De vorbă cu Preotul Dumitru Ichim, poet si eseist, din Kitchener ON
\Poet si eseist, preotul Dumitru Ichim demonstrează cât de anevoioasă este supravietuirea spirituală a diasporei românesti. Născut în 1944, în judetul Bacău, se stabileste în Canada, în 1973. Împreună cu sotia sa, Florica Batu, la rându-i, o remarcabilă scriitoare, desfăsoară o sustinută si rodnică activitate în rândurile comunitătii românesti din Kitchener, Ontario, Canada, contribuind, printre altele, la înfiintarea Centrului Cultural Românesc si la zidirea unei biserici ortodoxe. Colaborează la numeroase publicatii din Statele Unite, Canada, Germania si din România. De unde începe omul (1970) marchează debutul său ca poet. Publică volume de poeme haiku: Valea nisipului de aur (1977), Urmele (1977), Fântâna luminii (1993), poeme tanka: Dar în silaba Luminii plângeam orfan si greier (1987), Pasărea cu sapte aripi (1993) si volume de versuri: Melcul (1981), Cersetorul portilor de rouă (2001), Poem imaginar dramatic în cinci tablouri (2003), Floarea fântânilor pierdute (2003), Psaltirea apocrifă a dreptului Iov (2012), Apa mortilor (2013).
─ Fundamentală poeziei dumneavoastră mi se pare revelatia „mormântului gol”. De ce clădesc oamenii ziduri peste el?
─ Încep prin a vă răspunde indirect. Întotdeauna am evitat interviurile. Poate din sentimentul inconfortabil că esti cumva circumscris, pus într-o cuscă de „celebritate” si arătat multimilor, poate si din timiditatea de a nu „fi prins în cuvânt'”. În fine...
E bine că ati început cu metafora „mormântului gol”. Nu cred că multi poeti au avut atâtea necazuri ca mine în a fi întelesi corect pe ce limbă cântă. Sintagma la care vă referiti este din poezia Globalizare, din penultima carte, apărută în 2012 la Eikon, Psaltirea apocrifă a dreptului Iov.
Fiind plecat de 40 de ani din România, fac parte dintre condeierii uitati de lume în Canada si tratat ca o fosilă „destărată”. Se uită că hotarele tării nu sunt numai niste borne, si acelea destul de înghesuite si ruinate geografic, ci adevăratele hotare sunt cele din cuvânt, spirit si adevăr. Atâta timp cât mă rog româneste, sunt „întărat” nu numai liric, ci deplin ─ sunt lut românesc, sunt cuget românesc, sunt simtire românească.
─ Scuzati că vă întrerup. Termenul „destărare” a rămas de pe vremea primelor valuri de emigranti români, avea alt context. Nu acceptati, totusi, putină „destărare”, trăind aproape jumătate de veac în altă tară, scriind într-o cultură deosebită nu numai de cea românească, ci chiar de cea europeană, practicând un alt mod de a gândi, de a te exprima etc.?
¬─ Absolut deloc. În cazul unui român, trăind în afara României, principiul vaselor comunicante nu functionează ca în fizică. Faptul că vorbesc si în altă limbă nu-mi sărăceste limba română si, dacă, hai să zicem, te îndoiesti de o nuantă lexicală, ce? e mare rusine să pui mâna pe un dictionar? Mai mult chiar. În cazul meu, fiind preot în Kitchener, Ontario, am creat aici o mică Românie. Pe o proprietate de cinci hectare, avem Centrul Cultural Românesc (una din săli are 500 de locuri), unde ne păstrăm, exact ca în tară, limba, traditiile si obiceiurile noastre românesti, avem Festivalul Folcloric Bănătean (la a 45-a editie anul acesta, consecutiv an de an), avem cenaclu literar, avem biserică zidită româneste din temelii, pictată ortodox cu toti sfintii martiri, cărturari si voievozi ai neamului nostru: Antim Ivireanu, Stefan cel Mare (chiar pe iconostas), Constantin Brâncoveanu si familia, Daniil Sihastru, Sf. Calinic de la Cernica, Sf. Dimitrie Aromânul din Basarabi, sfintii martiri ai Ardealului etc. Deci, care e diferenta între această comunitate românească si o comunitate din hotarele tării de acasă?
─ Da, e o situatie deosebită care, oarecum, v-a privilegiat. Nu credeti?
