Despre frumusete si frumos (I)
Dacã vrem sã fim sinceri cu noi însine nu putem sã nu recunoastem cã pe lângã rãgaz, ceea ce lipseste sau apare tot mai rar zilele acestea în viata noastrã hiper-sofisticatã si fãrã stare este frumusetea sau frumosul. Orasele lumii par sã fie bântuite de boala constructiilor megalomane lipsite de gratie, dar pretins functionale, iar spatiile publice sunt acaparate de monumente grotesti ce uneori frizeazã scabrosul, tendinte care se rãspândesc aidoma gripei epidemice pe toate meridianele. Aceasta întâmplându-se în vreme ce poluarea sonorã produsã de traficul motorizat este suplimentatã – tocmai în locurile unde ar trebui sã domneascã o atmosferã relaxantã – de o muzicã agresivã, enervantã. Iar în majoritatea muzeelor si galeriilor prolifereazã supãrãtor noile opere de artã produse cu reziduuri biologice umane, gunoaie sau deseuri industriale. Pânã si o institutie pretentioasã, Metropolitan Opera din New York, s-a molipsit permitând unor regizori avantgardisti sã violenteze “experimental” opere clasice spre a le face “accesibile”. Asa de exemplu Rigoleto, a fost prezentat în sezonul 2012 într-o scenografie ce localiza actiunea în Las Vegas-ul anilor treizeci în loc de Mantua secolului XV, ducele fiind întruchiparea sefului unei bande de traficanti de droguri. Dar despre urât si invazia lui vom mai avea ocazia sã revenim.
De fapt ce întelegem noi prin frumusete si frumos? O întrebare aparent simplã dar cãreia nu i-se poate rãspunde decât printr-o discutie stufoasã si nici acea complet lãmuritoare. Ceea ce complicã lucrurile este si faptul cã frumos este un cuvânt care poate fi adverb, adjectiv si substantiv. De pildã un câine face frumos, în timp ce oamenii, peisajele, operele de artã, gesturile si chiar moartea pot sã fie frumoase, dar si frumuseti ca în expresia: frumusetile Parisului. Asa se face cã un dictionar defineste frumusetea drept însusirea a ceea ce este frumos. Pe noi însã ne intereseazã deocamdatã frumosul per se deci categoria esteticã.
Primul care a încercat sã defineascã frumosul a fost Pitagora, autorul faimoasei teoreme. Studiind muzica el a descoperit relatiile ce guverneazã vibratia coardelor când acestea genereazã sunete si a tras concluzia cã frumosul este de naturã matematicã. În ceea ce ni s-a transmis de la el sub denumirea de armonia sferelor Pitagora a extrapolat rezultatele sale la întregul univers. Observând cã stelele si planetele evolueazã dupã ecuatii matematice aidoma notelor muzicale el a conchis cã corpurile ceresti produc o simfonie si deci cã frumosul este un atribut universal.
Vorbind despre frumos Platon porneste de la asertiunea cã în lumea ideilor eros este - spre deosebire de inferioara dragoste trupeascã – o iubirea superioarã pentru frumos în care obiectul iubit nu este posedat ci contemplat. În acest caz, spune el, sufletul se elibereazã de atractia senzorialã ridicându-se în lumea ideilor unde participã în acea formã de reproducere care este perepetuarea adevãrurilor în întelepciunea divinã. Dragostea platonicã pentru frumos ar fi deci singura formã de comuniune cu divinitatea care poate sã satisfacã aspiratia cãtre nemurire a sufletului omenesc. Dupã Platon, frumosul împreunã cu bunãtatea si adevãrul ar face parte din triada de valori ultime a cãror însusire noi o dorim fãrã sã fie necesar sã explicãm de ce. La întrebarea: “De ce îti place obiectul acesta?” rãspunsul este: “Fiindcã este frumos”.
Câteva secole mai târziu neoplatonistul Plotin a postulat ca Dumnezeu este sursa acestor valori. Nu mult dupã el Sf. Augustin, care considera bunãtatea de aceeasi naturã cu frumusetea, a afirmat si el repetat în Confesiuni cã frumosul emanã de la Dumnezeu. Iar Sf. Toma d’Aquino pentru care adevãrul si bunãtatea erau trãsãturi transcendente, a mers chiar mai departe, spunând cã frumosul si bunãtatea sunt douã cãi identice pentru cunoasterea realitãtii.
Referindu-se la artele plastice Alberti a scris pe la mijlocul secolului XV, cã: frumos este ceva din care nimic nu mai poate fi eliminat si nimic nu mai poate fi adãugat fãrã a dãuna întregului. Iar in literatura epocii moderne, asa cum reiese din tratatul întitulat De L’Amour al scriitorului francez Stendhal, frumusetea era pentru el promisiunea fericirii. Este adevãrat însã cã pe vremea când si-a scris opul Stendhal era foarte îndrãgostit de o femeie deosebit de frumoasã.
Dar cineva ar putea pe bunã dreptate sã ne reproseze cã în enumerarea de pânã acum am ignorat natura subversivã a frumosului. Fiindcã în vreme ce bunãtatea nu este niciodatã în concurentã cu adevãrul si exercitarea bunãtatii nu este incompatibilã cu cãutarea adevãrului, cu frumosul lucrurile nu mai sunt tot atât de clare. Nu a spus oare Pindar, poetul antic, într-una din odele olimpiene cã frumusetea face credibil ceea ce este de necrezut? De exemplu miturile mitologice înfrumusetate de poezie au stat în trecut la baza unor religii false. Deci frumusetea poate fi dusmana adevãrului. Nu au fost oare acuzati Flaubert si Baudelaire pentru scrierile lor si Canova pentru sculpturile sale cum cã toti trei ar fi imorali? În cazul lor frumosul ar fi deci adversarul bunãtãtii. Si este de asemenea adevãrat cã atât obiectul unei contemplãri estetice cât si obiectul unei dorinte amoroase pot fi descrise ca frumoase cu toate cã ele trezesc în persoanele care le descriu porniri complet diferite. Asemenea incongruente au fãcut pe unii comentatori sã vorbeascã de caracterul satanic al frumusetii. Cãci frumusetea dupã câte se pare poate fi sacrã sau profanã, tulburãtoare, inspiratoare, consolatoare si uneori chiar distrugãtoare.
Cu toate cã nu am ajuns la o definitie satisfãcãtoare este evident cã frumosul poate sã ne afecteze în nenumãrate feluri si cã nu poate fi ignorat. Fiindcã asa cum spune Roger Scruton – poate cel mai însemnat filozof englez contemporan – “Frumosul cere sã fie bãgat în seamã…dacã existã persoane care sunt indiferente la frumos aceasta se întâmplã în mod sigur din cauzã cã simturile lor nu-l sesizeazã”.
|
Gabriel Watermiller 2/27/2014 |
Contact: |
|
|
