Premieră cu “Rigoletto” la Opera Natională
Iesirea din traditie este, desigur, un semn al actualizării profilului productiei de teatru liric, aflat astfel în pragul inaugurării unui nou capitol din istoria existentei sale.
Optiunea conducerii Operei Nationale Bucuresti a fost cea a schimbării, în dialogul cu capodoperele, act curajos pentru cei ce urmăresc astfel o pozitie modernă în organizarea si managementul creatiei artistice. La aniversarea celor sase decenii de existentă a Operei, în noul sediu, eram deja avertizati de premiera cu “Rigoletto” de Verdi, ca eveniment al lunii februarie, capabil a stârni curiozitatea tuturor operamanilor nostri, semn vizibil pentru afluenta de public la premieră.
Suntem destul de multi cei ce am fost plasati în fata unei optiuni pentru acest spectacol care afisa, ca nouă atitudine, rezultatul unui “casting” pentru majoritatea colaborărilor cu realizatori de circulatie internatională pentru Regie, Scenografie, Lichting design, Coregrafie, solisti, la acestia adăugându-se si prezente noi ale interpretilor invitati din tară, după moda actuală. Răspunderea asumată pentru aceste noi confruntări cu publicul nu apartine doar premierei, un simultan cu două distributii paralele, ci si amplasării spectacolului în geografia stagiunii.
Regia australianului Stephen Barlow (scenograf, grecul Yannis Thavoris) pare că demarează, conform declaratiei de proiect, de la ideea că schimbarea locului si timpului actiunii a fost decizia lui Verdi si libretistului Piave, în preluarea piesei originale semnate de Victor Hugo.
Îndrăzneală mare la timpul premierei absolute, nu mai putin riscantă pentru premiera de acum, după un sir de alte experiente prealabile, privind existenta lui Triboullet-Rigoleto de-a lungul anilor. Tragicul - însumând emotia, comunicarea explicită a trăirilor, tălmăcirea componistică – ar fi trebuit să urmărească linia evolutiilor mai mult sau mai putin fidele fată semnăturile originale ale capodoperei teatrale si muzicale. În aceste conditii, asa cum spuneam, iesirea din traditie poate fi sau nu un act de trădare, acceptat atitudinal de producător, realizator sau beneficiar.
Ne mai amintim probabil că, cu decenii în urmă, premierele de operă era transmise în direct si pe posturile de radio. Se informa mai pe larg astfel spectatorul, se ocroteau totodată partitura si compozitorul.
Recunoastem că, în postura de radio-ascultători, am fi fost si noi mai avantajati, fată de această premieră, datorită în primul rând distributiei.
Interpretul rolului titular, Lucian Petrean, descoperit de noi acum, este un Rigoletto care-si merită aprecierea. Baritonul, invitat, după cum am aflat, de la Cluj, posedă mai multe din componentele vocale si actoricesti cerute de celebrul personaj: un glas robust, întunecat ca timbralitate, impunător prin sonoritate, registru egal de la grav spre acut, slujind prezenta scenică dorită.
Probabil că, pe parcursul reprezentatiilor, artistul va contura mai complet prezenta sa dramatică, în contextul operei, construind expresia si cerintele partiturii, curătind în derularea muzicală alternativele de stare si, uneori, cele intonationale. În orice caz, este sigur, chiar la o primă auditie radiofonică, că avem un Rigoletto. Este cel mai important punct câstigat al premierei.
Pentru fostul Duce de Mantua, acum un potentat afacerist din epoca prohibitiei, Robert Nagy se lansează cu aplomb în versiunea avantajoasă a tenorului dramatic, versus Pavarotti. Cu sansele de care dispune vocal, după o considerabilă experientă interpretativă, glasul se aude bine, eficientă dramaturgic.
Nu ne-a convins însă fragilitatea vocală din demersul sopranei americane Shoushik Barsoumian, într-o Gildă mai mult vulnerabilă, navigând cu viteză de croazieră prin serpentine belcantiste.
Pe mezzo-soprana Iva Mavroš – Maddalena, n-am prea auzit-o; în schimb din rolurile episodice retinem prezenta de personaj a lui Horia Sandu, urmată în registru grav si de Marius Bolos, ca si replicile pasagere ale sopranei Elena Dincă.
Impresionantă este evolutia corului Operei, mai ales în actul I(tabloul 2), actul II si culorile sugestiei registrale ale furtunii din final, ansamblu care stie să-si mentină prestigiul sub ghidajul maestrului Stelian Olariu.
Pentru dimensiunea instrumentală, o dublă impresie alternează orchestra de spectacol devenită, prin sonoritate, un spectacol de orchestră, concurent cu scena, sub conducerea dirijorală a clujeanului Cristian Sandu.
Auditie a muzicii? Vizionare a spectacolului ?
Fiecare alege ce-i place, ce doreste, ce asteaptă, începând de la prima ridicare de cortină pe care scrie, încurajator, “Rigoleto’s, Funeral Parlor”.
|
Grigore Constantinescu 2/21/2014 |
Contact: |
|
|
