Provincia MAGNA de Viorel Coman
Spiritul Brãilei în veacul spectaculos
Om de culturã asimilatã rãbduriu, pe îndelete, profund, strãluminat de un lung tunel de ,,neam de oameni’’ -, profesorul brãilean Viorel Coman ne dãruieste cea dintâi panoramã a celor mai importante 11 (unsprezece) personalitãti de la Dunãrea de Jos, care au valorificat în opere exponentiale Spiritul unic, tainic, deseori jertfelnic, al Brãilei, care, desi a fost trei secole raia turceascã, nu si-a trãdat obârsiile multimilenare, dimpotrivã, le-a conservat cu strãsnicie, deloc la vedere, deloc ostentativã, ba mai mult: si le-a perpetuat cu fervoare strãromâneascã si valahã.
Sapte dintre aceste personalitãti provin din lumea fabuloasã a literaturii: Mihail Sebastian, Perpessicius, Constantin Sandu-Aldea, Panait Istrati, Fãnus Neagu, Ilarie Voronca, Nicolae Grigore Mãrãsanu (i-am amintit în ordinea din cartea Provincia MAGNA, publicatã recent de Viorel Coman la Editura Istros a Muzeului Brãilei, 2013, 284 de pagini format A5, ISBN: 978-606-654-074-2). Alte douã mari personalitãti, cu destine sigilate de o aurã tragicã, sunt din domeniul filosofiei: Nae Ionescu si Vasile Bãncilã – cu care se deschide galeria de onoare a celor 11 -, iar celelalte douã, cu care se încheie acest excurs antologic, sunt din galaxia artelor plastice: Nicãpetre si Vasile Parizescu - strãlucit politehnist, ofiter de carierã, manager al înzestrãrii armatei române cu tot ceea ce se miscã pe roti, laureat al Academiei Române pentru cãrti de specialitate în tehnica militarã; licentiat al Facultãtii de Literaturã si Filosofie din Bucuresti, care, la vârsta de 50 de ani, ucenicea, ca un student etern, pe lângã pictorii Dumitru Ghiatã, Rudolf Schweitzer-Cumpãna si Gh. Vânãtoru; fondator al Societãtii Colectionarilor de Artã, unica din lume, înfiintatã în decembrie 1989 în Capitala României: Bucuresti.
Nãscut la douã aruncãturi de bãt de satul natal al lui Fãnus Neagu -, Viorel Coman - consãtean, în Scortaru Nou, cu filozoful Vasile Bãncilã (cãruia Lucian Blaga îi dedicã volumul Spatiul mioritic) - a absolvit, în 1967, Colegiul National Nicolae Bãlcescu din Brãila, pe urmele lui Nae Ionescu, Mihail Sebastian si ale aceluiasi Vasile Bãncilã. Este licentiat al Facultãtii de Filologie din Craiova (1972, ultima promotie cu cinci ani cursuri la zi) si a obtinut titlul de doctor în stiinte, la Universitatea din Bucuresti, cu o tezã despre Fãnus Neagu. Profesor la Colegiul Gheorghe Murgoci -, Viorel Coman a fost, dupã 1990, în douã mandate, inspector scolar general al judetului Brãila.
Cu un titlu vag provocator: Provincia MAGNA, volumul nu are absolut nimic provincial, dimpotrivã, este scris din perspectivã europeanã, de un critic si istoric literar român de la Dunãrea de Jos, dar cãruia tot ce miscã în spatiul nostru cultural, în cel continental si în cel universal îi este cunoscut în profunzime.
Cu sigurantã, nonsalantã si surâs superior, Viorel Coman realizeazã - în acest studiu cvasi-exhaustiv, care este si va rãmâne de referintã în veacul ce va sã vie - conexiuni, speculatii, judecãti de valoare exacte – ca orice alt specialist de marcã din lume muscat, devorat de setea de cunoastere, de acribia cercetãrii si de dorinta de a aduce puncte de vedere noi, originale asupra domeniilor investigate.
Ultraconcentratul eseu cu care debuteazã volumul: Miracolul Provinciei (opt pagini) denotã o stãpânire admirabilã a universului abordat, un tonus energizant pentru cititor, dar si o viziune cuprinzãtoare, deloc închisã/ închistatã în ,,localismul creator’’ – care face parte, totusi, din marea matrice a spiritului românesc, a identitãtii nationale. Primul paragraf dã seamã despre profunzimea cu care este abordatã tematica asumatã, dar si despre înãltimea serenisimã de la care sunt analizate toate aspectele. Iatã cum sunã acesta: ,,Dacã vreun istoric literar initiat în tainele sud-estului european ar propune un canon literar balcanic, atunci s-ar vedea ceea ce acum scapã la prima vedere: structura unitarã (s.n.) a literaturilor din aceastã parte a Europei. Dacã ar fi studiate mai ales din perspectiva a ceea ce le uneste (s.n.) si nu din pespectiva a ceea ce au individual si unic, adicã din perspectiva a ceea ce le desparte, de la Edirne la Novi Sad, din Pind si Albania pânã în Câmpia Dunãrii si Bãrãgan s-ar observa marea coerentã (s.n.) a temelor si motivelor folclorice, mitologia comunã si o altitudine oarecum asemãnãtoare în istorie.’’
