Camil Petrescu- 120 de ani de la nastere.
Cine a citit romanele „ Ultima noapte de dragoste si prima noapte de război” si „Patul lui Procust” a descoperit în autor un însingurat, practicând confesiunea într-o dramatică zbatere de idei. Om al antitezelor, Camil Petrescu, ca si eroii săi, pluteste în incertitudine. Cu o copilărie si o adolescentă obscure de care nu vrea să vorbească, Camil Petrescu îsi începe destăinuirile cu tineretea.
Născut la 9 aprilie 1894, dintr-un functionar de postă obscur, care dispare imediat după nasterea scriitorului, si Ana Petrescu, mama sa, cu o profesiune incertă, rămasă văduvă la 22 de ani, Camil Petrescu nu va fi ferit de dificultătile vietii, având consecinte dintre cele mai tragice: un complex al inferioritătii sociale suprapus dramatic pe un complex al superiorității omului fără tutelă, al înstrăinatului, care nu-si găseste directia în viată. În „Filozofia substantei” isi aminteste că visele copilăriei erau alternante a două variante: unul de o frumusețe paradisiacă, plină de grădini suspendate, jerbe de fântâni, si chioscuri gratioase; celălalt cu gropi de lut colcăind de serpi grosi sub un cer de plumb.
Face liceul la Sf Sava si Gh. Lazăr cu mari sacrificii, citeste mult si scrie si mai mult, acum se nasc lumile spiritului, fără a se exterioriza. Publică la ziare si reviste literare. Urmează Facultatea de Litere si Filozofie, apreciat de N. Rădulesc Motru si P.P. Negulescu.
Anii de formare spirituală îi sunt umbriti de primul război mondial. Fiind respins la recrutare din cauza constitutiei sale firave, „…tânărul care abia devenea scriitor si-a spus că niciodată, el care a cerut intrarea în război, nu se va mai privi, fată-n fată cu constiinta lui, si mai ales că nu îi mai putea privi în față pe cei care au luptat pe front, dacă nu va fi fost si el acolo alături de ei…” Războiul este pentru Camil o problemă de onoare, de moralitate, dar mai ales o problemă personală, de tranșat în raport cu propria constiintă care are nevoie de experiente apologetice. Cere să intre ca voluntar la artilerie, dar nu poate acoperi garantia de bani pentru cal si echipamentul militar.
La intrarea României în război îl găsim ca plutonier, după ce trecuse în prealabil printr-o scoală militară. În 1916 e rănit, în 1917 e făcut prizonier, e considerat mort, eliberat la 10 aprilie 1918 si apoi demobilizat. Îsi reia activitatea publicistică, lucrează cu sârg la „Jocul ielelor” si în 1919 îsi ia licenta cu magna cum laude. În 1919 este profesor suplinitor la un liceu din Timisoara, tot acum se lansează în gazetăria politică, colaborând la diferite reviste.
Esecul politic e urmat de înlăturarea din învătământ si de reîntoarcerea la Bucuresti. Aici se apropie de marii scriitori ai epocii Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, George Călinescu, Al. Rosetti. Ca un blestem, acum se accentuează surzenia, boală provocată de război, care îl va arunca în cele mai atroce crize de disperare, în timpul cărora acuză întreaga lume pentru starea sa. ” Nu mai am nicio perspectivă, scrie el în 1931. Într-o tară în care oamenii sunt condusi numai de capriciul bestialitătii lor, nu pot spera nimic. Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuesc un capital de energie și atenție cu care alții pot ceti un volum.” E plin de dezgust, descurajare, oboseală. La 33 de ani se compară cu toti martirii lumii de la Cristos încoace. Refuzat de politică, refuzat de teatru, el îsi găsește preocuparea în roman. În 1930 îi apare romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, în anul urător , ”Patul lui Procust” care sunt primite bine de critică.
