Satul de sub ape
-Bunicule, dar mi-ai promis că-mi vei arăta unde a fost casa ta! Lăsase buza în jos, iar ochii i se umeziseră, gata să-si reverse roua sărată.
-Casa mea a fost acolo, vezi, unde înoată cele trei rate sălbatice, i-am arătat eu cu mâna spre conacul de pe malul celălalt. Îi spuneam mereu că nu e frumos să arate cu degetul, dar acum speram să nu bage de seamă, supărată fiind că, după cum credea ea, nu mă tinusem de cuvânt.
-Dar acolo e apă. Numai Mica Sirenă avea casa sub apă. Sandrela mă privea nedumerită.
-Aceea e o poveste, dar casa mea a existat cu adevărat. Când eram ca tine, am locuit si eu în ea.
-Si acum unde este casa aceea?
-Au dărâmat-o. Odată cu satul.
-Cine? Vrăjitorul Mării? Se vede că o impresionase mult povestea lui Andersen.
-Nu, oamenii.
-A, oamenii răi...
-Hai să stăm pe piatra asta si îti voi spune o poveste cu oameni buni, povestea satului Bold.
* * *
A fost o dată... de fapt până în 1976, pe locul acesta, unde stăm noi de vorbă, a fost un sat frumos, cu oameni harnici si cu frica lui Dumnezeu.
Cu multi ani în urmă, acum vreo două veacuri si jumătate, aici si-au făcut bordeie cei ce lucrau pe mosia boierilor Stroici. Locul a fost bine ales - pe malul stâng al Volovătului, la vărsarea lui în Prut. Era aproape de conac, râurile aveau peste si scoici din belsug, pământul era mănos, ploua la două-trei zile, iar tăranii aveau voie de la boier să ia din pădure lemne, din luncă lozie si din maluri argilă (pînă prin 1970 sătenii încă mai săpau argilă din Malul Galben, malul stâng al Volovătului, nu departe de conac), cât era nevoie pentru a-si construi colibe si bordeie unde să-si adăpostească familiile. În documentele de arhivă este amintită aici la anul 1774 Posta ot Volovăt. În mentionările succesive din anii 1803, 1830, 1859, apar pentru această localitate numele de Volovătul lui Boldisor, Boldisorul si, respectiv, Boldul - Rezesi, pentru ca în anul 1889 să întâlnim denumirea de Bold, care se va păstra aproape 90 de ani, până la disparitia acestuia de pe harta tării.
Boierul le-a dat terenul pentru sălas si cam atât. Cu timpul, mai mult la insistenta obstei decât din mila boierului, acesta se va mai mări si va deveni vatra satului. Sătenii buni de muncă vor lucra toată ziua la mosie sau la curte. Vor trudi pe pământul lor deabia după împropietărirea lui Cuza. Atunci vor începe să crească vite si oi, să tină boi si cai, cu care să se ajute la gospodărie. Lumea lor se limita însă la granitele mosiei. Bărbatii aveau noroc, că erau luati la oaste si vedeau cât de cât lumea. Când se întorceau acasă, aveau ce să povestească fratilor mai mici sau codanelor care le fuseseră hărăzite si îi asteptaseră credincioase. Nu s-a schimbat nimic până în 1899, când în satul vecin, Ripiceni, s-a făcut fabrica de zahăr. Atunci o parte din săteni a trecut să lucreze toamna si iarna în fabrică, iar vara s-a pus pe cultivat sfeclă
În ‘907 au auzit si boldenii că cei din Flămânzi, o comună mare, de dincolo de Botosani, s-ar fi răsculat împotriva arendasului, dar nu s-au potrivit la zvonuri, pentru că boierul se purta cu ei omeneste: îi lăsa să taie un car de lemne din pădure sau din luncă, îi ajuta la nevoie cu un sac de făină sau de cartofi, iar primăvara le dădea seminceri din cosarele curtii. Si nici dări prea mari nu le lua. Într-adevăr, boierul pământean era mai omenos cu tăranii decât arendasii veniti de aiurea.
La războiul din ‘916 au plecat si din sat vreo câtiva flăcăi mai răsăriti. Doi dintre ei n-au mai venit deloc, desi mamele lor i-au tot asteptat. Unul avea si un copil, care, după ce se întorcea cu bunica de la biserică, se lăuda celor de vârsta lui că părintele îl pomeneste pe tata la fiecare slujbă.