Extinzându-si prospectarea, Viorel Coman apreciazã cã doar istoria severã si orgoliile (corect ar fi, credem, vanitãtile) au fãcut ca aceste zece literaturi din Balcani sã nu se afirme ca structurã unitarã în Europa, asa cum s-au impus literaturile Americii Latine în urmã cu jumãtate de veac. Realizarea marelui proiect de difuzare si cunoastere a literaturii clasicilor din Balcani – despre care acum ,,nu stim mare lucru’’ – nu poate ocoli în niciun fel literatura românã, ,,mai ales – subliniazã autorul – literatura din provincia din sud-est, care poate propune si sustine modele în canonul literar balcanic’’.
Cu fervoare si patriotism local (în sensul bun al sintagmei) deloc disimulat, Viorel Coman pledeazã convingãtor: ,,Bãrãganul, Brãila, Balta, Dunãrea formeazã azi un spatiu literar inconfundabil. (…) Provincia literarã din sud-estul României are un sunet fundamental unic’’. Volumul Provincia MAGNA este rodul obsesiilor creatoare de o jumãtate de secol ale profesorului Viorel Coman, al iubirii sale fãrã seamãn fatã de propriile obârsii, al mirabilei întâlniri cu creatiile de exceptie ale personalitãtilor zonei, dar si al provocãrilor stârnite de albumul Brãila în cãrti postale ilustrate, de cele trei volume, în editie anastazicã, din Analele Brãilei si, ne place sã credem, de cele douã volume Spiritul Olteniei. Pod peste himere. Holograme pentru Europa (format B5, 720 pagini), pe care l-am publicat – într-o cu totul altã viziune, abordare si structuã – la Editura ALMA din Craiova, în anul 2007.
Autorul tine sã scoatã în evidentã cele douã evenimente care au marcat istoria provinciei din sud-estul României: 1. furia de a demola (rãbufnire violentã, instantanee), dupã aproape trei veacuri, raiaua Brãilei, despre care ,,nici azi nu stim mai nimic din viata ei internã’’; 2. evenimentul lent, întins pe mai bine de un secol, al populãrii Bãrãganului de mocanii transilvãneni, care-si întrerup transhumanta milenarã, fixându-se cu târlele si, mai apoi, cu gospodãriile în Balta Brãilei sau în Bãrãgan. Ei aduceau ,,firea aprigã a omului singuratic, trãitor mai mult lângã stihii si sub stele’’.
Pornind de la aceste repere istorice specifice, Viorel Coman vesteste transant viziunea sa unificatoare: ,,Dacã Panait Istrati si Perpessicius au ceva din vigoarea si patima neamurilor de la miazãzi -, Nae Ionescu, Vasile Bãncilã, Vasile Voiculescu, Fãnus Neagu, Stefan Bãnulescu, Mihu Dragomir, Nicolae Grigore Mãrãsanu – adicã aproape tot ce înseamnã creativitate literarã în provincia din sud-est – au rãdãcinile fiintei în aceste neamuri de mocani care cuceresc Bãrãganul în o sutã de ani.’’
Dupã ce mentioneazã cã primii scriitori importanti care scriu despre Bãrãgan sunt Ion Codru Drãgusanu, Vasile Alecsandri, Al. I. Odobescu, Constantin Sandu-Aldea -, exegetul precizeazã: ,,Existenta primitivã, spaima de spatiile necuprinse, preaplinul existentei arcadice si violenta sunt primele mãrci ale acestui spatiu literar’’, pentru ca imediat sã reliefeze cã ,,Marea aventurã, de anvergurã europenã, începe (…) cu Panait Istrati’’, în ale cãrui povestiri si romane îsi regãsesc prima expresie memorabilã toate (s.n.) mãrcile fundamentale ale acestei Provincii MAGNA.
Fãnus Neagu si Stefan Bãnulescu vor fi, la un sfert de secol de la decesul lui Panait Istrati, ,,scriitori fascinati de spatiul Bãrãganului’’, componenti de frunte ai redutabilei generatii literare a anilor ’60.
Virtutile creative, vâna de prozator de fortã si un anume fior liric, cu care este înzestrat, îi conferã lui Viorel Coman abilitatea de a scrie nu doar cât se poate de exact, dar si expresiv: ,,Între Panait Istrati si scriitorii anilor ’60, o punte de mãtase face trecerea: povestirile lui Vasile Voiculescu scrise în primii 12 ani de dupã rãzboi’’.