─ Nu. Dimpotrivă. Mă refer la imaginea gresită despre poetul Dumitru Ichim. Si, revenim de unde am plecat. Când cineva se apleacă pe o carte cu poeziile mele, din două miscări m-a desfiintat. Fiind cleric, stilul meu trebuie neapărat să fie „bisericesc”, ori „liturgic” si, indubitabil, arghezian, în cazul cel mai fericit.
Cartea Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, la care am făcut referire, a fost recenzată de unii fără măcar să fie deschisă sau, poate, răsfoită în fuga unui taxi. Asa m-am trezit că „psaltire”, în intentia mea însemnând o colectie de poeme, de psalmi ar fi o replică inspirată după o carte bisericească de slujbă cu acelasi titlu. Ca să nu mai vorbesc de „apocrif”. Într-o recenzie „savantă”, cineva începea cu... apocrifele descoperite la Qumram, si săracul cititor avea impresia că sunt... arheolog sau muzeograf.
─ Asta o spuneti ca o glumă, nu?
─ Bine-ar fi să fie singura „perlă” din interpretările date cărtii. Fără a te flata, esti printre putinele persoane, care ai situat poezia exact în contextul liric al scrisului meu. Globalizarea la care mă refer nu are absolut nicio legătură cu geografia, politica globalizării sau nu stiu ce teorie a conspiratiei.
Una din figurile de stil ale poeziei este cea a imprevizibilului artistic. Fără imprevizibilul artistic, poezia nu ar fi altceva, hai să zicem, decât un tabel similar cu cel al mersului trenurilor. Cuvântul folosit de artist poate să rămână ceea ce de obicei este ─ piatră de zidire sau piatră de lapidare, dar si... piatră pretioasă, dacă îi găsesti imprevizibila muchie de diamant a diferitelor valente ale luminii. După ce ai citit poezia Globalizare, foarte usor poti să-i dai titlul de lumen (lume = lumină), intentia autorului revelându-se la cercurile ce se nuntesc unul din altul: glob = lume = lumină.
În mitologia greacă, „globul” androgin este elevat spre prima treaptă de lumen prin crearea lumii (bărbat si femeie). Întelesul mai adânc al acestei „globalizări” îl găsim în referatul biblic din Geneză, prin crearea lumii: pământ + viată. La acest glob androgin trebuie să fim atenti la ceea ce ne sugerează etimologiile celor două entităti, cele două cercuri concentrice ale lui lumen ca lume, care vor naste pe cel de al treilea, care le va transcende pe amândouă. În această „globalizare”, globul androgin este elevat la sublinierea componentelor lui: pământ + viată (Adam, în ebraică, înseamnă pământ, iar Eva (Isa), se traduce prin viată). Viata este creată din pământ, alegoric Eva fiind creată din „coasta” lui Adam. Pentru ca această „globalizare” să fie perfectă, lumen-ul nu poate fi numai la nivelul creativ de lume (pământ + viată = Adam + Eva), ci înăltată la cel de-al doilea nivel (etimologic si ontologic), al luminii. Fiinta umană nu a rămas la nivelul de glob biologic (pământ + viată), ci a devenit persoană (chip si asemănare a lui lumen = lumină).
Numai în calitate de persoană, omul poate fi lume si lumină, în relatie cu lumen-ul suprem, de care este invitat să devină co-creator al lumii prin „punerea numelor”. Fără acest act teandric, nu am fi putut vorbi niciodată de antropologie, ci doar de zoologie.
Riscul teandriei ne-a dus la paradoxul „mormântului gol”. Ori este mormânt si atunci nu poate fi gol, ori este gol si atunci nu poate fi mormânt. Un paradox nu este un neadevăr, ci, dimpotrivă, tocmai esenta lui doxa, care „globalizează'” adevărul, plineste „adevărurile” noastre. Cum nu pot fi două adevăruri, nu ne rămâne decât Adevărul, pe care, neputându-l cuprinde, îl sugerăm prin paradox. Ce este adevărul? se întreabă toată filosofia greacă, si însusi Pilat e curios. Răspunsul este Logosul, Cuvântul, scris cu majusculă.
─ Ati putea spune aceasta prin alte cuvinte?