Prin ’21 li s-a mai dat ceva pământ, care în curând a devenit neîndestulător. Copiii cresteau repede si fetele aveau nevoie de zestre ca să-si ia zborul de la casa părintească, iar băietii, de loc de casă, ca să-si facă un rost al lor. Viata îsi urma însă cursul firesc si, de bine, de rău, lumea era multumită. Dar a început urgia din 1941. Avioanele nemtilor în retragere au bombardat fabrica de zahăr. N-au făcut mari stricăciuni, mai mult i-au speriat pe bătrânii, femeile si copiii care mai rămăseseră în sate după ce bărbatii în putere fuseseră trimisi pe front. În fiecare zi nevestele asteptau cu sufletul la gură sosirea postasului. Se îngălbeneau la fată si începeau să tremure atunci când Drâmbă oprea cotiga la poarta lor. Postasul le aducea o carte postală de la bărbat sau înstiintarea că Vasile sau Ion sau Gheorghe a fost dat Dispărut fără urmă. Paisprezece din ei nu s-au mai întors, albind cu oasele lor stepele rusesti. Cînd s-au săturat de asteptat, mamele au început să-i bocească si să le facă pomeni, iar soatele să se gândească cu cine să ia viata de la început. Câtiva, printre care si tata, au mai fost tinuti prizonieri până prin 1947, să muncească la „refacerea economiei sovietice, distruse de război”, la scos cărbune din minele Donbassului.
Bucuria de a fi primit pământ din mosia boierului la împroprietărirea din primăvara lui ‘45 a fost scurtă. Mai întâi a fost seceta mare, care a pârjolit câmpul si a omorât prin înfometare toate animalele. Si au murit si oameni. O parte din cei tineri au plecat în tară să facă rost de mâncare. Unii au dat de bine pe acolo si nu s-au mai întors.
Au venit apoi cotele si impozitele, o pacoste si mai mare. Dările la stat apăsau greu pe grumazul truditorilor pământului. Producătorii agricoli trebuia să dea o parte din recoltă. Cota era stabilită pentru fiecare după cât pământ avea. Tăranii nu vedeau nicio deosebire între cota la stat si dijma pe care o dădeau strămosii lor boierului.
De multe ori, pentru neplata impozitelor, venea perceptorul si punea sechestru pe ce găsea prin bătătură. Cei care aveau copii pe la scoli trebuia să fie cu plata la zi, altfel nu li se dădea de la Sfat adeverinta de venit, necesară la înscriere.
După mai multi ani de chin tăranii au scăpat, însfârsit, de cote si impozite. De fapt au trecut din lac în put: pământul le-a fost luat cu japca de colectivă, unde au intrat, chipurile, benevol. Colectivizarea a mers foarte greu pe malul Prutului. Sătenii aveau rude, prieteni si cunostinte în Basarabia si stiau cât de bine o duceau acestia după ce a venit colhozul. Si nu au aflat numai de la altii, ci au văzut si au auzit singuri. Până la război, de peste Prut se auzea fanfara de la horele tinerilor din Cuconesti sau bătaia clopotului mare de la biserica din Corpaci, ce prevestea apropierea cumpenelor si împrăstia norii negurosi. După ce au venit bolsevicii, în satele basarabene s-a asternut linistea - au dispărut horele, a dispărut si biserica. Au dispărut chiar si gardurile din jurul curtilor si pomii din grădini, pentru a fi folositi ca lemne de foc. Tatăl meu, care cunoscuse în prizonierat fericirea de a lucra la colhoz, a refuzat să semneze cererea de înscriere si a fost fortat să intre în CAP prin decretul din 1962. I-au luat pământul, i-au luat caii, i-au luat căruta, grapa, plugul.
Dar omul se obisnuieste repede cu răul si sătenii îsi duceau resemnati crucea colectivizării, chiar dacă munceau din greu două zile la câmp si brigadierul le ponta doar o zi - muncă. Mai mult chiar, s-au adaptat la noile conditii. Au început să aibă căutare locurile de casă la câmp sau la marginea satului; bărbatii, dacă nu aveau norocul să lucreze cu căruta, îsi făceau la haine buzunari mari si adânci, iar atunci când plecau la câmp, aruncau pe spate si un sac gol. La ducere aveau, după vârstă, mersul sprinten sau mai lent, dar la întoarcere toti veneau încovoiati de greutatea sacilor plini cu ce cădea: stiuleti de porumb, pălării de floarea soarelui, bostani sau măcar câteva sfecle pentru porci. Dacă nu curgea, ca la cărutasii care veneau de câteva ori pe zi acasă cu cosul cărutii plin,măcar pica în saci sau în buzunare. Era un furt general, dar boldenii nu se rusinau de asta - doar luau de pe pământul lor, pământ muncit de ei.