În acest timp îsi asigură o oarecare stabilitate materială prin încadrarea la Revista Fundațiilor” iar din 1944 devenind chiar redactor-sef.
După 1944 aderă la noile realităti si este pasionat de viața lui Nicolae Bălcescu, scriind romanul „Un om între oameni” pe care nu-l va termina.
Viata lui ia sfârsit la 14 mai 1957, regretat de întreaga intelectualitate.
Filozof, poet, dramaturg si romancier, Camil Petrescu a marcat o epocă din literatura noastră. Influențat de intuitionismul lu Bergson si mai ales de fenomenologia lui Husserl, procupat de Descartes, Spinoza, Leibnitz și Kant, publică o serie întreagă de lucrări care explică substanța filozofiei lui. Dacă opera literară i-a adus prestigiul, bucuriile intime i le-a dat filozofia. „ Artistul proiectează lumea posibilităților, dar filozofia este descoperirea de noi posibilități.”- va zice el.
Ca si în opera filozofică si în poezie avem de-a face cu o poezie filozofică, plină de ermetism. „Ciclul morții” cuprinde versuri redactate în timpul războiului. Poeziile sunt un fel de continuare a romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” Poemele constitue momente din existența de pe front: „Nu stim/ Nici unde mergem/ Nici unde ne găsim. Alături de fiecare dintre noi/ La dreapta sau la stânga,/În fată sau în spate/ sunt altii,/ De care ne lovim mergând, /când ranita alături ne-abate.” Soldatii sun o masă de răniți care se lovesc, mase de mâini si de picioare anonime, timpul se aneantizează, drumul e lung, istovitor, luptele sunt haotice, fără finalitate, transeele sunt gropi ale mortii.
Poemul „Ideea” este trăirea absolută a realitătii transcedentale:
„Fără durere, fără bucurie,
Eu caut în natură pretutindeni ideile.”
Sau:
„Eu sunt dintre acei
Cu ochii halucinati si mistuiti lăuntric,
Cu sufletul mărit
Căci am văzut idei.”
Unele imagini din poezii sunt barbiliene:
„Fuiorul tors al creatiei mi-e povară,
Si de mă apără, mă si măsoară.”
În „Ceasul dintâi” e imaginea haosului original, feerie cosmică pierdută prin oraganizarea unei lumi a suferinței umane:
„De nu m-ar fi chemat pe cruce-as fi rămas.”
Afirmându-se ca autor dramatic, cronicar, teoretician, regizor si îndrumător, Camil Petrescu apare ca un om de teatru complet. Preferatii său sunt Caragiale si Davilla care ar reprezenta cei doi poli ai manifestării dramatice. Analiza pieselor sale pune în lumină unitatea unui teatru de probleme, de situatii, de esente pure.
„Jocul ielelor” este o „dramă a absolutului” Gelul Ruscanu vrea să publice o scrisoare compromițătoare pentru Sinești, ministrul justiției. „Lumea asta din care îți tragi hrana este atât de abjectă, încât nu te acceptă și nu te tolerează decât cu prețul complicității.”- concluzionează Gelu Ruscanu. Esența dramei stă în tensiunea creată între o conștiință singularizată și societatea sau indivizii din ambianță, ilustrându-se dualitatea omului univoc precum Ruscanu. Gelu Ruscanu a văzut jocul ielelor. „Jocul ielelor e jocul ideilor.” Și în iubire Ruscanu trăiește același absolut: „O iubire care nu este eternă, nu este nimic”- zice el. „Mai merită viața asta să fie trăită, dacă totul ți se dă atât de cârpit și de îndoielnic?”- se întreabă.
În „Suflete tari” Andrei Pietraru iubește pe Ioana, fiica lui Matei, un boier de viță veche. Renunțând la o iubire mai veche, noua iubire îl transformă într-un ratat. Aici iubirea în sine pare a fi un act irational.
