Ion Gociu cu o carte despre societatea românească
I. Cât de frumos este să vorbesti/să scrii despre domnul Ion C.Gociu! Si cum ai putea să n-o faci când ai în fata ochilor un bărbat atât de elegant si în fata ochilor mintii un Om atât de profund si de educat.
Am făcut cunostintă cu domnia sa prin intermediul acestei minuni terorizante care este … telefonul mobil.
Era în 2010. Nu-mi amintesc luna si ziua. S-a prezentat milităreste, s-a scuzat de deranj si m-a întrebat ce fac. I-am răspuns că sunt la Ciuperceni, la resedinta mea de vacantă.
Rostind toponimul de mai sus domnul Ion Gociu s-a entuziasmat. Mi-a spus că dumnealui este din Văianu si mi-a „recitat” o minienciclopedie de onomastică si toponimie: Spahii, Fometestii, Lungulestii, Novacii … Stolu, Coarba, Cornereva,Măiag …
În final m-a invitat la lansarea/prezentarea primei sale cărti, rugându-mă să si spun ceva despre cele scrise între copertile ei. Cu prilejul lansării volumului „Din Văianu la Toronto”.
L-am văzut „în carne si oase” pe cel care-mi făcuse o atât de frumoasă impresie în urma convorbirii noastre telefonice.
II. Personalitatea, adâncimea sufletească, sensibilitatea umană si artistică, profunzimea gândurilor si a sentimentelor, eruditia si simplitatea, dragostea pentru locurile natale si pentru traditii, dar si incredibila deschidere spre universalitate si ubicuitate (ce-l caracterizează pe domnul Gociu) le-am descifrat numai după ce am citit cărtile autorului. De fapt la acelasi rezultat ajunge si distinsa doamnă Cornelia Gociu: „…În ultimii trei ani, de când îi citesc în premieră scrierile, îmi dau seama că am trăit (50 de ani – n.n.) alături de o persoană în sufletul căreia nu am pătruns. A fost si este ca un bunar (fântână – n.n.) adânc si misterios, în care dacă te uiti ametesti, dar dacă vrei apă si o scoti, îti oferă spre băut cea mai pură si cea mai cristalină licoare”…
Coroborând superbele spuse ale sotiei domnului Ion Gociu cu exceptionalul succes al cărtilor sale desprindem două concluzii: a) dacă n-ar fi scris dl. Gociu ar fi rămas – chiar si pentru doamna sa doar un bărbat frumos, un sot responsabil si protector si un model de onestitate pentru copiii amândurora; b) dacă dl. Gociu nu s-ar fi apucat de scris „ republica literelor (nu numai cea din Gorj) ar fi fost mai săracă!
III. Fără tăgadă, activitatea scriitoricească a domnului Ion Gociu poate face obiectul unui studiu de caz. Domnia sa începe să scrie abia când îsi încheie activitatea profesională activă, iar prima carte o publică la 76 (saptezeci si sase) de ani. Ce ne spune acest fapt? În primul rând ne dezvăluie un intelectual deosebit de sensibil (în contrast, parcă cu formatia militară) si un om extrem de responsabil care doreste să lase posteritătii un crâmpei din experienta sa de viată.
În al doilea rând constatăm că ne aflăm în fata unui talent (nu numai de povestitor!) de a cărui productie intelectuală ne bucurăm noi, cititorii scrierilor lui Ion Gociu. În al treilea rând: facem cunostintă cu o memorie incredibilă si cu o constiintă neafectată în nici un fel de incredibilele traume social – politice cu care autorul a fost contemporan. În sfârsit (dar nu în ultimul rând!) domnul Ion Gociu poate servi drept model pentru toate mintile înnobilate de credintă si de cultură care au ceva de spus despre sine, despre lumea si despre vremurile, pe care au cunoscut-o si pe care le-au trăit.
IV. Nu am nici pregătirea si (din acest motiv) nici căderea să mă pronunt asupra valorii literare a scrierilor lui Ion Gociu. Au făcut-o si o vor mai face cei îndreptătiti prin calificarea lor. Eu pot sustine doar următoarele „teze” (pe care este posibil să nu le îmbrătiseze/accepte multă lume!): a) omul si opera sa (operă în sensul de creatie artistică, literară, filosofică, stiintifică etc…) nu se pot despărti decât din considerente/motive absconse; b) nu există obiectivitate în activitatea umană; toate părerile, gândurile, ideile sunt subiective. Sub imperiul acestor „teze” se află scurtele mele consideratii despre scrierile literare ale autorului mai sus citat. Cu alte cuvinte: îmi place omul, îmi place viata lui, îmi plac faptele si cărtile sale.
Din perspectiva formatiei mele intelectuale as încadra primul volum „Din Văianu la Toronto” în ceea ce specialistii numesc literatură de frontieră.