Ca si cum nu ar fi fost deajuns că au rămas fără pământ si fără vite, pe oamenii de pe valea Prutului îi păstea o nouă nenorocire. Le-a ajuns până la urechi zvonul că satele le vor fi demolate pentru a se construi hidrocentrala, una mare, ca cea de la Bicaz. Obisnuiti cu lentoarea moldovenească, nu s-au speriat prea tare. Atunci însă când, din toamna anului următor nu li s-a mai dat voie să-si ridice case sau acareturi, au înteles că se îngroasă gluma si au scris copiilor plecati la oras. Acestia nu au avut însă cu ce să-i linistească. Au început apoi să umble prin sat tot felul de ingineri, cadastristi, să facă măsurători, au venit comisii de la Bucuresti, au adus chiar si rusi cu ei. Li s-a spus, însfârsit, că potrivit întelegerii cu sovieticii, în cadrul proiectului de regularizare a râului Prut, pe locul Boldului si a încă vreo zece sate de pe malul drept, în curând va fi un mare lac de acumulare. În partea de jos a lacului se vor construi un baraj si o hidrocentrală.
S-au făcut liste cu cei ce mai rămăseseră în sat, s-a umblat la acte (care le mai avea, dacă nu, s-a luat de bun ce scria în arhivele de la sfat). Li s-a cerut să-si dărâme singuri casele si să-si construiască altele pe locurile care li se vor da în satele vecine – Sadoveni si Ripiceni.
Cei care s-au dus la copiii aranjati la oras sau în localităti mai îndepărtate, au fost ajutati cu transportul. Pentru construirea caselor li s-au dat materiale de constructii în valoare de 5.000 de lei. Intraseră oamenii în panică, au început să-si blesteme zilele si pe cei ce au scornit asemenea planuri. S-a ajuns în situatia ca bătrâni de 70-80 de ani să-si facă casă nouă! La cimitir, ar fi trebuit să mă mut, nu la casă nouă, spunea bunica cu amărăciune.
Printr-o întâmplare fericită, la sfârsitul anilor ’90 l-am cunoscut îndeaproape pe inginerul hidroenergetician Constantin Ionescu (ca o a apreciere a contributiei lui la electrificarea tării, subalternii îl numeau Ionescu –Kilowat), care m-a ajutat să înteleg că sacrificiul consătenilor mei n-a fost în zadar. Ca director al Oficiului de Gospodărire a Apelor si apoi ca vicepresedinte al Consiliului National al Apelor, dar si ca specialist de mare clasă, D-sa a pus mult suflet în construirea unor obiective hidroenergetice, printre care si hidrocentrala de la Stânca-Costesti, în proiectarea si constructia barajului si a lacului de acumulare ce a acoperit satele de pe Prut. Date fiind schimbările pe care le-a adus în viata celor apropiati, acumularea de apă de la Stânca-Costesti devenise pentru mine o temă dureroasă si obsedantă si eram interesat de tot ce era legat de istoria ei. Proaspăta cunostintă, iesită la pensie, era o mană cerească pentru a-mi satisface curiozitatea si am început imediat să o descos.
Cu sentimentul datoriei împlinite, cu amabilitate, competentă si răbdare, domnul Constantin Ionescu mi-a explicat si m-a convins de importanta realizării acestui proiect pentru economie – regularizarea debitului râului Prut, introducerea irigatiilor pe mii de hectare, ca si aportul de energie electrică la sistemul national. Ideea era mult mai veche, eram si noi, românii, interesati în înfăptuirea ei si nu am acceptat-o pentru că ne-au impus-o sovieticii, asa cum credeau sătenii. Este adevărat că apa a acoperit numai satele de pe teritoriul nostru, pentru că terenul de pe partea dreaptă a Prutului este mult mai jos. Si, în sfârsit, chiar dacă a fost nevoie să se ducă tratative la sânge, partea sovietică a participat în mod egal la compensarea pierderilor de teren suferite de noi si a cheltuielilor pentru strămutare. Cu o suprafată de 7.700 de hectare si cu un volum de1.290 milioane metri cubi de apă, lacul de acumulare de la Stânca –Costesti, cea mai mare lucrare de acest fel din Moldova, a schimbat nu numai soarta oamenilor din satele pe care le-a acoperit, ci si clima, echilibrul ecologic al zonei. A crescut umiditatea, a apărut o faună si o floră cararacteristice acumulărilor mari de apă. Pescuitul a devenit o nouă îndeletnicire si o sursă de venit pentru populatie. Într-adevăr, hidrocentrala a schimbat viata boldenilor.