Stiinta de carte, indiscutabilã, si talentul de scriitor adevãrat, hormonal, nãscut nu fãcut, îi dau lui Viorel Coman siguranta, gratia si harul de a oficia aidoma unui sacerdot zalmoxian – stãpân pe toate tainele liturgice, cu o voce blândã, cu ton si dictie cuceritoare prin vibratia cu adieri de armonie si întelepciune ancestrale, cu o artã a frazãrii si o dictie a ideilor captivante. Iatã o nouã mostrã, substantialã: ,,Provincia din sud-est, cuprinzând Brãila si Bãrãganul, a impus în literatura românã cele mai subtile forme de existentã a balcanismului literar. Pe vatra fostei raiale – care a mentinut în satele din preajma ei o mentalitate de ev-mediu întârziat pânã în pragul secolului al XX-lea – s-a clãdit, s-a limpezit optiunea pentru magic, mitic, folcloric. (…) Dar nicãieri nu vom gãsi aceastã optiune ca formã de identitate literarã (s.n.). Aici, magicul si istoria se înfruntã, se dovedesc pe rând, ca într-o luptã de dimensiuni mitologice, se suprapun ca plãcile marilor miscãri tectonice. Literar vorbind, este aici un ceas genezic exemplar (s.n.). De fapt, o literaturã de certã valoare a fost posibilã numai atunci când scriitorii mari care reprezintã provincia din sud-est au avut revelatia cã Bãrãganul stã pe o carte. Aici totul pare deja scris (…) Aceastã revelatie oarecum târzie reaprinde duhul vechi al povestirii (…) toate sunt colindate de un duh seherezadic (…).’’
Desi Viorel Coman asazã în capul inconfundabilei sale Galerii capitolul dedicat celei mai virile, iconoclaste si luciferice personalitãti nãscute si formate la Brãila – filosoful si profesorul Nae Ionescu, la flacãra cãruia s-au forjat puternicele personalitãti ale unor, pe atunci, discipoli/ învãtãcei Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Vasile Bãncilã, Emil Cioran, Mircea Vulcãnescu, Petru Comarnescu -, noi preferãm sã-l alegem pe Perpessicius, cel mai aproape, ca spirit si ca fire creatoare, de autorul Provinciei MAGNA, care, deloc întâmplãtor, i-a mostenit fabuloasa bibliotecã si se scladã în oceanele ei de luminã si splendoare.
Primul dintre eseurile închinate martirului solitar al manuscriselor eminesciene este intitulat Perpessicius cel Bun. Titlul contine sugestii si vibratii voievodale. Asemenea piesei de teatru Alexandru cel Bun, rãmasã în manuscris de la Al. Piru si despre care se spune cã ar contine elemente de autoportret ale ultimului critic si istoric literar generalist – specializat în toate epocile literaturii române si, desigur, în toate genurile literare -, putem afirma cã Viorel Coman îsi contureazã, cu discretie, propriul portret în medalionul dedicat marelui critic. În anul 1944 – observã, din capul locului, autorul inspiratei panorame Provincia MAGNA -, Perpessicius aseza în fruntea volumului Jurnal de lector un eseu despre urbea natalã cu un titlu cu semnificatii adânci: o schelã porto-franco, evocând miracolul Brãilei în pragul veacului al XX-lea. ,,Dar – comenteazã Viorel Coman – aceastã formulã poate fi o metaforã care rezumã exemplar propriul destin. El însusi, repetând în spirit destinul Brãilei, a fost o schelã porto-franco a literaturii române, singura (s.n.), dupã câte stim. A stat toatã viata în tinda unei registraturi si a comentat în foiletoane critice cãrtile proaspãt iesite de sub tipar. Nimic mai mult, dar nici mai putin.’’
Din noianul de afirmatii si judecãti de valoare, una mai incitantã decât alta, retinem: foiletoanele sale au ,,ceva de poveste orientalã, care, în egalã mãsurã, ascunde si numeste’’; ,,s-a însingurat si nu a lãsat nicio zi fãrã sã scrie un rând si fãrã sã citeascã o mie’’; ,,a fost o redutabilã masinã de citit’’; o jumãtate de veac a avut rubrici în cele mai însemnate reviste literare; ,,a fãcut ordine cum nimeni nu ar fi putut sã facã în muntele fãrã steril al manuscriselor eminesciene (…) Ceea ce a fãcut singur într-un sfert de veac, au finalizat altii – colective de cercetãtori – în patru decenii, spre zorii anului 2000’’.
Criteriul estetic este fundamental, pentru Perpessicius, pe linia lui Titu Maiorescu, G. Cãlinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Serban Cioculescu.