¬─ As sugera cartea lui Martin Buber, I and Thou, conceptia lui Maxim Mărturisitorul si a Părintelui Stăniloae despre cuvântul ca gnoză, ratiune plasticizată, în relatie cu Cuvântul soteriologic, persoana a doua treimică. Mai clar, as face o paranteză. Ca profesor, filosoful Paul Tillich îi întreba pe studenti. Stim că „existentă” (ex+sistere) înseamnă a sta afară din ceva. Stim că lumea, creatia, existenta a fost ex nihilo, adică a iesit afară din nimic. Întrebarea este: existenta care „a iesit afară din” pe ce stă? La care tot el răspundea ─ existenta stă pe Cuvânt.
Pe acest Cuvânt stă si misterul soteriologic al „mormântului gol”, afirmatia prin negatie. Omul nu numai că dialoghează, el se exprimă si se cunoaste prin cuvânt, ca persoană, este cuvânt, iar acest cuvânt are sens numai în relatie cu alte cuvinte, pentru că si aceste cuvinte sunt spuse după „chipul si asemănarea” Cuvântului. Clădirile cultice, „biserică”, „sinagogă”, „moscheie” etc., sunt litere, dar duhul este cel care dă viată, duhul Cuvântului. Poetul este slujitorul si preotul cuvântului. El are misiunea grea de a mântui lumea prin kalokagateicul cuvântului ca principiu dătător de viată. Crizele lumii de azi izvorăsc din rătăcirea de la „globalizarea” poruncită de Cartea Cărtilor: „Ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă”. Omul e chemat, prin poet, să fie cuvânt plin, nu vorbă goală, persoană, nu gloată, identitate creativă unică, fiecare având talentul lui. Finalul poeziei nu mai trebuie explicat prin vorbe. El e strigăt si mesaj de întoarcere a omului spre cuvântul ce duce spre Cuvânt ─ identitate si destin ─ adevărul că pentru omul ajuns la globalizarea teandrică, „mormântul e gol” .
─ Mâzgălim pe globul pământesc „meridiane si gratii”, observati într-un loc, si, din acest motiv, am fost lăsati repetenti „în clasa întâi de pământ”. E cu putintă să ne răscumpărăm neputinta si pustiul din noi?
─ O limpezire a ideii de „glob” si „globalizare” realizăm prin ceea ce mentionezi, prin „mâzgălirea” lumii noastre. Lectie de geografie e o altă pildă a tragediei umane, cataclismul care are loc în fiinta umană, când se rupe din armonia kalokagateică. Este apocalipticul nu ca revelatie de cer si pământ nou, ci pragul eshatologic de urâtire a lumii: „Când s-a întors/ Învătătorul, din scrisul la tablă/ s-a îngrozit văzând cum scolarul/ îi mâzgălise globul pământesc/ cu linii paralele/ meridiane si gratii.// Rămas fără cuvânt, /l-a lăsat repetent/ în clasa întâia de pământ.” Învătătorul e scris cu majusculă, deci este Cuvântul. Scolarul, „rămas fără cuvânt”, prin actul lui, se rupe din transcenderea spre lumen, ajuns la „mi-e urât de” ─ expresie atât de sugestivă a singurătătii. Mai mult chiar, el aduce si celorlalti din jur ofilirea spre meontic, gustul de nefiintă, ceea ce existentialistii, în frunte cu Sartre, vedeau în aproapele „tu ─ iadul'”. Finalul poeziei e acelasi ca în Globalizare. Scolarul este pus să-si „repete pământul”, nu prin metempsihoză sau reîncarnare, ci prin restaurarea omului-cuvânt prin Cuvântul „mormântului gol”. Numai astfel „e cu putintă să ne răscumpărăm neputinta si pustiul din noi”, folosind expresia ta. Limba română e capabilă de subtirimi si străvezimi ale cugetului, cum observa Blaga ─ este o limbă a filosofilor, asa cum latina a fost a celor din Evul Mediu. Astfel, repetentul nostru este „trezit” pentru „trezvie” (nu contează dacă nu găsim cuvântul în DEX), iar „pustiul” fiintei umane îl va răscumpăra „pustia”, despre care vorbesc poetii si sfintii în războiul lor nevăzut pentru a ajunge la „frumusetea cea dintâi”. Oare nu cumva mânuitorul cuvântului prin artă trezeste în noi „nostalgia paradisului pierdut”, se întreba unul din martirii slovelor noastre.
─ Nestiinta noastră merge atât de departe încât „nici să murim nu stim”, o facem „de-a-ndărătelea”. E o boală specifică omului modern? A muri se poate învăta?