Insă mie, prin demolarea satului natal, mi-au fost tăiate rădăcinile, mi-a fost furat locul de nastere. Acum sunt un om fără loc de nastere. Stiu că nu sunt unicul. În procesul de înnoire impus de schimbările epocii, în România, ca si în alte tări ale lumii, au fost demolate sute de sate, mii de străzi. Aceasta nu mă împacă; mă doare sufletul că a fost dărâmată casa mea, a fost distrusă scoala mea, biserica unde s-au cununat părintii mei si unde am fost botezat eu, a fost acoperit de apă mormântul mamei mele.
* * *
Boldul, ascuns de un cot al Prutului, era considerat capătul lumii de rarii temerari, ce se aventurau până aici. Aceasta a fost si impresia sotiei mele, tânără profesoară din Bucuresti, când a venit, în 1967, pentru prima dată în satul meu natal. Curând a prins însă drag de oamenii locului care, în ciuda conditiilor vitrege, si-au păstrat încrederea în viată, umorul si curătenia morală. M-a însotit totdeauna cu bucurie la locul meu de bastină, fugind de zarva capitalei pentru a beneficia, măcar si pentru câteva zile, de linistea patriarhală si de aerul curat al văii Prutului.
Într-adevăr, un sat uitat de lume, la saizeci de kilometri de cel mai apropiat oras si la vreo treizeci de kilometri de cea mai apropiată gară. Era cel mai îndepărtat sat de Manoleasa, centrul comunei, cam la o oră de mers pe jos, mers de om sănătos. Nu avea nici postă, nici medic: părintii care, mai spre zilele noastre, voiau să trimită un pachet copiilor plecati la carte mai departe, trebuia să se scoale de dimineată si să se ducă la posta din Ripiceni, cale de vreo patru kilometri. Si dacă se îmbolnăveau, tot în satul vecin mergeau, că acolo se afla dispensarul cel mai apropiat. Că boldenii mei mai si cârteau uneori: mai bine ne-ar lua Ripicenii în comuna lor, că sunt mai aproape de noi, au piată bună, au cursă directă la Iasi si Botosani, iar noi avem mai multe neamuri acolo. Pentru a ajunge la Ripiceni trebuia însă – ca în poveste - să cobori valea Stârleucei si să urci o stâncă, despre care noi spuneam că este hotarul dintre cele două sate. Dar nu numai dintre sate, ci si dintre comune, si chiar dintre judetele Dorohoi si Botosani - până la ultimul război, si dintre regiunile Botosani si Suceava - după vechea împărtire administrativă. Că ultima Boldul n-a mai apucat-o!
Dar Ripiceniul a devenit cunoscut nu numai prin fabrica de zahăr, demontată în 1945 si luată de sovietici ca pradă de război. Localitatea a intrat în manualele de istorie prin descoperirile arheologice ale unei echipe de cercetători, conduse de academicianul C.S. Nicolăescu Plopusor, care a scos la iveală vestigii privind existenta unei asezări umane în zona stâncii încă din perioada paleoliticului. Într-o vacantă studentească l-am cunoscut pe ilustrul academician. Văzându-mă interesat, acesta mi-a tinut la fata locului o veritabilă lectie de arheologie. A răspuns chiar invitatiei mele si, însotit de doi colaboratori mai tineri, mi-a făcut o vizită acasă. M-au impresionat la el modestia, buna dispozitie si amabilitatea cu care intra în vorbă cu sătenii care ne dădeau binete. Curiozitatea cu care iscodea prin curti, interesul pentru tot ceea ce întâlnea, întrebările despre oameni si locuri, m-au făcut să înteleg că m-a onorat cu vizita sa nu pentru cana de lapte acru, răcit la beci, cu care, în lipsă de altceva, l-am tratat. Si m-am simtit stânjenit nu pentru modestia cu care am întâmpinat un oaspete de vază, ci pentru că acesta nu a găsit în Boldul meu ceva care să-i satisfacă curiozitatea de cercetător. Si poate că si întâlnirea cu marele arheolog mi-a stârnit interesul pentru istorie.