Din 1915, D. D. Panaitescu (al cãrui nume adevãrat Viorel Coman uitã sã-l mentioneze) si-a semnat toatã opera cu pseudonimul Perpessicius, ,,în traducere liberã cel tãbãcit de suferintã’’; un an mai târziu, va fi rãnit la bratul drept, ceea ce-l va obliga sã scrie cu mâna stângã toatã viata. ,,Nu stia atunci, în tinerete, când îsi amusina destinul, cã adesea cuvintele atrag realul (Nichita Stãnescu)’’. Deosebit de categoric si original este Viorel Coman când afirmã: ,,Perpessicius nu a avut predecesori, nu este urmat de epigoni. A avut o existentã jertfelnicã, pusã în slujba literaturii române. Nu a avut stãpân, nu i-a dat nimeni ordine. (…) A avut gust literar infailibil, cum marii muzicieni au ureche muzicalã absolutã.’’ Notând sunetul nou, de text care vine din altã parte, al cronicilor literare ale lui Perpessicius – care nu seamãnã cu ceea ce citim de regulã -, Viorel Coman dã verdictul critic irevocabil: ,,El rãmâne cel mai important foiletonist nu doar din epoca interbelicã, ci din toatã (s.n.) literatura românã. Nu doar prin numãr – a scris aproape 2000 de foiletoane! -, ci mai ales prin nivelul artistic (s.n.) la care a ajuns. Perpessiucius a transformat foiletonul literar, dintr-o specie minorã, fãrã mizã, fragilã, într-o specie redutabilã. (…) Din stolul de texte critice care însotesc unele editii ale marilor opere literare interbelice niciodatã nu lipseste al lui Perpessicius’’; ,,a emis judecãti de valoare fundamentale’’; ,,este primul care traseazã cãi hermeneutice, primul care desteleneste textul’’.
Majoritatea calitãtilor pe care Viorel Coman le scoate în evidentã la Perpessicius sunt demonstrate din plin de cartea sa Provincia MAGNA, fiind întrutotul valabile pentru autorul acestei bijuterii critice fãurite, la începutul mileniului al III-lea, pe malurile Dunãrii de Jos: ,,harul formulãrilor memorabile, demonstratia riguroasã, stilul scotocitor revelator, eleganta argumentelor’’. Aceastã suitã de calificative culmineazã cu demonstratia: ,,FOILETONISTUL ESTE, DE FAPT, UN MARE HISTRION (s.n.). El nu scrie despre un text pânã când nu se acomodeazã cu el, pânã când nu intrã în pielea unui actor care interpreteazã un rol. (…) Acest ceremonial de metamorfozare a firii sale pânã devenea un histrion în armonie cu textul (s.n.) este de sorginte orientalã. Este un scenariu de basm trãit de un critic literar. Identificãm aici unicitatea (s.n.) lui Perpessicius si felul în care aceste foiletoane ilustreazã o formã hibridã, unicã la noi (s.n.), de a face criticã literarã’’.
Sub titlul Întâietatea lui Perpessicius, în cel de-al doilea eseu închinat acestuia, Viorel Coman extinde, nuanteazã si aduce noi argumente, noi puncte de vedere inedite. Dacã în primul paragraf îi face o extrem de concisã, dar expresivã fisã de creatie, în cel secund harul de portretist al celui care în studentie a semnat cu pseudonimele Virgil Monteoru si V. Motru (Viorel Coman) frapeazã prin virtutile demne de un mare prozator: ,,Dintre toti marii critici interbelici, pare a fi marcat de un destin potrivnic: reînvatã, spre 30 de ani, ca mare mutilat de rãzboi, sã scrie cu mâna stângã. Privite azi, paginile lui Perpessicius seamãnã mai degrabã cu partiturile cântecelor orientale ale lui Anton Pann. A avut mereu vederea slabã. În ultimii sãi ani semãna izbitor cu Borges. Ochelarii negri pãreau uriase retine arse. Si-a imaginat viata doar în preajma cãrtilor. Dacã Arcimboldo l-ar fi cunoscut, în mod sigur l-ar fi luat model pentru celebrul tablou Cãrturarul.’’
Dupã ce aminteste cele 15 volume de Mentiuni critice si Alte mentiuni…, urmate de Jurnal de lector, Dictando divers si Lecturi intermitente (cartea ultimã, publicatã în aprilie 1971, la câteva zile de la moartea criticului), Viorel Coman subliniazã cã: ,,Prin însumare, aceste opere formeazã o mare operã criticã de peste 7000 de pagini, o mãrturie despre formele frumosului românesc vãzute de singurul spirit critic de la Dunãrea de Jos (s.n.).’’ Comentatorul adaugã un element pe care îl considerã foarte important – si anume cã, scriind despre ,,ginta iritabilã din vechea schelã a Brãilei – Panait Istrati, Ilarie Voronca, Mihail Sebastian, Stefan Peticã, Mihu Dragomir -, Perpessicius a integrat în cultura nationalã timbrul unic al operelor lor (s.n.)’’.