─ Răspunsul e dat de Eminescu: „nu credeam să-nvăt a muri vreodată”. El mă duce cu gândul la o anecdotă pe care Nicolae Balca, profesorul nostru de filosofie, ne-o povestea. La Socrate vine cineva cu rugămintea să-i predea copilului lui niste lectii de filosofie. Când să se învoiască asupra plătii, Socrate îi cere 10 drahme pe oră, tatăl copilului, ca să scadă din pret, precizează că odrasla lui nu e un începător că a mai luat lectii si cu un alt filosof. Atunci Socrate îi cere 20 de drahme: zece ca să-l dezvete de ceea ce a învătat înainte, zece, ca, după aceea, să-i poată preda filosofia potrivit metodei lui.
Deci, care ar fi modul de „a muri corect gramatical”? Despre existenta noastră, ca viată, „stim că nu stim nimic, cum spunea Socrate, iar despre moarte, ce am învătat e gresit... gramatical. De aici, nonsensul vietii în fata mortii sau invers. În amândouă cazurile, pentru că nu ne-am născut cu acest zid interior, începem gramatica la „timpul imperfect”: „Născut am fost la timpul imperfect/ si nimic/ nu a rămas în mine/ (măcar un tril de borangic) /să nu se vândă,/ în afară de/ propria mea nestiută osândă, / ca un vid / ca să păzească alt vid/ pentru care va trebui să fiu împuscat/ plătind pentru taxa de zid”. Ce este acest zid ? Fiind vorba de o „nestiută osândă”, mostenind vina altora, acesta nu poate fi decât Zidul Plângerii, pentru că am fost născut la „timpul imperfect”. Solutia potentială a evitării acestui Zid al Plângerii ar fi fost să ne fi născut cu acest zid în noi. În felul acesta, am fi început gramatica mortii cu „perfectul simplu”: „De ce nu ne nastem cu zidul în noi?/ Ar fi perfect simplu./ Sau oare n-am găsi undeva/ să-l împrumutăm,/ iar apoi,/ după trecerea vămii,/ să-l dăm înapoi?”. Dar nici de moarte, nici de viată nu scăpăm. Acest zid trebuie ispăsit, dar cum? „Aceasta e mai greu de spus/ când perfectul tău/cu îndoiala din altu-i compus”.
Mă întrebam mult, în scoala primară, cum, logic, poate fi ceva „perfect”, dar si „compus”. Compus cu ce? Prin poezie, avem posibilitatea de a învăta fiinta umană această translogică folosită de gramatica luminii...
─ Ati spus gramatica luminii? Există asa ceva?
─ Oare nu m-ai întrebat, dacă se poate învăta cum să mori? Si atunci nu ne trebuie o gramatică a lui lumen? Verbul „a fi” înseamnă „a deveni prin lumină, Lumină”. Uite cât de clar ne întreabă Kierkegaard despre această realitate translogică, nu pentru că danezul nostru nu ar fi auzit de genunile ontologice ale lui einai, ci tocmai interogativ să le sublinieze abisul neînserat: „Ascultă la tipetele unei femei în durerile facerii la ora nasterii, priveste zvârcolirea agonică a unui muribund în ultimele clipe si dumireste-mă si pe mine dacă un lucru care începe si sfârseste în felul acesta ar putea fi pragul unei imense bucurii?” Si atunci de ce ne speriem de moarte? Din nestiintă. Degeaba săracul Socrate striga prin iarmaroc oamenilor: gnothi seavton! Nu filosofia începe cu cunoasterea omului, ci mântuirea lui, starea de „trezvie” întru Cuvântul dătător de lumină. „Nici să murim nu stim/ după reguli de-adevăratelea/ ci pe dos, de-a-ndărătelea,/ desi cu moartea ne spălăm în fiecare dimineată,/ pentru fiecare rid - / o lacrimă”. To be or not to be, that is the question! De ce cădem la ultimul examen? Care este greseala? Care este răspunsul corect?
─ Să fiu sinceră, nu stiu, dar bănuiesc că răspunsul dumneavoastră nu poate fi decât al unui teolog, altfel la o problemă atât de serioasă cine ar putea să răspundă?
