Trei decenii de la disparitia poetului Virgil Carianopol
(Caracal, 29 martie 1908- Bucuresti, 6 aprilie 1984)
L-am cunoscut la una din numeroasele lui întâlniri cu publicul din orasul natal, unde frecventase liceul „Ionită Asan”, al cărui elev am fost si eu.
Pe scena Teatrului National din localitate, o bijuterie arhitectonică asemănătoare cu institutia omonimă din Cluj, poetul, un om înalt si slab, s-a întretinut cu cei tineri, care tineam steagul poeziei într-o provincie plină de promisiuni, dar si de îndepărtate, în timp, împliniri culturale si stiintifice, multe peste hotare: Constantin Brâncusi, Vintilă Horia, Tudor Vladimirescu (cuceritorul Capitalei), Stefan Odobleja, Eugen Ionescu, Neda Marinescu.
Mi s-a părut ciudat era faptul că vorbea încet, cerându-mi si mie să fac la fel, de parcă se temea să nu fim auziti de cineva. Mai târziu, am aflat că petrecuse ani la Periprava, ca detinut politic. Cred că primul care a dezvăluit acest lucru a fost, în primii ani de după 1989, omul de radio Constantin Dumitrache, într-o publicatie locală efemeră.
Student la Literele bucurestene, am mers, pentru redactarea lucrării de licentă în librării, biblioteci, inclusiv acasă la poet,împreună cu sotia mea, pe strada Mierlei, nr. 15, din Bucuresti, unde doamna Elena (Lily) Carianopol ne-a tratat cu prăjituri de nerefuzat, iar scriitorul s-a oferit să-mi împrumute cărtile sale dinainte de război, salvate de cea căreia i-a si dedicat majoritatea volumelor. Le-am răsfoit acolo, de teamă să nu le pierd în tren.
Ca tânăr profesor filolog, l-am reîntâlnit pe Virgil Carianopol la o modestă scoală gimnazială, unde îl invitase un învătător iubitor de cultură, pentru a explica elevilor si părintilor misterele artei poetice. Cu acest prilej, am aflat o latură interesantă a celui care nu avusese norocul de a avea copii: iubea nemaipomenit copiii! După scurtă vreme, fiind alături la întâlnirea cu poetul si fiica mea, care avea doar câtiva anisori, am avut surpriza de a primi o scrisoare, cu o poezie dedicată fiului si fiicei mele, aflati la vârsta maximei drăgălăsenii.
Virgil Carianopol a debutat în anul 1931, cu „Flori de spin” si a încheiat activitatea editorială cu „Scară la cer”, Editura Minerva, 1983, postum apărându-i încă cinci cărti, unele îngrijite de nepoata sa de frate, Virginia Carianopol. La început a fost identificat, cu temei sau nu, cu avangarda, ulterior alegând traditionalismul si scrierile cu o puternică tentă natională, inclusiv de atasament pentru Oltenia natală.
Poezia sa se distinge prin simplitate, cursivitate, accesibilitate, urmând o anumită linie pe care si Mihai Eminescu a aplicat-o, limpezimea având în străfunduri sensuri filozofice, sociale si morale profunde.
Se împlinesc, iată, treizeci de ani, de la disparitia unui interesant poet român, care a scris si literatură pentru copii, inclusiv proză, precum si „Amintiri despre scriitori ” (două volume), a obtinut premiul Societătii Scriitorilor Români (cu volumul „Scrisori către plante”, 1937), a suferit în anii de represiune stalinistă si a rămas un reper pentru poezia română contemporană, prin limpezimea imaginilor si atasamentul fată de limba si spiritualitatea românească.
Covor românesc
de Virgil Carianopol
Ca o câmpie, oglindind întinsul,
Cu păsări care-i stau pe crengi cântând,
Privindu-l lung, aduce-n el nestinsul
Din depărtate vremuri luminând.
Împestritat cu crini si lămâită,
Cu albăstrele si cu maci duiosi,
Vii, flori de liliac sau romanită
Te fac să te apleci, să le mirosi.
Pus în perete, lângă pat, în casă,
Te-ntinzi sub el ca-n margini de câmpie.
Îi simti răcoarea dulce de mătasă,
Si parcă vântu-1 simti cum te adie.
Lucrat adânc din lână si culoare,
Cu-nseninări si arbori fel de fel,
Odihna lui te-mbie la visare
Si la un somn pe pajistea din el.
Iar când în seară luna cu lumină
Loveste-n el, cu razele piezis,
Un greier sare, crede că-i grădină
Si cântă de acolo pe furis.
Din viată
• De Virgil carianopol
•
Mi-a bătut în poartă Fericirea
Si intrând în curte m-a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-nchis poarta iute si-a plecat.
Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
A intrat, a stat sub pomii goi.
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească
Si-a plecat grăbită înapoi.
Într-o seară, luminând pe stradă,
Mi-a bătut si Steaua mea — de sus
Tot asa, eram plecat aproape,
Si-a strâns fusta-n mână si s-a dus.
Mi-a bătut în poartă si Necazul.
Eram dus departe. Linistit,
S-a întins pe tolul de la usă
Si m-a asteptat până-am venit.
Cîntec oltenesc
de Virgil Carianopol
Muică, noi sîntem un neam
Ca frunza lucind pe ram.
Dacă n-aveam Jiu de soi,
Trăgeam Oltul mai la noi.
Cerul, cît e de-nflorit,
De la noi s-a-mpodobit,
Din stergarul nostru-a luat
Curcubeul lui vărgat.
Luna plină, cînd e roată,
Dupe pîinea-n tăst e luată,
Iar sprinceana ei măiastră,
Dupe cobilita noastră.
Serilor, ca să lucească,
Le-am dat ia olteneasca,
Closca lui cu puii goi
Este clota de la noi.
Muică, sîntem neam de piatră
Cînd e vorba pentru vatră,
Sîntem pui de Brîncoveni,
De panduri si de Jieni.
Dacă n-aveam munti cum sînt,
Îi scoteam si din pămînt,
Dunăre dacă n-aveam,
Jiul Dunăre-l făceam.
|
Corneliu Vasile 4/6/2014 |
Contact: |
|
|
