Cuvântul bine temperat : „Haina-l face pe om? "
Zicala cu privire la haina care-l face pe om m-a obsedat de când eram mică. „De ce se spune că haina îl face pe om?” am îndrăznit s-o întreb pe mama, desi nu trebuia s-o deranjez pentru că era întotdeauna ocupată. „Se spune asa pentru ca oamenilor să li se recunoască functiile. De exemplu, haina militară le spune celorlalti că persoana care o poartă e în armată, iar epoletii ilustrează gradul, element esential în ierarhia militarǎ”.
Răspunsul m-a satisfăcut si, pentru o vreme, m-am multumit cu explicatia mamei. Doctorii si personalul medical poartă halate, lucrătorii din uzină salopete, fotbalistii joacă îmbrăcati în costumele echipei din care fac parte, etc. Haina este, în acest caz, un mijloc de "identificare" a indivizilor si este folosit astăzi pe scară foarte largă.
Dacă însă extindem sfera de aplicabilitate a îmbrăcămintii, ne dăm seama că hainele puteau -si mai pot încă si astăzi, da informatii si asupra statutului social al purtătorilor. Ar fi tot o formă de identificare, de data asta socială. În epoca modernă, identificarea socială, cel putin pe continentul nord american, e mai putin evidentă, "blugii" sunt purtati de toata lumea! Dar în secolul trecut, în Europa mai ales, îmbrăcămintea era o oglindă destul de fidelă a claselor sociale. Ajunge să urmărim serialele BBC ca "Upstairs, Downstairs", sau "Dowton Abbey" ca să vedem moda diferitelor straturi sociale de la începutul secolului.
Si iată că, mentionând aceste filme, ajungem la ideea de "costumatie", de a folosi, în teatru sau cinema, îmbrăcăminte diferită de cea de zi cu zi, menită să identifice personajele din piese si filme ca apartinând unei anumite epoci sau clase sociale. Mi se pare interesant faptul că în limba franceză, " a se costuma" se traduce "se deguiser" (a se degiza), care în româneste are sensul de "a te da drept altul". Hainele nu sunt deci numai pentru propria identificare, dar si pentru schimbarea identitătii. Te costumezi ca să te dai drept altul decât tu însuti.
În arta cinematografică si în cea teatrală, costumele au rolul pe care si actorul îl are: de a reprezenta vizual, auditiv si emotional un personaj. Ce altceva face actorul decât de a se pune în pielea personajului său? Iar spectatorul are, în fata lui, ansamblul pe care-l oferă scena sau ecranul, în care actorul se desfǎsoarǎ în decorul ales de scenografi.
Am vorbit pânǎ acuma numai despre rolul îmbrǎmintii asupra imaginii pe care persoana o proiecteazǎ în exterior. Dar, în viata de zi cu zi, omul îsi alege singur hainele pe care le poartǎ. E drept cǎ nu mai existǎ decât rar si la preturi exorbitante croitori care sǎ execute haine la comandǎ. În schimb existǎ o imensǎ industrie de confectii pentru toate gusturile consumatorilor. Varietatea produselor e considerabilǎ, dar n-as spune ca alegerea oferitǎ cumpǎrǎtorului nu are limitele ei, ele fiind impuse de modǎ. Dacǎ acuma sunt la modǎ pantalonii cu talia sub buric, chiar dacǎ, sǎ spunem, croiala nu te avantajeazǎ, esti obligat sǎ te conformezi, pentru cǎ toti pantalonii de pe piatǎ sunt cu talia sub buric! Totusi, în linii mari, cu perseverentǎ, îti poti completa garderoba cu haine pe gustul tǎu. Dar oare, acest „gust al tǎu” nu-ti defineste si personalitatea? Iar vorba „haina-l face pe om” nu se referǎ si la faptul cǎ felul cum se îmbracǎ cineva este o reflectie a caracterului si personalitǎtii lui? Putem recunoaste imediat, dupǎ aspectul hainelor, dacǎ cine le poartǎ e extravagant sau nu, dacǎ vrea sǎ atragǎ atentia sau sǎ rǎmânǎ în umbrǎ, dacǎ pentru el, respectiv ea, aspectul exterior e o prioritate sau ceva secundar.
Garderoba unei persoane da indicatii indirecte despre purtǎtorul hainelor nu numai pentru cǎ ele au fost alese, dar si pentru cǎ în ele s-a impregnat ceva din sufletul persoanei respective. Mi s-a pǎrut interesant exercitiul de a observa hainele expuse într-un magazin si de a le compara cu cele agǎtate pe umerase într-un dulap personal. Cele din magazine sunt total inerte, dar celelalte, deja purtate, parcǎ trǎiesc, e ca si când cǎ în ele ar sta instalat stǎ –invizibil- personajul care le-a purtat.
Si aici voi reveni la costumele de teatru. Existǎ la Stratford, în Canada, un imens depozit de costume de teatru de la piesele prezentate la festivalul lor anual, unde actori –în majoritate formati în Anglia- joacǎ piese de Shakespeare. Aici, costumele „vorbesc”, „garderoba” e vie. Si, vizitând-o, m-am întrebat de ce unii scenografi si regizori vor neapǎrat sǎ fie „originali” si modernizeazǎ personajele din piese clasice într-un mod în care devin de nerecunoscut? Sigur cǎ în toate piesele lui Shakespeare, trǎsurile umane ale personajelor au rǎmas aceleasi, de sute de ani. Dar n-as putea vedea un „Rege Lear” sau o „Ofelia” îmbrǎcati altfel decât au fost în montǎrile traditionale.
Si, ca sǎ rǎspund întrebǎrii din titlu, da, e adevǎrat, „haina-l face pe om”, dar tot atât de valabil mi se pare si reversul zicalei, „omul modeleazǎ haina”.
|
Veronica Lerner 2/20/2014 |
Contact: |
|
|