─ Poetul. Să nu uităm că teologul si poetul sunt colegi, stau în aceeasi bancă si amândoi se pregătesc întru slujirea Cuvântului prin cuvânt. Si o spun fără nicio reticentă că, de multe ori, la examen, se întâmplă ca poetul să fie cel care îi „suflă” teologului rezolvarea problemei si nu invers. Fiind colegi de clasă poetul, îi „suflă” răspunsul pe care ar fi trebuit să-l dea ca să nu cadă la examen: „Noi stăm cu spatele la zid/ si nu invers./ Ce oare melcul ne-a-nvătat,/ o viată-ntreagă/ predându-ne spirala?” Pentru teolog, răspunsul e clar, doar spus poeticeste. La ce zid ar putea să se refere, decât numai la Zidul Plângerii? Metaforă si simbol cosmic. Dintr-odată, interpretarea noastră despre moarte, în fata Zidului, ia o întoarcere de 180 de grade. Cum? Melcul (simbolul învierii în poeziile mele) este cel care, o viată, ne-a predat teoria spiralei. Cercul lui thanatos în loc să se închidă implacabil, sigilându-ne destinul, se deschide spre alt cerc ─ taina spiralei.
Muream gresit pentru că stăteam cu spatele la zid, moartea ca moarte neroditoare de viată. Ca să învătăm a muri corect înseamnă să nu evităm, să ocolim acest Zid al Plângerii (revelatia sacrului, al templului dărâmat si restaurat în trei zile). De realitatea zidului depinde existenta unui dincolo ─ umbră a celor viitoare. Am întors spatele ucigasilor nostri, care pot să ne omoare numai trupul, dar, privind ca-ntr-o oglindă Zidul Plângerii, trecem peste ceea ce ne era conditie si găsim sensul mortii tocmai în putinta harică a lui dincolo, transcenderea în a deveni „templu al Spiritului”, folosind expresia Tarsianului. Dacă moartea prin executie se face cu spatele la zid, a învăta să mori „corect gramatical” este: „Să mori cu zidu-n fată,/ măcar o singură dată - corectul,/ că niciodată/ n-o să-ti mai vină timpul/ mai mult ca perfectul” (sublinierea noastră ). Acest „mai mult ca perfectul” al mortii noastre este exprimat în literatura sacră a spiritualitătii iudeo-crestine, printr-un cuvânt cheie, pascha = trecere, însemnând sublimul libertătii, nasterea spre o realitate nouă „din moarte la viată si de pe pământ la cer”. Abia după ce ai învătat cum se moare „corect gramatical”, ai ajuns la libertatea socratiană a lui gnothi seavton, la care face aluzie si Martin Heidegger, afirmând că, „dacă duc moartea în viata mea, o recunosc si o înfrunt direct, atunci îmi voi elibera sinele de anxietatea mortii si mârsăviile vietii ─ si numai atunci voi fi liber să devin eu însumi”.
─ Dacă nu mă însel, volumul din 1970 cu care ati debutat în poezie avea ca titlu o întrebare: De unde începe omul? Care ar fi răspunsul?
¬─ (Râzând cu poftă) Am abia .... 70 de ani! De ce atâta grabă cu un răspuns? Lucrez la el de o viată întreagă. Dacă persoana a doua a divinitătii se numeste Cuvântul lui Dumnezeu, iar dacă omul este creat după „chipul si asemănarea” Lui, înseamnă că omul este si el cuvânt în devenire spre Cuvânt si se naste contemporan cu lumina. Nu zicem despre nasterea cuiva „că a văzut lumina zilei”? Care lumină a zilei pe la 2-3 noaptea? Oare nu e vorba de „lumen”? Bunăoară, animalul e circumscris în legile lui. Un bou nu poate să devină „mai bou”, pe când omul este o perpetuă devenire ca persoană, până când se identifică a fi cuvânt: „îti dau cuvântul meu'”, „ai cuvântul meu”, „pe cuvântul meu'”. Unuia care se limitează numai la nivelul de specie umană i te adresezi cu: „fii om!”, „fii om de cuvânt”, cunoaste-te pe tine însuti, conform chemării tale de cuvânt care a văzut lumina cea adevărată si a primit Spiritul ceresc.
A te purta „omeneste” este deja depăsirea busolei biologice; când ne orientăm spre „orizontul (răsăritul) cel de sus”, numai omeneste să ne îndumnezeim din si prin Cuvânt. Poetul din De unde începe omul glumea într-un mod amar despre această devenire a cuvântului, ca fiintă umană: „Niciodată lângă este,/ Totdeauna lângă oare,/ Un alt eu de lângă mine/ Asezatu-mi-a ulcioare.// Dincolo mă ispiteste,/ Cestălalt nici nu mă stie,/ Cine mi te-a pus în fată/ Brat gresit de terezie?/ Si sunt doi care se luptă:/ Eu cu eu, mine cu mine?/ Mă privesc într-o oglindă/ Si salut: Multi ani, străine!”
