Cuvântul bine temperat : Femei care m-au marcat
În viata fiecǎruia existǎ câteva femei care au contribuit într-o mǎsurǎ oarecare la maturizarea si formarea lui ca om. Cea mai importantǎ este, desigur, mama, despre rolul cǎreia s-au scris multe.
În general, cei care scriu despre femeile din viata lor, aleg, cum e si normal, pǎrtile pozitive ale caracterului lor si descriu felul în care acele femei le-au devenit model în viatǎ. Uneri însǎ, influenta pe care o femeie o are asupra cuiva poate porni si de la o perceptie negativǎ a caracterului ei. Folosim, în acest caz, modelul invers: vrem sǎ nu devenim ca ea.
Voi vorbi astǎzi despre douǎ femei, una care mi-a fost model pozitiv, profesoara mea de fizicǎ si chimie din liceu, d-na Alice Negoescu, cealaltǎ care mi-a fost model invers, prima mea sefǎ din Canada, d-ra Marguerite Milliez (venitǎ din Franta).
D-na Negoescu era o femeie înaltǎ si uscǎtivǎ, cu pǎrul cǎrunt, tuns scurt. Se îmbrǎca modest si nu întârzia la orǎ nici mǎcar cu un minut. Respectul pe care si l-a câstigat era provenit din autoritatea preofesionalǎ, dar si din integritatea caracterului. Din clasa noatrǎ, douǎ treimi din elevi au ajuns chimisti si ingineri datoritǎ ei. Avea un umor sarcastic si era de o mare obiectivitate. Dacǎ prindea pe un elev, chiar foarte bun, cu lectia neînvǎtatǎ, nu se sfia sǎ-i dea notǎ micǎ. Asa m-a „prins” odatǎ pe mine..
Aveam în clasǎ un coleg, Mendelovici Sorin, care era grǎsut, fetele nu prea-l plǎceau. Nu vorbeam des cu el, era pe rândul de la fereastrǎ, eu pe cel de la usǎ si eraam prietenǎ cu fetele si bǎietii de pe rândul nostru, cǎ doar cu ei aveam relatiile de “suflat” la teze!
Aveam la chimie deja douǎ note, nu mǎ asteptam sǎ mǎ asculte, asa cǎ citisem lectia numai o datǎ, ca sǎ am idee despre ce era vorba, tabelul lui Mendeleev . Când deci mǎ asteptam mai putin, D-na Negoescu mǎ strigǎ la tablǎ. Înghetasem. Mi-a pus câteva întrebǎri, dar eu m-am cam bâlbâit si ea a observat imediat cǎ eram în lunǎ. M-a întrebat: “Stii mǎcar sǎ ne spui ce lectie ati avut pentru astǎzi?” “Tabloul lui Mendelovoci”, am rǎspuns eu fǎrǎ ezitare. Toatǎ clasa a izbucnit în râs si d-na Negoescu, care rar zâmbea, mi-a spus vesel: “A! Acuma înteleg cauza zǎpǎcelii tale si la cine te gândeai”. Îmi venea sǎ intru în pǎmânt, iar clasa se prǎpǎdea de râs. Mi-a dat o notǎ micǎ si n-am uitat pǎtania.
Când am predat chimia, în România, i-am luat exemplul de integritate si competentǎ al d-nei Negoescu, dar am fost ceva mai glumeatǎ si apropiatǎ de elevi.
În Canada, la câteva luni dupǎ venire, am fost angajatǎ chimistă într-o companie multinationalǎ, cu sediul central în Franta. Sefa mea, D-ra Marguerite Milliez, fusese laborantǎ în Franta. A fugit de acasă la 17 ani, s-a certat cu toti fratii si surorile, tatăl ei fusese foarte sever cu copiii, îi pedepsea tindu-le capul sub robinetul cu apă rece. Cum în 1982 nu era, ca acuma, obligatia ca posturile de conducere sǎ fie ocupate de persoane cu studii adecvate, având ceva pile la compania franceză, a ajuns sefǎ. Era mititcă si slăbută, dar încerca sǎ compenseze “micimea fizicǎ” cu agitatia pe care o crea în jur.
Ea a fost cea care m-a angajat, iar eu, singura care am supravietit 15 ani cu ea ca sefǎ, dupǎ care, din cauza (sau datoritǎ) ei am acceptat mutarea la Toronto în 1997, ca sǎ fiu departe de ea. În anul 2000 au scos-o la pensie si abia atunci am fost promovată si recunoscută de toată compania. Am învătat de la ea cum nu trebuie să fie un sef.
D-ra Marguerite Milliez era un om inteligent si cultivat. Trăia singurăm, drept care venea la serviciu la 7 dimineata si stătea până la 9 seara, dar nu lucra mai mult de câteva ore, in restul "socializa". Am iubit-o, desi mǎ trata îngrozitor. Mǎ insulta zilnic, spunându-mi cǎ mai bine ar fi angajat pe cineva de pe stradǎ decât pe mine. Nu vroiam s-o supǎr si, mai ales, nu vroiam sǎ pierd postul, avem nevoie de bani pentru educatia fiului, care avea numai 5 ani. În fiecare vineri, sefa dǎdea afarǎ pe cineva. Eu am scăpat, lucram bine si avea nevoie de mine.
Am scris, între 1987-1992, un jurnal în francezǎ. În acea perioadă am obtinut pentru companie, la nivel international, un important si fără precedent succes stiintific. Jurnalul descrie agonia în care a trebuit să lucrez. Dacǎ cineva l-ar parcurge, s-ar îngrozi. Marguerite nu-l mai poate citi, e într-un azil la Montreal, cu Alzheimer în stadiu avansat. Poate cǎ boala începuse de atunci...
Când am devenit eu însǎmi sefǎ de laborator, m-am purtat invers decât "modelul meu negativ": frumos cu subalternii, i-am ajutat si lǎudat în toate ocaziile. Am obtinut respectul lor altfel decât “cu biciul”.
Si totusi, asa “rea” cum a fost, mi-a marcat viata, oferindu-mi sansa de a începe o carierǎ în Canada si, mai târziu, determinându-mi decizia de a mǎ muta la Toronto, locul în care am avut bucuria de a-l cunoaste pe Puiu Popescu, directorul publicatiei “Observatorul”, la care mai scriu si astǎzi!
|
Veronica Pavel Lerner 3/28/2014 |
Contact: |
|
|
