimitir trecea de carâmbul cizmelor.
Azi dimineată însă, am simtit că s-a deschis sezonul. La fel cum mustele ies din amortire, m-am pus si eu în miscare. Sunt semne de primăvară! Soarele era puternic, chiar prea puternic după ce stătusem atâta timp sub vremea mohorâtă. Ca si când iesisem dintr-o pivnită întunecoasă în care stătusem prea mult, acum simteam că mă orbeste lumina. Eram palidă, precum mugurii încoltiti din cartofii tinuti la întuneric. Fără vlagă si fără culoare. Am iesit afară din casă cu capul plecat, să-mi protejez ochii de lumină. Să-mi ascund fata de razele soarelui prea puternic.
Drumul spre cimitir a străbătut poteci desfundate, mocirloase, în care apa se îmbină cu gheata si zăpada din umbra zidurilor. Drumul mi s-a părut lung si obositor, am simtit că respir greu si obosesc prea usor. Trebuie să mă antrenez, mi-am zis. Eram si după o seară petrecută cu prietenii, în care mâncarea si băutura au fost prea bune ca să le rezisti. I'm out of shape, mi-am zis, trebuie să intru în formă! Pe drum, alti entuziasti ai miscării dezmortitoare, livizi după atâta iarnă, iesiseră si ei la soare.
Pe drum mi-am adus aminte că la venirea noastră în Canada, când făceam primbări cu băietelul meu prin cimitir, ne întâlneam frecvent cu o familie de vulpite. Mă întrebasem dacă trăiau în cimitir sau poate că veneau din pădurea apropiată. Odată le-am găsit chiar vizuina; tin minte că am văzut acolo si un vulpisor, ce-si astepta mama să vină cu mâncare. Între timp, noi, oamenii, ignorând nevoile altor conlocuitori ai planetei, am hotărât ca pe locul vizuinei să punem plăci comemorative pentru mortii nostri. Vulpitele nu mai au loc să trăiască, iar noi nu le facem loc nici după moarte!, am gândit atunci. Comemorarea alor nostri intră în spatiul lor. În viata lor. În ultimii ani nici n-am mai văzut semne că ar mai fi vulpi în cimitir, în schimb văd răsărind constructii, presărate cât e cimitirul de mare. Chiar si în plimbarea asta am găsit alte edificii, alte surprize, semn că pe noi nici iarna grea nu ne descurajează să construim continuu. Umblam pe lângă clădirile înăltate, si în locul soarelui căldut de primăvară m-a îmbrătisat de data aceasta umbra rece a betonului proaspăt.
În plimbarea de azi nu am văzut iarbă verde. Doar ramuri căzute după furtuna din decembrie, ce a rupt copacii covârsiti sub greutatea ghetii. Crăcile rupte atunci încep să se zărească de sub gheata ce le-a tinut ascunse peste iarna. Memoria ploii înghetate mi-a dat fiori reci pe sira spinării, căci mi-a adus aminte de frigul pătrunzător din clădirile neîncălzite. Trunchiurile de copaci,ce zac acum pe pământ sunt mărturia efectelor furtunii de gheată de la sfârsitul anului trecut. În grădina casei mele căzuse un liliac. Mă uit azi de aproape si desi e la pământ, observ că nu e lipsit de viată. La capătul fiecărei ramuri e un muguras.
Ce fortă are natura, ce capacitate de adaptare, ce dorintă de viată! Liliacul meu, asa doborât la pământ, înfloreste din nou!
Toronto
milena_v26@yahoo.com
|
Milena Munteanu 4/18/2014 |
Contact: |
|
|