─ E vorba de o alienare în această căutare?
─ Nici pe departe. Devenirea nu e evolutie, ci „a bea linistea lui Dumnezeu, citându-l pe Georg Trakle, dintr-un izvor din codru”, spus altfel, devenirea omului urmează alte legi decât ale „mutatiilor” , cele ale iubirii. Cuvântul, chiar cel gramatical, capătă sens prin alt cuvânt, omul se limpezeste spre genunile lui numai prin alt om. Drumul spre îndumnezeirea omului nu trece nici prin biserică, nici prin temple zidite de mână omenească, ci numai prin celălalt om care si el este cuvânt ca si tine. Alienarea începe când în celălalt vezi un obiect necesar si nu subiect de dialog, când celălalt îti devine oglindă: „Mă privesc într-o oglindă/ Si salut: Multi ani, străine!” În iubire, nu există oglindă, pentru că numai sărutul este măsura omului. „Aceasta-i minunea, spunea Rilke, care se întâmplă de fiecare dată cu cei care iubesc cu adevărat: cu cât dăruiesc mai mult, cu atât au mai mult”. Si tot el despre această înflorire a lui Dumnezeu în om, o devenire a „omenescului'” până la nivelul când „orice obiect al iubirii este punctul de centru al paradisului”.
─ Am observat în verbul dumneavoastră un spirit al taumaturgicului prin frumos sau, folosind un citat din Novalis: „Poezia vindecă rănile pricinuite de ratiune”. Ati putea comenta acest aforism?
─ Fiecare lucru este un cuvânt al Creatorului si fiecare cuvânt are o ratiune. Conform filosofiei lui Maxim Mărturisitorul, vorbim despre o ratiune divină plasticizată, am putea zice, acest zbor al Spiritului Sfânt, pe care, în Geneză, îl găsim în „Duhul lui Dumnezeu [care] se purta pe deasupra apelor”, acel „tohu vabohu” fiind chemat spre forme rationale.
Fiinta umană nu se opreste la starea de existentă, ci si-o înglobează depăsindu-o spre esse-ntialitatea „chipului si asemănării” Cuvântului, ousia lui ducându-l pe om prin întruparea Cuvântului la „homoousios to Patri”. Aici este marea taină. Dăruitul este si dăruitor, primitorul fiind, în acelasi timp, si ofertă, „ale Tale dintru ale Tale”.
Ratiunea (zborul Spiritului pe deasupra netocmitului în devenire, spre forme rationale) nu este oprită la pragul formelor existentiale, si explicarea lor, nu devine ceva decorativ în actul spre esse, ci drum, semn, cale de revelatie naturală spre supremul paradox al revelatiei supranaturale ─ iubirea. Aceasta nu este posibilă fără homoousitatea Cuvântului, trei persoane si o singură ousie. Dumnezeu se recomandă lui Moise, spunându-i că numele lui este „Eu sunt cel ce sunt”, dar un esse monologic nu este posibil fără taina treimicului. Cât timp ratiunea adânceste această taină, ea este cunoastere abisală a spiritului, zborul lui pneuma spre genunile Iubirii si, în felul acesta, este ferită, prin iubire, de a deveni idol. Căldura credintei oferă ratiunii noi primăveri de prospetime si crestere. Iată de ce ratiunea din silogismul lui Descartes se înfundă în capistea idolatriei. În locul „cunoasterii de tine însuti”, Descartes găseste de cuviintă că ratiunea îsi este suficientă siesi, socraticul lui cognosco e înlocuit cu dubito. În locul „cunoasterii” si a „constiintei” (com+scire), punem temelia casei pe nisipul „îndoielii”: dubito ergo cogito. Faptul că te îndoiesti nu te duce la cunoasterea adevărului, pentru că adevărul este ceva în care trebuie să crezi, să ai încredere, nu să te afli în treabă de dragul de a fi „cugetător”, din specia de libre penseur. Credinta îti dă „cunoasterea” si „constiinta”, dar îndoiala unde te duce? Dubito ergo cogito. Ei si? Cogito ergo sum!