Afirmând în premierã cã mentiunile critice, cronicile scrise de Perpessicius sunt pline de daruri, asemenea lãzilor din povestile orientale, în care foiletonistul a trasat pârtii hermeneutice, rostind adevãrurile fundamentale despre operele analizate -, Viorel Coman caligrafiazã încã o secventã cu caracter de autoportret, care i se potriveste, altfel zis, ca o mãnusã, chiar siesi: ,,Ele pot fi citite – lucru rar la o cronicã literarã – nu doar pentru informatia criticã, nu doar pentru formulãrile memorabile si pãtrunzãtoare, ci, în egalã mãsurã, pentru frumusetea lor literarã (s.n.)’’. Dupã care gloseazã: ,,(…) Perpessicius este criticul literar interbelic care a publicat prima (s.n.) cronicã literarã despre cele mai multe opere. Gustul literar infailibil, intuitia criticã, cunoasterea contextului literar european (s.n.) sunt harurile care l-au ajutat sã nu greseascã niciodatã’’. Relevantã, plasticã si extrem de expresivã este si afirmatia: ,,Perpessicius a avut, în cronicile sale de întâmpinare, rolul cocorului din unghi: a tãiat primul aerul tare al înaltului, a vâslit din greu si i-a lãsat pe altii sã lucreze în siajul sãu’’. El este cel care ,,dã tonul interpretãrilor si traseazã primele coordonate axiologice’’, ,,dã tonul, fixeazã înãltimea sunetului’’.
Scriitorului român de certã notorietate europeanã, cu un succes fulminant în Parisul anilor ’20-’30, Panait Istrati, îi sunt dedicate – în Provincia MAGNA – patru eseuri, care totalizeazã 43 de pagini. Doar celuilalt foarte valoros prozator al Brãilei, Bãrãganului si Bãltii Brãilei – Fãnus Neagu – îi mai dedicã Viorel Coman acelasi numãr de pagini : 43. În ordine descrescãtoare, urmeazã : Mihail Sebastian – 38, Nicolae Grigore Mãrãsanu – 33, Vasile Bãncilã – 32, Vasile Parizescu – 16, Nicãpetre – 14, Perpessicius – 13, Nae Ionescu si Constantin Sandu-Aldea – câte 11, Ilarie Voronca – 8.
Comentatorul îsi începe operatiunea de regenerare esteticã printr-o incursiune în primul deceniu de activitate publicisticã a lui Panait Istrati, propunându-si o re-lecturare în cheie nouã a celor peste o sutã de articole despre care s-a afirmat cã probeazã triumful aspiratiei de ziarist al viitorului mare prozator, dar si – acesta-i punctul de vedere inedit al lui Viorel Coman ! – triumful vocatiei de povestitor.
Fost student al lui Al. Piru, Ion Zamfirescu, Eugen Negrici -, autorul Provinciei MAGNA se dovedeste un sigur mânuitor al bisturiului necrutãtor, creionându-i protagonistului un portret pe mãsurã : ,,Sã nu ne ferim sã spunem un adevãr esential : doar cu patru clase primare – terminate si acelea cu chiu cu vai, la Brãila -, dar cu o severã scoalã a vietii pe care o numea, cu o urmã de duiosie, ,,Sorbona mea !’’, cu câteva lecturi precare de autodidact, din biblioteca sindicatului, Panait Istrati este, în toate aceste articole, surprinzãtor de puternic. Dincolo de idealurile sociale fluturate cu îndârjire, dincolo de viziunea maniheistã asupra realului (…), trebuie sã admirãm latura himericã (s.n.) a firii lui Panait Istrati.’’
În aceastã laturã himericã – pigmentatã, arareori, credem noi, si de o ispitire homericã -, exegetul descoperã o tainã pe care insolitul prozator o împrumutã personajelor sale, care – dupã aproape un secol – rãmân printre cele mai fascinate, aproape hipnotizate, putem adãuga, de chemarea Orientului. Cel mai putin instruit lider român al acelor timpuri, Panait Istrati, este vãzut de noul sãu analist drept cel mai pur. Comparându-l cu Stefan Gheorghiu, I. C. Frimu, P. Bujor, C. Mille -, Viorel Coman afirmã cã ,,pare a fi cuprins de jocul ielelor, pare cel mai camilpetrescian lider politic al stângii românesti din acei ani’’. De fapt, în epocã, pagini dintre cele mai profunde i-a dedicat ,,geniului dezaxat’’ Panait Istrati însusi Camil Petrescu, eseurile din volumul acestuia Teze si antiteze constituind un ,,moment de referintã în istoria receptãrii scriitorului brãilean’’.
