Celor ce mi-au fost prietene... cu dor, de 8 Martie...
Exista ceva misterios si charismatic in rasul sigur, colorat, chiar pasional al unor anume doamne in varsta. Simti un umor aprig in acel ras, un anume cinsim. Cu atat mai delicios cand vine de la o distinsa persoana cu parul alb. Este un umor care a trait multe, a invatat mult, a iubit si a suferit pe masura, si, cu toate acestea, supravietuieste cu indarjire. Impotriva oricarei bariere ridicate de viata. "Against all odds", cum ar spune americanul.
Sunt superbe si foarte rare aceste femei. Este un privilegiu acordat, de natura, unei minoritati. Imbatranesc frumos, fara o umbra de resentiment. Privirile le raman ascutite si lucide, dar limpezi si calde. In ochii lor poti citi romane, poti vedea orasele prin care au calatorit, poti chiar deslusi barbatii iubiti si aceia multi, poate foarte multi, care le-au adorat. Sunt imbogatite, nu de averi, ci de biblioteci citite. Sunt imbogatite de cunoastere- marea frumusete a vietii...
Il caut mereu, acest ras. Il caut cu obstinatie aproape. Il intalnesc foarte rar. In sali de teatru sau de cinema. Intotdeauna sunt persoane straine. Imi este tare dor de prietenele mele de altadata. De cele, care in ciuda diferentei de varsta, cateodata de 40-50 de ani, mi-au oferit privilegiul de a-mi fi prietene. S-au dus pe rand, fara drept de apel din partea-mi. S-au dus, lasandu-mi doar amintirea si un gol, pe care nu-l mai pot umple cu nimic.
Una dintre ele era fiica unui general din armata regala. Generalul Romano. ii spuneam simplu Nucu, de la Carmen-Carmenucu. Asa cum ii spusesera, pe vremuri, tatal si sotul ei. Marile iubiri ale vietii ei...
imi scria in primii mei ani de emigrare:"Cand imi spui ca-ti este inca dor de Bucuresti si Piata Armeneasca, la ce te referi?! La mirosul pestilential al gunoaielor, la colbul drumurilor sau la marmura neagra, de prost-gust, plantata de noii milionari pe frontispiciul caselor vechi?!" Ce bine stia sa-ti ostoiasca dorul! Cu un umor taios-ca o lama de cutit.
Locuia in Piata Armeneasca, intr-un apartament dintr-o frumoasa vila veche. Casa parintilor ei. La intoarcerea mea la Bucuresti, dupa doi ani, frontispiciul vilei era ciuntit chiar cu acea mizerabila marmura neagra, "de prost-gust" . Astazi, "ciocoii vechi si noi"- emigrantii mai vechi, ca si noii imbogatiti ai Romaniei,- cu ochi deformati de case supradimensionate si datorii pe masura, ar spune ca-i o "casa mica". Era apartamentul unui general din perioada regalitatii.
Usile batante ale liftului, de inceput de secol xx, te plesneau cu forta, daca nu erai indeajuns de rapid in manuirea lor. Acest lift fusese marele cosmar al vietii ei. Trantit, cu ura proletara, de agentii securitatii, in raidurile lor din anii'50. La patru dimineata, dupa tropaituri si tranteli, liftul se oprea la unul din cele trei etaje. De fiecare data, luau pe altcineva. Odata a venit si randul tatalui ei. Apoi al mamei ei. Mama ei s-a intors acasa dupa cateva luni, tatal ei nu s-a mai intors niciodata. Nucu nu avea mai mult de 20 de ani, cand s-a imbolnavit de inima. Dupa 40 de ani de la arestarea generalului, Nucu inca mai tresarea, la auzul liftului, in zori.