Prin strădaniile profesorului de istorie si director în perioada de glorie a scolii din Ripiceni, regretatul Ion Bănculescu, a luat fiintă, la începutul anilor ’60, un muzeu unde sunt si acum expuse unele din piesele descoperite la santierul arheologic. Din nefericire acest sit, aflat sub stâncă, la coada Stârleucei, a fost acoperit de ape.
Au murit oamenii, au dispărut locurile, fiind acoperite de apă, dar au rămas în inima noastră, au intrat în istorie.
* * *
În satul Bold era, ca în toate cătunele de pe malul Prutului, numai scoală primară. Multi ani, între cele două războaie, scoala a functionat cu un singut învătător. Deleanu, de care ne vorbeau cu respect părintii nostri, strângea cu greu câte 3-4 copii să încropească o clasă. Iar clasele erau grupate două dimineata si două după amiază. După război, satul s-a mărit pe seama veneticilor si a sporului natural, copiii s-au mai înmultit si învătătorul cel nou, Dârvaru, nu mai făcea fată de unul singur. Din păcate, toate ajutoarele care i-au fost trimise au dat bir cu fugitii, preferând satele care să aibă, dacă nu lumină electrică, măcar drum pietruit. Da’ si Ghită Dârvaru s-a dus până la urmă la centru, la Manoleasa, ca director la scoala cu sapte clase, nou înfiintată. Ce e drept, a făcut treabă bună acolo, că îsi amintesc cu recunostintă de el toate seriile de elevi ce i-au trecut prin mână.
După reforma învătământului din 1948, odraslele de gospodari si cu dragoste de carte din Bold au făcut gimnaziul tot la Ripiceni. Copii de 11-14 ani, ne sculam cu noaptea în cap si, fie ploaie sau arsită, fie ger si viscol, porneam în grupuri de câte doi-trei spre scoală. Uneori asteptam si pe cei din Sadoveni(Stroici) care, în drumul lor, treceau prin Bold. Nu întârzia si nu lipsea nimeni. Într-o dimineată geroasă de iarnă, când am ajuns pe buza Stârleucei, am văzut în vale cum doi lupi hărtăneau un stârv. Am alergat înspăimântati spre sat si nu ne-am oprit decât la casa lui Ion Arustei de la marginea satului, unde am bătut cu disperare în poartă. Trezit din somn, bietul om a luat felinarul si ne-a trecut valea. Câteva dimineti la rând, până ne-a trecut sperietura, ne-a însotit câte un părinte pînă la stâncă. E drept că scoala avea internat, dar acolo erau primiti numai elevii din satele mai îndepărtate – Movila, Zahoreni, Manoleasa, Liveni, Lehnesti...Pe când cei 4-5 km. la dus si tot atâta la întors se puteau face cu piciorul. Si apoi asa cresteau copiii sănătosi.
Să te ferescă Dumnezeu dacă făceai vreo boroboată la scoală; dacă din cauza ta, mama sau tata pleca cu ochii în pământ de la sedinta cu părintii, câteva zile nu mai aveai trai acasă. Si mai rău era când aflau despre asta duminica la târg la Stefănesti. Îmi amintesc cum, pornind de la situatia noastră, a copiilor din satele din zonă, domnul Bănculescu ne explica notiunea de selectie naturală: La gimnaziul din Ripiceni vin cei mai buni copii din comunele din jur. Îl termină însă doar trei sferturi din cei înscrisi. Jumătate din absolventi se duc la scoala medie si ajung până la sfârsit tot trei sferturi - unii renuntă pe parcurs pentru că nu mai au părintii cu ce să-i tină la internat, altii nu mai fac fată exigentelor. Din care jumătate intră la facultate etc…
Biserică era una făcută din lemn, înconjurată de cimitirul aflat chiar pe malul Prutului, în partea de nord a satului. Aici veneau la slujbă duminica si de sărbătorile trecute cu cruce rosie în calendar, si stroicenii. Asta până în 1893, când boierul le-a făcut si lor biserică mare, de cărămidă. De atunci preotul nostru tinea slujbă o duminică la Bold, una la Stroici. De când am început să tin minte, biserica noastră de lemn era mică si neîncăpătoare, dar cele vreo sută cincizeci de familii, cât număra Boldul, nu aveau puterea să-si facă una mai mare. Mormintele erau însă îngrijite, sătenii având un cult al mortilor.