Desi Viorel Coman vede ca pe un lucru ciudat aceastã receptare si evaluare a lui Panait Istrati din partea autorului capodoperelor romanesti Patul lui Procust, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de rãzboi si al atâtor piese de teatru antologice –, nouã nu ni pare deloc bizar, ci, dimpotrivã, ceva cît se poate de firesc pentru scriitorul-filosof care, într-o clipã de fulguratie abisalã, a scris : ,,Câtã luciditate, atâta dramã’’.
Depistând ,,prezenta viitorului scriitor în aceste articole’’, mai mult, constatând cã ,,miezul lor este, de cele mai multe ori, epic nu ideologic’’ -, Viorel Coman propune extinderea activitãtii literare a lui Istrati pânã în zona debutului în presã. Sugestia sa ne reaminteste faptul cã, în urmã cu ani, Eugen Simion a lansat sintagma proza politicã în ceea ce priveste publicistica lui Mihai Eminescu, de o incredibilã actualitate chiar si acum, dupã 120-130 de ani de la momentul scrierii.
Decantând, din prima sutã de articole ale lui Panait Istrati, ,,o puzderie de scenarii epice’’, ,,un mare repertoar de subiecte, un inventar de teme’’, în care pot fi usor identificate toate subiectele viitoarelor romane -, Viorel Coman pune un diagnostic sigur : ,,Neîndoielnic, Panait Istrati are ochi pentru ceea ce este epic. Îi place sã povesteascã si se simte mai ales scrâsnirea cu care se înfrâneazã, respectând canonul ziaristului politic’’. Exegetul puncteazã apoi decisiv : ,,ne aflãm în fata unui proces de initiere, unic în literatura românã, neobservat si neanalizat, în care un prozator îsi exerseazã vocatia selectând din realitatea severã a portului Brãila si din realitatea posomorâtã a satelor din Bãrãgan subiecte pe care mai întâi le rezumã si le dã un scurt comentariu’’.
Apreciind acest corpus de articole ca pe un adevãrat laborator de creatie, Viorel Coman propune ca publicistica si proza istratiene sã nu mai fie analizate separat, ci împreunã, publicistica nefiind ,,o anexã strãinã prozei, ci o antecamerã a operei literare’’. Autorul Provinciei MAGNA descoperã aici ,,un triumf al vocatiei literare asupra aspiratiei de publicist’’.
Dupã ce puncteazã structura rapsodicã a scriitorului Panait Istrati, etapa de asimilare si de asumare în forme tainice a subiectelor brãilene, ampla perioadã de incubatie, ca viitoare povestiri sau romane, autorul noteazã : ,,Acum este cert : Panait Istrati este un povestitor înnãscut si un ziarist ocazional. În mod cert, vocatia de povestitor se exprimase încã din anul 1906, ca o ucenicie la portile realului’’. Dupã ce s-au ,,copt’’, subiectele iau puterea specialã de la autor si o transferã povestirii care : ,,se asterne pe hârtie, ea hotãrãste cum sã se arate lumii, autorul este doar mâna care scrie’’.
Viorel Coman conchide cã oricine citeste/reciteste primul text publicat de Panait Istrati în Franta : Nicolae Tiganu (,,L’Humanité’’, martie 1921) pricepe cã jurnalistul si-a încheiat misiunea. De aici începe triumful prozatorului. Acest prim text în limba lui Hugo si Balzac constituie mai mult o amintire si un portret, ,,o evocare a unui personaj din portul Brãilei, care-l anuntã pe uriasul din Comorofca, pe Codin’’.
Ca în capodoperele dostoievskiene, în care finalurile de capitole nu au rol de zãvor, ci, dimpotrivã, sunt totdeauna deschise, te cheamã, te acroseazã spre urmãtorul -, acest prim eseu despre Panait Istrati este încheiat astfel : ,,Încercarea de sinucidere de la Nisa, din 3 ianuarie 1921, trebuie vãzutã în cod mitologic, ca o moartea ritualicã, un sfârsit al ziaristului, si un început al prozatorului. Forteazã mâna destinului, ajunge astfel la Romain Rolland care, la o primã lecturã a unei povestiri, are revelatia geniului.’’ La fel de original este si al doilea eseu închinat lui Panait Istrati : ,,Afacerea Rusakov’’ – între rãsfãt si paria. Fãrã a intra în detalii, se impune sã precizãm cã Viorel Coman considerã capitolul al treilea din Spovedanie pentru învinsi – Afacerea Rusakov sau U.R.S.S. azi – capodopera volumului, care ar trebui cititã ca o nuvelã specialã, scoasã din ansamblul cãrtii. Piesã de rezistentã în literatura antitolitarã, acest text care evocã destinul tragic al lui Rusakov este plasat de Viorel Coman între romanul dintâi al lui Evgheni Zamiatin : Noi si Ferma animalelor de George Orwell.
