Despre frumusete si frumos (I)
Dacă vrem să fim sinceri cu noi însine nu putem să nu recunoastem că pe lângă răgaz, ceea ce lipseste sau apare tot mai rar zilele acestea în viata noastră hiper-sofisticată si fără stare este frumusetea sau frumosul. Orasele lumii par să fie bântuite de boala constructiilor megalomane lipsite de gratie, dar pretins functionale, iar spatiile publice sunt acaparate de monumente grotesti ce uneori frizează scabrosul, tendinte care se răspândesc aidoma gripei epidemice pe toate meridianele. Aceasta întâmplându-se în vreme ce poluarea sonoră produsă de traficul motorizat este suplimentată – tocmai în locurile unde ar trebui să domnească o atmosferă relaxantă – de o muzică agresivă, enervantă. Iar în majoritatea muzeelor si galeriilor proliferează supărător noile opere de artă produse cu reziduuri biologice umane, gunoaie sau deseuri industriale. Până si o institutie pretentioasă, Metropolitan Opera din New York, s-a molipsit permitând unor regizori avantgardisti să violenteze “experimental” opere clasice spre a le face “accesibile”. Asa de exemplu Rigoleto, a fost prezentat în sezonul 2012 într-o scenografie ce localiza actiunea în Las Vegas-ul anilor treizeci în loc de Mantua secolului XV, ducele fiind întruchiparea sefului unei bande de traficanti de droguri. Dar despre urât si invazia lui vom mai avea ocazia să revenim.
De fapt ce întelegem noi prin frumusete si frumos? O întrebare aparent simplă dar căreia nu i-se poate răspunde decât printr-o discutie stufoasă si nici acea complet lămuritoare. Ceea ce complică lucrurile este si faptul că frumos este un cuvânt care poate fi adverb, adjectiv si substantiv. De pildă un câine face frumos, în timp ce oamenii, peisajele, operele de artă, gesturile si chiar moartea pot să fie frumoase, dar si frumuseti ca în expresia: frumusetile Parisului. Asa se face că un dictionar defineste frumusetea drept însusirea a ceea ce este frumos. Pe noi însă ne interesează deocamdată frumosul per se deci categoria estetică.
Primul care a încercat să definească frumosul a fost Pitagora, autorul faimoasei teoreme. Studiind muzica el a descoperit relatiile ce guvernează vibratia coardelor când acestea generează sunete si a tras concluzia că frumosul este de natură matematică. În ceea ce ni s-a transmis de la el sub denumirea de armonia sferelor Pitagora a extrapolat rezultatele sale la întregul univers. Observând că stelele si planetele evoluează după ecuatii matematice aidoma notelor muzicale el a conchis că corpurile ceresti produc o simfonie si deci că frumosul este un atribut universal.
Vorbind despre frumos Platon porneste de la asertiunea că în lumea ideilor eros este - spre deosebire de inferioara dragoste trupească – o iubirea superioară pentru frumos în care obiectul iubit nu este posedat ci contemplat. În acest caz, spune el, sufletul se eliberează de atractia senzorială ridicându-se în lumea ideilor unde participă în acea formă de reproducere care este perepetuarea adevărurilor în întelepciunea divină. Dragostea platonică pentru frumos ar fi deci singura formă de comuniune cu divinitatea care poate să satisfacă aspiratia către nemurire a sufletului omenesc. După Platon, frumosul împreună cu bunătatea si adevărul ar face parte din triada de valori ultime a căror însusire noi o dorim fără să fie necesar să explicăm de ce. La întrebarea: “De ce îti place obiectul acesta?” răspunsul este: “Fiindcă este frumos”.
Câteva secole mai târziu neoplatonistul Plotin a postulat ca Dumnezeu este sursa acestor valori. Nu mult după el Sf. Augustin, care considera bunătatea de aceeasi natură cu frumusetea, a afirmat si el repetat în Confesiuni că frumosul emană de la Dumnezeu. Iar Sf. Toma d’Aquino pentru care adevărul si bunătatea erau trăsături transcendente, a mers chiar mai departe, spunând că frumosul si bunătatea sunt două căi identice pentru cunoasterea realitătii.
Referindu-se la artele plastice Alberti a scris pe la mijlocul secolului XV, că: frumos este ceva din care nimic nu mai poate fi eliminat si nimic nu mai poate fi adăugat fără a dăuna întregului. Iar in literatura epocii moderne, asa cum reiese din tratatul întitulat De L’Amour al scriitorului francez Stendhal, frumusetea era pentru el promisiunea fericirii. Este adevărat însă că pe vremea când si-a scris opul Stendhal era foarte îndrăgostit de o femeie deosebit de frumoasă.
Dar cineva ar putea pe bună dreptate să ne reproseze că în enumerarea de până acum am ignorat natura subversivă a frumosului. Fiindcă în vreme ce bunătatea nu este niciodată în concurentă cu adevărul si exercitarea bunătatii nu este incompatibilă cu căutarea adevărului, cu frumosul lucrurile nu mai sunt tot atât de clare. Nu a spus oare Pindar, poetul antic, într-una din odele olimpiene că frumusetea face credibil ceea ce este de necrezut? De exemplu miturile mitologice înfrumusetate de poezie au stat în trecut la baza unor religii false. Deci frumusetea poate fi dusmana adevărului. Nu au fost oare acuzati Flaubert si Baudelaire pentru scrierile lor si Canova pentru sculpturile sale cum că toti trei ar fi imorali? În cazul lor frumosul ar fi deci adversarul bunătătii. Si este de asemenea adevărat că atât obiectul unei contemplări estetice cât si obiectul unei dorinte amoroase pot fi descrise ca frumoase cu toate că ele trezesc în persoanele care le descriu porniri complet diferite. Asemenea incongruente au făcut pe unii comentatori să vorbească de caracterul satanic al frumusetii. Căci frumusetea după câte se pare poate fi sacră sau profană, tulburătoare, inspiratoare, consolatoare si uneori chiar distrugătoare.
Cu toate că nu am ajuns la o definitie satisfăcătoare este evident că frumosul poate să ne afecteze în nenumărate feluri si că nu poate fi ignorat. Fiindcă asa cum spune Roger Scruton – poate cel mai însemnat filozof englez contemporan – “Frumosul cere să fie băgat în seamă…dacă există persoane care sunt indiferente la frumos aceasta se întâmplă în mod sigur din cauză că simturile lor nu-l sesizează”.
|
Gabriel Watermiller 2/27/2014 |
Contact: |
|
|