Prozatorul Camil Petrescu îsi are originile în eseul „Noua structură si opera lui Marcel Proust”. Prust e ca si Balzac un moment tot atât de important, oferind o nouă directie în literatură. …„ nu putem cunoaște nimic absolut, decât răsfrângându-ne în noi înșine, decât întorcând privirea asupra propriului nostru continut sufletesc”-zice el referitor la roman.
În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” , „negresit că trebuie să lămurim că dacă partea întâia a acestui roman e fabulatie, e adică născocită de autor care nici nu era însurat si nici nu avea o familie pe vremea aceea si deci eroul Stefan Gheorghidiu cu sotia lui e pură fictiune, în schimb, se poate afirma că partea a doua a cărtii, aceea care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de campanie al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot eroului Gheorghidiu.” Pentru autenticitate ambele părti sunt scrise la persoana întâi. Romanul se rupe de proza traditionalistă prin modernitatea stilului, prin autenticitatea dată de persoana întâi. Un cuplu de îndrăgostiți, Gheorghidiu si Ela, sunt aruncati în lumea burgheziei prin căpătarea unei mosteniri. Pompiliu Constantinescu arată că „Literatura dlui Camil Petrescu a urmărit insistent lupta sexelor simplificate în două entități contradictorii. Bărbatul reprezintă o constiintă intransigentă, un fel de absolut moral aplicat mai ales în iubire, femeia e un animal cochet, inferior sufletește, ispită a simțurilor și primejdie a echilibrului interior. În iubire dl Petrescu vede lupta a două esențe biologice. Bărbatul îți angajază într-o experență erotică întreaga personalitate, în timp ce femeia își oferă ca să să-și retragă elanul capricios al unei permanente functii vegetative. Originalitatea sa se mișcă între acești doi poli variabili.” Este ceeace Eminescu spusese demult în „Luceafărul”, dar din alte unghiuri. Avem aici două drame, o dramă erotică a geloziei si una a războiului., un fel de roman al iubirii și altul al războiului. La terminarea războiului Gheorghidiu ne relatează: „A doua zi m-am mutat la hotel pentru săptămâna pe care aveam s-o mai petrec în permisie. I-am dăruit neveste-mi încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung și m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanța. I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de prețt, la cărti… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul” Este moartea individului vechi intrat într-o nouă formă de evolutie. Camil Petrescu lasă cartea suspendată, dar într-o notă din subsolul romanului „Patul lui Procust”, reiese că „ sublocotenentul în rezervă Stefan Gheorghidiu si-a găsit pedeapsa în fundul ocnei.
În „Patul lui Procust”, romanul se compune din scrisorile lui George Demetru Ladima adresate Emiliei și din cele două jurnale, unul mai voluminos al lui Fred Vasilescu și altul mai mic, al doamnei T. Biografia eroului principal se completează și se reconstituie postum din comentariile făcute pe marginea scrisorilor de către Emilia si Fred, fiecare din puncul lui de vedere. Ladima este intelectualul procustat de societate, cunoaste mizeria materială si umilintele potentatilor politici, Nae Gheorghidiu aliat cu Vasilescu Lumânăraru pun la cale o manevră politică împotriva Brătienilor si se folosesc de Ladima să scoată un ziar, finantat de ei, unde scrie articole fulminante si demască oligarhia financiară a timpului.
După ce îsi ating scopul, cei doi, cer ziaristului încetarea campaniei, Ladima refuză si este concediat. Ladima întâlneste pe Emilia, artistă de mâna a doua si prostituată, pe care o divinizează. Până la urmă se sinucide misterios.
Nefiind un simplu joc de artificii, literatura lui Camil Petrescu a anticipat, întrucâtva, teatrul, poezia si romanul moderne . G. Călinescu spunea undeva că spiritul lui vesnic nelinistit este, în tot ce a scris, „ mereu încordat de atentie ca un cap de sopârlă.”
|
Ion Ionescu - Bucovu 4/11/2014 |
Contact: |
|
|