Dupã ce reliefeazã cã Afacerea Rusakov contine un subiect de roman politic de primã mânã, ,,oferit de-a gata, în stare purã (…) de realitatea sovieticã, ceea ce îi sporeste nu numai autenticitatea, ci si atrocitatea’’ -, arhitectul volumului Provincia MAGNA se dezlãntuie, cu frenezie bine temperatã, într-o suitã de conexiuni cu literatura sud-americanã, românã si europeanã. Nu ne putem abtine sã nu citãm integral acest pasaj relevant prin sine însusi : ,,Situatia lui Rusakov este unul dintre cele mai productive subiecte ce evocã omul în raport cu Puterea politicã. Este una din temele cu cea mai mare frecventã în literatura Americii Latine sau în proza francezã din partea a doua a secolului al XX-lea. În forme ceva mai apropiate de parabolã, tema este prezentã si în literaturile est-europene sau sovietice. Ea va deveni ,,viralã’’ în literatura românã despre obsedantul deceniu. În romanele lui Marin Preda, Augustin Buzura, Sorin Titel (cel din Lunga cãlãtorie a prizonierului), Petru Popescu (Prins) si multe altele sunt numeroase situatii epice care reiau, fie în literã, fie în spirit, drama lui Rusakov. Scenariul este pur kafkian. Prima frazã din romanul Procesul rezumã exact tragedia lui Rusakov : ,,Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, cãci fãrã sã fi fãcut nimic rãu, se pomeni într-o dimineatã arestat’’. Chiar dacã asocierea cu universul kafkian este o ciudatã asemãnare, sistemele totalitare de orice culoare sau nuantã nasc, fie în est, fie în vest, aceeasi tragedie.’’
Cel de-al treilea eseu dedicat titanului – pe cât de brãilean si român, pe atât de european si universal : Panait Istrati – ne invitã la o cãlãtorie prin tãrâmul legendar al altor posibile izvoare ale capodoperei Chira Chiralina. Prima parte a viitorului roman era publicatã în editia din 15 august 1923, a revistei pariziene ,,Europe’’. Acest moment memorabil este evaluat de Viorel Coman astfel: ,,debut exceptional, unul dintre cele mai tulburãtoare din toatã literatura românã, dar si începutul unei cariere de scriitor de anvergurã europeanã care va dura doar 12 ani – în cod mitologic, un an cosmic, cum ar spune Mircea Eliade’’. Acompaniat de prefata intitulatã profetic Un Gorki balcanic – semnatã de celebrul Romain Rolland -, prefatã echivalentã cu o consacrare definitivã si un fulgerãtor succes la public, acest roman este, azi, la 90 de ani de la aparitie, ,,usor neînteles, asa cum îi stã bine unei capodopere’’, gloseazã Viorel Coman, abia mascându-si un discret surâs în barbã.
În viziunea autorului Provinciei MAGNA : ,,Brãila devine, prin romanul Chira Chiralina, un nou spatiu literar românesc. (…) Din perspectiva baladei populare Chira, Brãila este un spatiu-balama jonctional, cu tensiuni specifice, de înfruntare a douã civilizatii : cea româneascã, strãveche, pãstrãtoare de valori morale, si cea orientalã, dominatã de aventurã si pasiune.’’
Pânã la romanele lui Panait Istrati – observã judicios Viorel Coman -, doar Constantin Sandu-Aldea mai plasase actiunile unor nuvele si pe aceea a unui roman în preajma Brãilei. Dar Sandu-Aldea ,,mai mult cadastreazã literar zona’’, enuntã teme si motive literare specifice literaturii de inspiratie ruralã de la începutul secolului trecut. De notorietate în epocã, proza lui Constantin Sandu-Aldea trece în penumbrã, dupã cucerirea agorei literare de Panait Istrati.
Noile posibile izvoare de inspiratie, pe care le întrevede istoricul literar din zorii mileniului al treilea sunt : 1. celebra romantã Salul negru, scrisã de A. S. Puskin în 1820, la Chisinãu, în vremea surghiunului sãu în Basabia, poezie subintitulatã ,,cântec moldovenesc’’, dar în care se regãsesc atât litera, cât si spiritul unui cântec din zona Brãilei ; 2. poema Despre mica zânã si tânãrul cioban, scrisã de Maxim Gorki în 1892, la Tbilisi, a cãrei rãsãdire în limba românã apartine lui Al. Philippide, sub titlul Legendã valahã. În finalul acestui eseu, Viorel Coman conchide cã : ,,Tema cãutãrii Chirei din roman pare a fi o reluare si o dezvoltare a temei din Legenda valahã’’ -, dupã care enumerã o suitã de similitudini.