Pentru mine acel lift era cu totul altceva. Era promisiunea unei totale delectari sufletesti! Sus, ma astepta Nucu. Inalta si zvelta, cu trasaturi superbe si ochi negri-la cei 85 de ani - o adevarata doamna a unei societati de mult apuse. Chiar si bastonul ei, cu maner de argint, mi se parea de poveste. Ma imbratisa, imi zambea si ma invaluia cu acea privire sincera si hotarata, eram vrajita chiar de la intrare. Si asa incepeau dupa-amiezile noastre magice... Discutam cate-n luna si stele. De la calatorii la politica. Trecut si viitor, se imbinau cat se poate de natural si rotund, ca nourasii albastrui ai unei tigari bune de foi. Era buna prietena cu Seniorul. "Corneliu nu are nici o sansa", spunea ea, "dupa ce toate lichelele si toti securistii s-au infiltrat in Partidul National Taranesc". "Vom ramane doar cu amintirea moralitatii lui", o fraza simpla, dar care s-a dovedit ingrozitor de adevarata. "Constatinescu este un perdant" , continua cu hotarare. Trebuie sa marturisesc ca nu-mi placea deloc aceasta afirmatie. Imi sfarama orice speranta si, apoi, "era vorba chiar de profesorul nostru de mineralogie, un intelectual care predase la Stanford si in care aveam incredere"- ii replicam cu delicatete. Peste cativa ani, aveam sa-i marturisesc ca a avut iar dreptate. De la meandrele mizere ale politicii, ajungeam la insoritul templu al lui Poseidon si la Cap Sunion. Si una si cealalta trecusem pe acolo si ne uitam la poze cu incantare. Erau dupa-amieze lenese, de arsita bucuresteana. Mica lojie cu vita de vie, din dreapta salonului, era intotdeauna deschisa si, parca stiind ca acolo traieste un suflet deosebit, pasarelele scoteau triluri ca nicaieri in alta parte. Ma astepta cu cafea aburinda si o prajitura de casa, facuta de buna ei ingrijitoare de o viata. Inainte de vizita, ma intreba la telefon, ce as vrea, o prajitura cu ciocolata sau poate o inghetata...Vreau frisca la cafea?! Ma lasam rasfatata cu o incantare copilareasca.
Ani de-a randul, mi-am petrecut Craciunul la Nucu. O crenguta de brad si un mic cadou la dreapta fiecarui tacam. Simplu si elegant. Nici un fel de opulenta sau fandoseala. Bucate putine, exceptionale. Totul cu masura si modestie, aproape ascetic. Adevarata si profunda magie a Craciunului! Era o atmosfera care te cuprindea ca o vraja, si, din care, nu m-as mai fi desprins niciodata.
La una din mesele de duminica, a venit vorba de Alexandru Paleologu, pe care-l "iubeam in secret si fara sanse". Era "un exercitiu de admiratie", o adevarata iubire platonica. Le-am dezvaluit, cu ironie adolescentina, micul meu secret. "Bine, dar Alecu Paleologu sta cateva case mai incolo, sunt convinsa ca ar fi incantat sa te cunoasca! Numai sa stie ca are o asemenea admiratoare in generatia tanara, si cat i-ar mai gadila orgoliul lui batran si nobil! Hai sa-i facem o vizita!". Nu-mi venea sa cred. Nucu s-a ridicat, si-a luat bastonul, le-a spus invitatilor ca ne intoarcem degraba, si duse am fost la Conul Alecu. In fata portii inalte, cu model de fier forjat, imi batea inima sa-mi sara din piept. Manerul mare, de metal, batea in ritmul tahicardiei mele. O data, de doua ori, de trei ori. Conu Alecu nu era acasa. Profund dezamagita, Nucu m-a luat la brat si ne-am reintors acasa. Era o superba dupa-amiaza, de duminica, in Bucurestii de altadata. Calda, prafuita, cu un soare bland. Ma simteam atat de bine la bratul bunei mele prietene. Nimic mai incantator...Nucu radea cu mare pofta, "Doamne, ce farsa puteam sa-i facem lui Alecu..." Cu acel ras pe care-l caut demult...Marea frumusete...
L-am regasit, de curand, putin schimbat, intr-o sala de cinema. Am tresarit, m-am intors, in stanga mea statea o doamna distinsa, cu trasaturi prelungi si parul alb. O englezoaica care radea, cu pofta si incantare, la cinismul savuros al filmului italian de Oscar, "La Grande Bellezza". O straina...
Mi s-a facut un dor nebun de prietenele de altadata si de marea frumusete a vietii traite cu demnitate si umor...
Toronto ON
|
Camelia Lazar 3/8/2014 |
Contact: |
|
|