Profesorul Ioan Caprosu, de la catedra de istorie medie a Universitătii din Iasi, îmi spunea la târgul Gaudeamus din anul 2005 că pe la începutul anilor ’70 a făcut parte dintr-o comisie ministerială, ce trebuia să descopere, să evalueze si să propună pentru conservare posibilele piese cu valoare arheologică de pe teritoriul ce urma să fie acoperit de ape. Mergând prin sate, D-sa a găsit în cimitirul de la Bold mai multe pietre funerare, inscriptionate în limba slavonă, de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea si a făcut recomandările de cuviintă. În anul 1975, biserica a fost demolată, mortii(de care a avut cine să se mai îngrijească), au fost înghesuiti în cimitirul din Sadoveni si nu am mai reusit să dau de urma crucilor. Or fi rămas pe fundul apei?
Ar fi putut să mă ajute în demersul meu preotul satului. După ce i-a botezat, cununat si apoi înmormântat pe aproape toti dreptcredinciosii din Bold, odată cu potopul ce s-a abătut asupra bisericii si a satului, părintele Constantin Butureanu si-a dat si el obstescul sfârsit, asa că nu am mai avut pe cine întreba. Sătenii îl iubeau si îl tratau cu acelasi respect ca si pe conu’Gheorghe, boierul cel bătrân, care a rămas alături de ei în timpul războiului si i-a sfidat pe ocupantii sovietici din cerdacul conacului său. De aceea, atunci când copila părintelui, Cecilia, elevă în clasa a II-a, si-a găsit sfârsitul prematur din cauza nesăbuintei unui coleg de clasă, tot satul i-a împărtăsit durerea.
Boldenii care s-au mutat la Sadoveni si Ripiceni si-au luat mortii cu ei si i-au înmormântat în cimitirele existente si au început să frecventeze bisericile de aici. Localnicii le-au înteles necazul si i-au primit cu inima deschisă. Acum nu se mai face nicio deosebire între sătenii de loc si venetici, pentru că cei vechi i-au asimilat cu totul pe noii veniti. E adevărat că si acestia se simt acum acasă în satele de adoptiune, de parcă ar fi fost aici de când lumea. Însă plânge inima în ei atunci când se duc la ogor sau trec pe sosea si văd marea de apă pe locul unde era odată Boldul lor, un sat frumos, cu oameni harnici si cu frica lui Dumnezeu...
* * *
Boldul, ca localitate a comunei Manoleasa, nu mai există din 1976. Dar satul dăduse semne de agonie încă cu mult timp în urmă. Trunchiul puternic îi fusese zdruncinat de anii de război, de venirea rusilor în ’44. Cele mai viguroase vlăstare i-au fost retezate de secera mortii, mânuită de sovietici si apoi de nemti. Nenorocirile care s-au abătut în continuare asupra acestei părti a Moldovei - foametea din ’46, dările înrobitoare către stat, colectivizarea - si au culminat cu demolarea satelor, i-au gonit pe tineri să-si caute norocul în lume.
Acum treizeci si opt de ani, apele învolburate ale Prutului, căruia barajul de la Stânca-Costesti i-a blocat curgerea milenară, s-au revărsat cu furie asupra satelor, făcând una cu pământul tot ce întâlneau în cale. De pe înăltimile din jur, sătenii priveau înlăcrimati cum se umple valea Volovătului, cum dispare vatra satului. Pentru ei a fost o despărtire brutală si dureroasă de trecut; sub apa tulbure si rece au rămas străbunii lor, a rămas o parte din viata lor, cu bucurii si necazuri, cu iubiri si trădări, cu împliniri si nerealizări.
Când mă duc la locul unde a fost satul, mă asez pe piatra care a mai rămas din temelia casei bunicilor, îmi atintesc privirea spre conacul de sub deal al boierilor Stroici si, cătând pe luciul nemiscat al apei, încerc să-mi dau seama unde a fost casa copilăriei mele: acolo a fost casa, mai în spate grajdul, în fata casei era grădina cu flori, apoi rândul de nuci, iar pe vale, spre pârâu, era via, ciresul cu prepeleacul unde în vacantă mă refugiam cu o carte în mână...La poarta din vale mă astepta mama mea, Speranta,când veneam de la scoală... Dar nici ea, nici scoala, nici satul, nici ceilalti oameni, de care am vorbit aici, nu mai sunt. Au mai rămas doar în amintirea noastră, a celor care i-am cunoscut. Când ne ducem si noi, peste ei se va asterne uitarea.
|
Mihai Maxim 4/1/2014 |
Contact: |
|
|