De o densitate exemplarã a ideilor originale si a conexiunilor convingãtoare este eseul care încheie capitolul dedicat lui Panait Istrati : Chira c’est moi !. Având încã un statut special în literatura românã (roman neobosit, carte care se vinde bine), pãrând a avea harul capodoperei -, Chira Chiralina a adus succesul formidabil al autorului la Paris, dar a circulat în România, rãstimp de zece ani, într-o traducere vulgarã, ,,într-o limbã caraghioasã si tâmpã’’ (Panait Istrati). ,,Cu exceptia lui Mihail Sadoveanu – afirmã Viorel Coman -, ceilalti scriitori au acceptat cu greu ca fostul hamal din docurile Brãilei sã devinã celebru la Paris, deci sã detinã a retetã a succesului literar necunoscutã lor. (…) În acei ani, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu si Tudor Arghezi s-au impus chiar mai greu decât Panait Istrati’’.
Autorul mentioneazã cã – dupã ce Chira Chiralina rãmâne primul roman românesc devenit bestseller la Paris, într-o perioadã în care capitala Frantei asigura bursa literarã a Europei – doar trei alte romane scrise de români repetã destinul european al acestuia : Ora 25 de Virgil Gheorghiu (1950), Pãdurea interzisã de Mircea Eliade (1955), Dumnezeu s-a nãscut în exil de Vintilã Horia (1960). Panait Istrati se numãrã printre primii romancieri, din zona de sud-est si central europeanã, care se bucurã de notorietate în Parisul veacului trecut. El va fi urmat de Nikos Kazantzakis, Vaclav Havel, Milan Kundera, Ismail Kadare, cãrora li se alãturã si rusii Ivan Bunin si Alexander Soljenitîn.
Dupã ce redeschide – si, în fapt, dupã ce rescrie – dosarul romanului Chira Chiralina, ale cãrui peceti vechi gâfâie de prejudecãti, Viorel Coman dã un just verdict dublu: 1. ,,Pentru prima datã romancierul român depãsea istoria speciei literare, aproape fãrã identitate europeanã, a romanului românesc.’’ ; 2. ,,Este pentru prima datã când romanul nostru îsi extinde granitele epice spre Turcia, Egipt, Siria.’’.
Sigiliul, pe care Viorel Coman îl pune în încheierea demersului sãu analitic înnoitor, este cât se poate de trainic : ,,Francezii par a avea o anumitã slãbiciune pentru acest tip de biografie teribilã salvatã prin artã. De la primul roman al lui George Orwell : Trãgând mâta de coadã prin Paris si Londra, la Jean Jenet, ,,sfântul gunoaielor’’ elogiat de Jean Paul Sartre si pânã la Henri Carrière, cel care a scris Papillon, sunt scriitori care au avut un mare succes cum avusese odinioarã Panait Istrati cu Chira Chiralina.’’.
Volumul Provincia MAGNA constituie, implicit, o meditatie profundã despre Centru si Margine, despre Nemargini de gând si mântuire (prin Cuvânt/ Logos/ Dumnezeu), despre POLI-centrismul cultural ca spirit identitar specific fiecãrui loc : Spiritus Loci.
Incitantã, în egalã mãsurã, pentru ezoterici si pentru exoterici, ampla lucrare a lui Viorel Coman are (si) rol initiatic, pe care autorul îl exercitã cu subtilitatea celui ce jongleazã cu fagurii Numãrului de Aur, fãcându-se cã totul ar fi doar purã întâmplare. El ne oferã nu una, ci patru chei pentru templul tâlcurilor cu obârsii în vremuri imemoriale : douã în prispa/ pridvorul volumul – Miracolul Provinciei, respectiv, Fotogramele Orasului, care pot fi considerate preludii la unison ; si altele în dublul epilog deschid : Nescrisele romane în asteptarea nenãscutilor romancieri, respectiv, Brãilenii si Stefan cel Mare ,,sub domnia iubirii’’.
Stampe de epocã, suitã magnificã de fresce vii, vibrante, eseurile din volumul Provincia MAGNA sar direct în inima cititorului initiat, care – chiar dacã este initiat – pare a se lãsa învins de setea de Absolut.
Ne place sã credem cã – ajuns la apogeul vârstei creatiei plenare – Viorel Coman a ostenit, în paralel, la trei opere fundamentale pentru el si pentru literatura românã : a. teza de doctorat despre fascinantul povestitor si romancier Fãnus Neagu ; b. studiul de referintã Provincia MAGNA (despre 11 personalitãti exponentiale pentru mirificul Spatiu al Brãilei si al Dunãrii de Jos) ; c. tainicul roman, al sãu, despre ,,neamul de oameni’’ al acestui topos unic : Brãila, scris ca un exercitiu de respiratie în deplinã libertate – scris în ferestrele ploilor rodnice dintre zilele si noptile de travaliu intens la cele douã tomuri de rigoare academicã incontestabilã : FÃNUS NEAGU, respectiv, Provincia MAGNA.
23 februarie – 4 martie 2014
|
Dan Lupescu 3/4/2014 |
Contact: |
|
|