De unde până unde „cogito” are vreo legătură cu „sum”? Cum spunea, nu stiu care mare gânditor, a cugeta te face cugetător, dar esse-ntialitatea omului constă în cu totul altceva. Si, pentru a rezuma ideea lui Novalis că „poezia tămăduieste rănile ratiunii”, mă convertesc la cartesianism cu o mică reformulare: amo ergo sum!
─ Interesantă si originală interpretare.
─ Ei, nici chiar asa! Scriu cu pana, dar nu mă împăunez cu penele altora. E ceea ce am învătat de la dascălii mei. Poate, mult mai clar si mai limpede, despre acest amo ergo sum e exprimat atât de sugestiv de scriitorul Aurel Sasu în prefata Cuvântul din cuvânt la cartea Psaltirea apocrifă a dreptului Iov (Eikon, 2012): „Poezia lui Dumitru Ichim vine către noi dintr-un miez de noapte, ascuns lumii de lacătul tăcerii. (...) Drumul lăuntric al omului a fost o lungă pribegie în nădejde si o deprindere cu răzvrătirea sufletului făcut primejdie cetătii. Nu e, totusi, în adâncul acestor lamentatii psaltice, arghezianul gust otrăvit pentru prădarea piezisă a sfinteniei, ci fericita memorie culturală a iubirii, a comuniunii în duhul tainei si a nepătrunsului tâlhărit de presimtirea rădăcinii de lumină”. Si aici, neapărat trebuie să fac o mărturisire. La sfârsitul lui 2012 (după vreo două operatii de cancer, pierderea sotiei Florica Batu Ichim, în 2010, atac si operatie la inimă, bolnav cu o altă boală fără diagnostic precis etc.) căzusem într-o depresie într-adevăr... ioviană. I-am dat telefon lui Aurel Sasu să-mi iau rămas bun înainte de a pleca... dincolo. A fost singurul om, în acele momente groaznice, care mi-a întins mâna. În numai zece zile a apărut Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, la Eikon, prin grija poetului Vasile G. Dâncu, în conditii grafice extraordinare.
─ Si apoi?
─ Colac peste pupăză. Era cât pe ce să rămân numai cu colacul. Încă o operatie, destul de gravă, dar unde merge mia, merge si suta. Vorba ecologistilor: iarba rea nu piere niciodată.
─ Într-o publicatie , Agenda românească, mi-a atras atentia, în numărul din octombrie, un articol intitulat Anul 2013, anul literar Dumitru Ichim, semnat de profesorul Constantin Teodorescu si...
─ ...vedeti ce înseamnă să ai un „nas” bun? Dacă nu ar fi fost Aurel Sasu să mă încurajeze în momentul acela de depresiune, poate că toate manuscrisele ar fi ajuns la gunoi.
În anul 2013, „mi-a rodit soarele”. La Cluj apare, la editura Eikon, Apa Mortilor, cu o prefată de mult regretatul Valeriu Anania. Apoi, în volume bilingve, cele mai multe poezii văzând lumina tiparului pentru prima oară: Den vita tiden - Timp alb, în traducerea Dorinei Brândusa Landen, cu o prefată Muguras Maria Petrescu (Editura Hans Erick Forlag, Skarblacka, Suedia), Heshet e pafejuara - Nelogoditele tăceri, traducere în albaneză de Baki Ymeri, prefată de Dumitru Velea (Editura Rozafa, Prishtine), The Ideogram of my Soul - Ideograma sufletului meu, traducere de Muguras Maria Petrescu, prefată de Theodor Damian, postfată de Muguras Maria Petrecu (Editura Gracious Light, New York) si Le solitudini della pietra - Singurătătile pietrei, traducere de Danilo Tomassetti si Maria Niculescu, postfată de Dumitru Velea (Editura Ginta Latina), toate apărute în 2013.
─ Într-adevăr un an deosebit!
─ Din coincidentă (să mă laud tot eu, că-s vestit pentru...smerenie!), tot în octombrie Asociatia Româno-Albaneză a apreciat aparitia volumului Nelogoditele tăceri printr-un număr special al revistei Albanezul si o diplomă de excelentă, proclamând pe autor „Omul anului 2013”. Vorba lui Minulescu... absolut din întâmplare!
|
Interviu realizat de Flavia Topan 4/3/2014 |
Contact: |
|
|