Fiind în primul rând un exercitiu de memorie, un volum cu veritabile accente autobiografice, volumul de mai sus este o savuroasă si impresionantă carte de memorialistică. I.C.Gociu îsi (re)memorează viata, oprindu-se asupra momentelor decisive ale acesteia între 10 mai 1934 si 24 noiembrie 1996. la 10 mai (ce zi importantă!) se năstea la Văianu, în Ciuperceni, iar la 26 noiembrie 1996 călca pe partea nordică a „pământului făgăduintei”. Începe prin a-si descrie cu lux de amănunte si cu umor fin venirea sa în această lume si încheie cu descrierea exhaustivă a călătoriei transatlantice .
Între aceste două repere (cel al nasterii în „Tara frunzei de stejar” si cel al călătoriei în „Tara frunzei de artar”) naratiunea este pigmentată cu numeroase informatii de etnografie, folclor, etnologie etc. Toate acestea reusesc să prezinte într-o notă de mare veridicitate satul gorjenesc si civilizatia rurală. Un sat cu oameni simpli si curati sufleteste care se zbat din zori si până în noapte să-si asigure strictul necesar vietuirii în toti acei ani bezmetici, dominati de războaie, crize economice, frământări sociale si politice, colectivizare si stalinizare, teroare fizică si psihică. O civilizatie a cărei dominantă era credinta crestină si în care hotia si furtisagurile erau inexistente. (Nu stim câtă lume îsi aminteste că atunci casele nu erau încuiate, iar pivnitele din vii ofereau, până la dezastrul colectivizării, un tâlv de vin trecătorului însetat!).
Cea mai consistentă scriere a lui Ion C. Gociu este romanul „Maia”. Simpla rostire a titlului nu spune mare lucru. Primul gând te duce la viata unei femei. Si atât. În realitate „Maia” este – în acceptiunea mea – un roman istoric. Un roman care radiografiază, cu instrumente specifice literaturii, marile catastrofe/rupturi ale celei de-a doua jumătăti a secolului al XX-lea: Al doilea Război Mondial, Holocaustul, Stalinizarea si Sovietizarea României, Colectivizarea, Teroarea si Gulagul, Marele Cutremur din 1977…
Romanul surprinde cu mare acuratete dramele trăite de întreaga societate românească în anii aceia urmărind destinul a trei personaje colective din trei etnii diferite: română, evreiască, rromă/tigănească. Personajele individuale portretizate de autor si în jurul cărora brodează naratiunea nu sunt altceva decât purtătorii/exponentii a milioane si milioane de români, evrei, tigani… asupra cărora tăvălugul istoriei s-a prăvălit fără milă.
Indubitabil, scrierea acestui roman i-a solicitat autorului o uriasă muncă de documentare. Ne permitem, iarăsi, o părere ce poate naste controverse: în scrierea romanului documentarea istorică a avut rolul principal, memoria autorului rolul secund, iar fictiunea abia rolul tertiar. Dorind să scrie literatură, Ion C. Gociu scrie, în primul rând istorie. O istorie foarte accesibilă oricărui cititor. Surprinzător, poate pentru multi dl. colonel scrie ca un istoric de totală bună credintă. Nu găsim nici o fictiune în prezentarea războiului, a deportărilor si a lagărelor, politiei politice comuniste. Până si iminentele slăbiciuni omenesti (dezertarea lui Trifu de pe front, adulterul, colaborarea Maiei cu Securitatea etc.) sunt tot fapte/evenimente de care istoria trebuie să se ocupe.
Tin cu tot dinadinsul să subliniez un fapt foarte important. Desi formarea/educatia institutională urmată de autor ar fi trebuit să-l pozitioneze de partea negationistilor Holocaustului si Gulagului, distinsul nostru contemporan dovedeste o impecabilă tinută morală si pune umărul la căutarea adevărului istoric. Si încă ceva: I. C. Gociu prezintă etnia tigănească din perspectiva unui desăvârsit crestin umanist. Si în acest caz el se află în antiteză cu nationalistii sovini si xenofobi care încearcă să ne tină prizonierii unor vremuri damnate si revolute.
Cele de mai sus ne conduc la o iminentă concluzie. Romanul „Maia” este un puternic îndemn la toleranta etnică, religioasă/confesională si socială. Acesta este mesajul principal al romanului, mesaj care face din „Maia” o operă educativă exceptională.
Scriind toate acestea am găsit si răspunsul la întrebarea:
Cum să nu-l respecti, să nu-l pretuiesti, să nu-l iubesti pe venerabilul Colonel Ion C. Gociu?
|
Prof. dr. Gheorghe Gorun 2/27/2014 |
Contact: |
|
|
