Atitudini : Imperfectiuni in istorie
Oamenii, disperati, ies în stradă. Se aud împuscături. Prin fata microfonului se perindă persoane cu fetele transfigurate de sperantă si eroism - ceva care iată, brusc, face parte din firescul cotidian. Istoria bate. Ca o inimă, dar si ca un baston de cauciuc. Uneori, e asa de temperamentală încât trosneste. Si trăsneste, îndoliind.
Si ei sunt gata să-si dea viata pentru acele nepretuite lucruri atât de greu de definit, idealuri cu nume abstracte, precum dreptate, libertate, echitate. Atat de dramatice si atât de aproape sunt toate, încât mă ia cu fiori. Amintirea aceleiasi devastatoare confuzii si debandade, personajele obscure si zvonurile cu bază reală, teroristi, genisti, trupe de elită si spioni infiltrati, îsi fac drum la suprafată, părăsind cotloanele memoriei. Piata Universitătii, minerii, masele populare care ocupă pasnic televiziunea, credinta că totul va fi bine! Si apoi teama – ba nu, certitudinea - că nu va fi asa, că nu poate fi asa, că niciodată n-a fost.
Se bat cap în cap, pe de-o parte entuziasmul molipsitor si invincibila sperantă si, pe de altă parte, siguranta gustului amar care va pune punct revoltei, indiferent dacă va iesi învingătoare sau nu. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, Măria Sa Dezechilibrul se instalează. Poate mai mic, mai estompat sau în alte forme, dar cu certitudine rezultanta va fi tot imperfectă. Pentru că suntem oameni, unii chiar mai oameni decât altii.
Nu merită si nu mă lasă inima să zic că totul e în van, oricum nimeni n-ar asculta. Dar nu scap de senzatia că tragediile se repetă, iar noi nu învătăm nimic, orbi din dragoste, nobili în suflet, vesnic manipulati.
Dar dacă as găsi doar un vecin ucarinean care-ar avea timp si răbdare să mă asculte, ce lectii i-as da? Acum, la un sfert de veac după ´89, ce i-as spune? Nu mare lucru. Încerc să-mi amintesc. Cum a fost? Cu ce-am rămas?
Mă regăsesc la mijloc de decembrie 1989, în faţa biroului decanatului de la parterul facultăţii noastre. Eram acolo împreună cu efectivul aproape complet al grupei. Transfiguraţi, ne îngrămădeam unii în alţii, decisi să nu permitem nimănui să se strecoare printre noi.
În biroul decanului era în plină desfăsurare o anchetă. Inculpatul, un student din grupa cu un an mai mare, îndrăznise să trimită, pe căi numai de el stiute, o depesă către Radio Europa Liberă, prin care demasca demagogia si practicile dezumanizante ale regimului comunist ceausist. Scrisoarea deschisă fusese citită în direct pe post, de la München.
Eram mândri de curajul colegului nostru, dar ne temeam pentru el, căci nefericitul semnase cu numele său. Era clar pentru toată lumea că, dacă anchetatorii reuseau să iasă cu el din clădirea facultăţii, avea să dispară fără urmă, pentru totdeauna. Înclestaţi unii în alţii, ne interpuneam între decanat si iesire, hotărâţi să nu cedăm în niciun chip, fie ce–o fi!
Fireste, ajunseseră si pe la urechile noastre stirile despre fuga unor RDG–sti în RFG, via Ungaria, precum si cele despre revoltele cehilor si polonezilor. Noi, însă, le interpretam ca pe un zvon utopic. Eventualitatea unor evenimente similare la noi ni se părea de–a dreptul imposibilă, căci cunosteam duritatea fără seamăn a conducerii. Cu toate astea, eram decisi să nu ne părăsim colegul la ananghie. Speram într–o rezolvare moderată.
Pe măsura trecerii timpului, rândurile noastre se îngrosau cu studenţi de prin alte grupe, care ni se alăturau spontan. Nu stiu dacă determinarea noastră a avut vreun rol, dar e cert că până la urmă securistii l–au lăsat pe colegul nostru să plece. Era clar că nu prea mai avea unde să meargă si oricum n–ar fi ajuns prea departe.
Brusc, băiatul acela modest, care nu se remarcase prin nimic până atunci, devenise celebru. În zilele care au urmat s–a ascuns pe rând pe la colegi, rămânând pe cât posibil incognito. Ţin minte că în noaptea în care a dormit pe o saltea din garsoniera noastră n–a schimbat cu noi decât câteva cuvinte. Era tensionat si speriat. În ciuda insistenţelor noastre a plecat rapid în dimineaţa următoare, de parcă n–ar fi vrut să ne implice si pe noi. Sau poate că nu avea suficientă încredere.
Bănuiesc că a fost unul dintre primii dezamăgiţi de mersul lucrurilor, când s–a declansat protestul de la Palat. În rolul de „eroi” s–au erijat cei care nu meritau. El s–a retras în tăcere.
Nu-înseamnă că peste tot se întâmplă la fel. Ucraina a avut, la fel ca si noi, o experientă proprie cu căderea Cortinei de Fier. Vecinii nostri de le est stiu la fel de bine ca si noi, că talentul de demonstrant nu se suprapune întotdeauna peste cel de viitor politician dotat.
Asa că nu pot decât să le strâng pumnii, sperând că se vor găsi exact acei oameni potriviti la locul si momentul potrivit, pentru ca portocaliul să nu mai bată în rosu, ci cât mai mult în alb. Si mă uit la stiri...
Bennisa -Februarie 2014
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 2/22/2014 |
Contact: |
|
|
