Si zilnic ne uităm la stiri
Mă uit la stiri de pe Maidan si-mi revine în minte filmul acelor zile incendiare de decembrie. De ce spune scenariu? O fi fost! Dar noi, pionii eram, totusi imprevizibili, nu ne produceam decât la comanda propriei noastre constiinte. Libertatea, probabil iluzorie, era, indiscutabil.
Sosise vacanța de Crăciun și normal ar fi fost să ne aciuăm pe la casele noastre părintești, așa cum făcusem și în anii anteriori. Dar ne călărea un drăcușor care ne ademenea să rămânem în capitală. Se simțea, literalmente, în aer, că se pregătește ceva nou. Eram electrizați.
Au urmat protestele studențești, efervescența unui nou început, speranțele și dezamăgirile. Din nou ni se spulberau idealurile, dar măcar de data asta merita efortul răsturnării complete a ordinii firești: eram liberi. O groază de chipuri și de specimene noi se perindau cu viteză amețitoare prin viețile noastre zdruncinate, în care nimic nu mai era cum a fost. Nici programa de la facultate, nici profesorii dezirabili și cu atât mai puțin cei compromiși.
Se perimase până și ideea noastră despre perspective. Presupusul nostru viitor, care prevedea absolvirea, repartiția, familia etc. ținea acum de domeniul trecutului. Și nimeni navea nimic împotrivă. Asaltați din toate direcțiile de revoluționari dubioși ne sprijineam unii de altii, o mână de prieteni. Liantul dintre noi era perfect!
În debandada generală apăreau zilnic publicații proaspete, pe care noi le citeam cu aviditate. Răsăreau partide prin toate colțurile, unele înființate de oportuniști ingenioși care adunau cele două sute cincizeci de semnături necesare, doar pentru a pune mâna pe fondurile acordate ca sprijin la înființare. Îmi amintesc că apăruse un Partid al Popeștilor care, așa cum îi arată numele, conta pe un efectiv mai mult decât numeros.
În Ardeal, pe alocuri, a supravietuit o neîncredere stranie, incorectă din toate punctele de vedere, mai ales din cel politic si moral. Când un nume se termină în escu sau ici, se ciulesc urechile și, măcar pentru început, se practică băgarea de seamă. Până si tata ˗ omul cel mai tolerant de pe planetă ˗ avea ticul ăsta circumspect, desi se contarzicea singur, avându-l ca prieten cel mai bun pe un tip cu numele de Popescu. Dar noul Președinte al României avea numele de Iliescu iar mulți îl alintau cu Ilici...
Printre toate rateurile pe care de bună seamă că le-a dat, si care cu sigurantă nu de la numele de familie i s-au tras, gafe pe care cu generozitate i le-am uitat între timp, mi-a rămas întipărită o replică oarecare, în doi peri, de o ironie involuntară: România are un singur vecin bun: Marea Neagră. Acuma depinde cum interpretăm...
Momentan arde iarăsi peste o granită, alta la rând; si nu e cea cu marea. Dar parcă poti să stii? Se zvoneste că în adâncurile ei s-ar găsi bogătii. Iar importanta strategică a mării noastre e cunoscută oricăriu copil care învată să silabiseacă prescurtarea pentru Pactul Nordatlantic.
Ce n-a reusit totalitarimul să facă cu noi în prima jumătate a vietii, am făcut noi de bunăvoie după aceea, luând fiecare altă cale, dezbinându-ne nesiliti de nimeni. Mai târziu, setea noastră de depărtări a dobândit si un nume: libertate gresit înteleasă. În virtutea cărui drept să ne permitem atunci acum să dăm sfaturi vecinilor disperati?
Pe atunci mam apropiat, așadar, cu oarecare scepticism de entuziaștii revoluției și am preferat să ajut prin fapte, mai puțin prin vorbe. Însoțeam convoaie de ajutoare pe la cămine de bătrâni sau de copii, traduceam din limbi străine, băteam la mașină ș.a.m.d.
Eram sătulă de demagogi și ocoleam politica. În schimb, abia așteptam să experimentez pe propria piele binefacerile economice ale capitalismului, pornind bineînțeles de la premiza libertății absolute.
În Transilvania eram obisnuiti cu conceptul de ... transhumantă. Multiplele natiuni cu care convietuisem nu exagerau patriotismul sub aspect geografic; se vehicula conceptul că esti ceea ce esti în suflet, nu pe adresa din buletin. Refrenul utecistii de azi, refegistii de mâine nu avea conotatii de dezertare..
Am furnici pe toată talpa,/ Frige podeaua ca un bec,/Asta-nseamnă că e timpul/ Să-mi pun pantofii să plec, cânta Alexandru Andrieș prin cluburile studenților de la arhitectură. Iar Sergiu Țoiu îi ținea isonul pe la spectacolele cu public restrâns de la Teatrul Mic, intonând versuri de Marin Sorescu: La o adică, la două adici, / De ce sunt atâtea furnici?/ Ce dacă-s mici, ce dacă-s mici? (...) E musai, nene, să te furnici. Pe noi toți pusese stăpânire acel sentiment plenar,/ din ce în ce mai rar, / când ies iar pe balcon/ și cred că-s avion, vorba sorescianului. Venisea vremea să ... furnicăm.
Si ce spunea o tânără din Ucraina, ieri pe Maidan? Că e gata să moară, pentru că în conditiile actuale nu merită trăit. Si că dacă ar supravietui, dar nu s-ar schimba situatia, ar fi nevoită se plece din tară. Trist.
Optiunile personale nu se suprapun peste cele nationale. Când o fac, e un mare noroc si o supremă binecuvântare. Dar se mai întâmplă. Si zilnic ne uităm la stiri.
Bennisa - Februarie 2014
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 2/22/2014 |
Contact: |
|
|
