Sublinieri: Marin Sorescu
Motto: „Ţelurile sunt prea mărete
Eu sunt mic, uitat, nebăgat în seamă
Ce însemn eu pentru voi?
Eu nu sunt decât poporul român
Nu contati pe mine!” ( (Eu,neabătutul)
Bulzesti este un sat acolo în preajma Craiovei, Craiova aceea pe care Marin o va vedea mai întâi „din car”, Craiova aceea unde i se deschid portile cunoasterii si de unde păseste în lume.
Bulzesti este satul în care Marin Sorescu s-a născut în ziua de 29 februarie 1936 si care îi va marca scrierea înconjurându-l fără sansă de scăpare cu minunătiile spaţiului cenzurat de greutatea timpului asezat peste el si peste oamenii lui.
Pare ocazional ceea ce spun?
Nu tocmai pentru că nu vorbesc despre orice „Mărin” ivit din pământul Olteniei ci de dramaturgul, prozatorul, şi - mai ales - poetul stampă incontestabilă a talentului românesc, Marin Sorescu.
Zice poetul:
„Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Si cu ce fel de salivă
Ai amestecat si-ai frământat huma-mi” (Ceva ca rugăciunea)
însumând în această întrebare poetică constiinţa valorică dar si nelinistea zbaterilor, îndoielilor, sperantelor chiar a deziluziilor care ar putea însemna creatorul.
În 1962 George Călinescu îl semnalează ca poet la Contemporanul si debutează în volum în 1964 cu parodiile „Singur printre poeti” demonstrând o anume abilitate a cuvântului, o „uitătură” piezisă către ceilalti, o întelegere sugubată a poeziei către care se înclină cu respect.
De aci si până când „Un fir de păianjen
Atârnă de tavan...scara la cer” Sorescu scrie mânat de un simt al necesarului, necesarul acela sufletesc, lucid, subliminal, vital chiar:
.„Dacă aș avea mijloace, n-as face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Constructie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărusii mai lasi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea aseza acolo din când în când. Si să zică așa, gândindu-se la mine: ”N-a făcut nimic bun în viata lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea.” M-am gândit bine, lucrul acesta l-as face cu dragă inimă. Ar fi ca un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.”(marturii)
„Banca lui de lemn” se cheamă poezie, teatru, romane, studii critice si esseuri si noi n-avem decat să-l ascultăm si să ne asezăm „cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.
Am găsit la Nicolae Manolescu o interesantă expunere a talentului esseistic al lui Sorescu – mai putin cunoscut nespecialistilor si ceea ce mi-a retinut atentia este nu numai profunzimea observatiei – critică si obiectivă – dar si acea savuros poetică interpretare dată subiectului abordat de poet.
Citează Manolescu: ...ciobanul din Miorita are un „discurs hamletian”, „o pompă monstruoasă atîrnă deasupra lumii urmuziene”, Vasile Voiculescu este „un Fra Angelico mirean al poeziei române". ori Stefan Bănulescu „pune o distantă de-o fugă de dropie între el si indiscretia lumii"... oprindu-mă numai asupra câtorva dintre aceste subtile, pline de tâlc poetic imagini pe care Sorescu le elaborează gândind dar mai ales simtind.
A avut o viată usoară, a avut o viaţă grea poetul acesta tinut undeva parcă la „pastrare”? ?
Pentru că fie că este privit cu suspiciunea observatorului contaminat de meandrele istoriei fie că este receptat ca un talent de înaltă tinută, recunoscut ca o culme a literaturii romăne, arabescurile vietii „ridică sprâncenele” a nedumerire si chiar îndoială: a scris „atunci” nu l-au interzis, s-a plimbat în lume, a fost redactorul sef al revistei Ramuri – nu o foaie oarecare – a fost chiar ministru – chiar dacă pentru „24 de ore” si ce altele or mai fi fost...dar... este un poet ca nimeni altul, cel care scrie mult dar mai ales „la Lilieci” – poezia modernă si post modernistă îi este mai mult decât datoare, a scris „Shakespeare” - portret metaforic al Bardului la care englezii si nu numai ei - au rămas interzisi, a scris teatru - „Setea Muntelui de Sare” trilogie în care se înscriu capodoperele Iona, Paracliserul si Matca, proiectie politico-parabolică a lumii in care omul se miscă încorsetat (doar ca să fiu elegantă în exprimare nu zic înlăntuit, sugrumat) - a scris comedii - care nu-s deloc mai prejos decât ale geniul caragelian - ca „Răceala”sau „Vărul Shakespeare” ( pe care, fie vorba între noi, l-a iubit la disperare)...a scris, a scris, a scris... până în acea rece zi de decembrie (8, 1996) când află că i se trimite scara spre cer si zice:
„- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâs! Pâs! „
Pe urmă poate n-ar mai fi de nimic de spus decât ceea ce l-a marcat iremediabil:
„Circulati numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor! (Muntele)
Toronto / feb 2014
|
Maria Cecilia Nicu 2/26/2014 |
Contact: |
|
|
